Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Amor artis, ars moriendi

Amor artis, ars moriendi

Noiembrie 2016

„Crunții și inocenții”, Cristina Chițu

O lectură de survolare a volumului „Crunții și inocenții” semnat de Cristina Chițu și apărut în acest an la editura bucureșteană Tracus Arte m-a trimis, instantaneu, la tipologiile conturate de Cosmin Perța în volumul „Introducere în fantasticul de interpretare”, căci cele cinci proze incluse în volum păreau să fie construite pe o osatură specifică fantasticului psihologic, celui absurd sau delirant, teoretizate în volumul anterior menționat. În ciuda „deturnărilor cititorului”, care produc „confuzie și relativizează discursul”, a suprapunerilor și a alternanțelor, a „izbucnirilor fantasticului” sau absurdului „în lumea verosimilă” și a halucinațiilor produse de substanțe, de viziuni sau vise, miza autoarei a fost cu totul alta decât supralicitarea fantasticului. Recurența temei morții mi-a amintit de capitolul „Moartea la purtător”, din volumul Irinei Petraș, „Oglinda și drumul. Prozatori contemporani”, căci „moartea cugetată”, „degustată”, „adulmecată” sau „în proximitate” pare să subjuge fiecare tramă a volumului.
 Aș tinde să cred că intenția autoarei n-a fost să ilustreze tipologii sau să se alinieze unor tendințe tematice sau formale, ci, mai degrabă, a fost aceea de a(-și) înțelege actul artistic, de a căuta izvoarele sublimului și ale grotescului, antinomiile existenței și ale ființei umane, dihotomiile omului-creator prin interogații esențiale. În fapt, după cum afirma și Roland Barthes, scriitorul, literatura trebuie să formuleze întrebări asupra lumii, nu să răspundă la ele.
Aflată la al doilea volum de proză, după ce în urmă cu patru ani semna romanul „Pasiune și delir”, Cristina Chițu demonstrează că premiile câștigate la nivel județean, titlurile de laureat al Concursului național de creație „Tinere condeie”, participările la tabere de creație sau la ședințele Cenaclului Silvania n-au fost nici întâmplătoare, nici superflue. Lecturile variate, solide, asimilarea literaturii, a filosofiei și valorificarea acestora ca experiențe de creație au drept corolar un volum inedit dacă avem în vedere vârsta autoarei și formulele narative pe care le propune. 
Cele cinci proze sunt greu de încadrat într-o specie epică; departe de a fi simple povestiri, ele se îndepărtează și de formula nuvelei, lăsând, mai degrabă, impresia unor microromane care conturează, în 20 de pagini, istorii personale sau biografii controversate. Sunt amplificate polifonic, în fiecare dintre ele, teme majore, fundamentale precum arta, moartea, iubirea, creația, ilustrate prin motive literare care devin catalizatori ai acestor teme: pactul cu diavolul, păcatul ancestral, trădarea (sinelui sau a celuilalt), blestemul sau marea.
Abordarea acestor teme e una extrem de originală, căci filtrele selectate sunt fie literare, fie filosofice, fie religioase, fie profane. Aerul ba gotic, ba realist magic, ba fantastic, reiterarea unor simboluri creștine sau precreștine, revizuirea permanentă a tramei și alternarea prezentului cu retrospectiva și/sau anticiparea, lasă impresia unei scriituri care forțează premeditat cititorul să iasă din vârtejul, din țesătura densă a ambiguității.
Cronotopuri, obiecte sau personaje simbolice, unele încărcate de valențe religioase sau mitologice confirmă intenția și atenția acordate filonului cultural; cercul, inelul, Vinerea Mare, cenușa, visul, parcul, apa, spitalul de nebuni, creatorul, diavolul, cromatica alb-roșu sunt doar câteva dintre acestea.
Spirite încercate de neliniști, revoltate, personajele Cristinei Chițu ajung, așa cum frumos spune un personaj, „să-și ucidă îngerii”. Se remarcă antroponimia simbolică încă de la prima proză; Matei, Elena, George și Ars sunt eroii unei întâmplări stranii, rezumate parțial chiar în dialogul care deschide, ex abrupto, textul. Obsesia unei priviri feminine dezvăluie nu doar o dragoste maladivă, ci și o hipersensibilitate exacerbată, un spirit analitic. George reconstruiește un trecut obsedant, din imagini ale prezentului, cu o recuzită romantic-gotică: noaptea, frigul, corpul vânăt, mănăstirea. Drama e conturată din fragmente eliberate treptat de o memorie afectivă, declanșată de priviri și parfumuri. Narațiunea subiectivă șochează prin mărturisirile terifiante care descriu stări fiziologice ce converg spre patologic, în manieră naturalistă: „Repet aceleași cuvinte, literele îmi bubuie în creier, aceleași sunete – privirea – aceeași privire. Mă strivesc în toate și vreau să-mi strivesc singur capul de pământ sau de cer”.
Drama unei iubiri pierdute, a ființei dezaxate de absența persoanei dragi, care se amplifică exponențial cu fiecare doză de alcool îngurgitat, se derulează în toposuri duale, deopotrivă ale însingurării și ale intimității iubirii, căci parcul, banca, mănăstirea sunt simboluri bivalente. Fără să fie portretizate fizic, personajele se remarcă prin sugestive tușe caracteriale, conturate poetic: „M-aș simți acasă doar într-un spital de nebuni. Acolo, doar acolo, mi s-ar ascunde durerile sub păturile lor și-ar striga câteodată la mine. Le-aș mângâia fața și aș plânge când plâng ele – când plâng durerile trebuie să plâng și eu. (…) Sunt deopotrivă cărămidă și copaci, înghițitul însuși: ceva-i la rădăcini putred în mine”. 
Ambiguitatea timpului și a spațiului e amplificată de ambiguitatea personajelor, căci Elena și Ars sunt confundabile chiar de către personajul însuși, dar și de ambiguitatea sau stranietatea experiențelor: George își găsește numele trecut pe un pomelnic al morților, iar Ars, tânăra cunoscută pe o bancă, în parc, e o reprezentare a Muzei eterne, care a traversat secole, secondându-i pe Van Gogh, Rembrandt, Hemingway sau Esenin. Și el e un „vizual” și un vizionar, iar întrebarea categorică: „Cum vrei să mori?” declanșează agonia disperării: „Ezit. Normal – aș fi spus – să mor unde nu mă cutremură nebunia nimănui. Treaz – poate – sau beat – să mor cum am trăit. Dar nu-mi vin cuvinte, îmi vine ea, mi-e dor de ea, de plânsul ei, mi-e dor s-o văd sugrumată de suspine, s-o aud cum nu poate respira de durerea ce-i crapă pomeții”.
„Oglinzi lângă icoane” valorifică aceeași temă a artei, dar la un nivel încărcat de simboluri culturale, dezvăluite la finalul prozei. Un intermezzo care conturează un context realist, pe care se fixează doar un aparent banal eres (o fată care trasează, în jurul ei, un cerc nu se va căsători) nu lasă deloc să se întrevadă densa broderie de simboluri mitologice și religioase care va domina textul. O pleiadă de figuri, de la Zarathustra la Cain, Amlett, Carmen-Poesis, Patya, Aka, dar și abundența unor motive precum somnul, noaptea, mâna stângă, cercurile negre par să confirme faptul că suntem în fața unui exercițiu de literaturizare a semioticii, a mitologiei. Interesantă este aici încercarea de nou decalog: „Să nu fii nimic până la capăt! (…) Să nu lovești până la capăt, să nu cazi până la capăt, să nu cunoști nefericirea până la capăt. Să lași mâna mormântului din care te-ai înălțat”.
Un personaj-simbol, poet celebru e protagonistul din „Un Shakespeare infantil”. Amintesc ba de solilocviile lui Iona, ba de frământările lui Bologa din „Pădurea spânzuraților”, experiențele dramatice trăite de personajul Arthur Rimbaud. Nașterea, moartea, existența nu sunt decât felii ale „iadului sezonier”, iar nevoia fundamentală e aceea a „lepădării de monstruozitate”. Tehnica povestirii în povestire, regăsită și în prozele următoare, îi permite lui Arthur să-și proiecteze în povestirea creată „un altul”, ilustrând, astfel, celebra-i afirmație. E maniera de a întruchipa dezumanizarea ființei umane, pe fundalul unui război în care situațiile imprevizibile sau tragice se succed amețitor. Sintetizată în dezideratul „să-ți transformi sufletul în monstru”, experiența personajului construit de însuși personajul central e, de fapt, o formă de reprezentare a haosului existenței, a revoltei omului asupra nevoilor primare și superioare.
Un realism magic pare să se contureze în „Discordia”, povestirea cel mai bine articulată din volum. Chiar dacă incipitul e meditativ, filosofic, dezvăluind traume vechi, puternice conflicte interioare, scena aparentei sinucideri prin înec, descrise naturalist și povestea zguduitoare a lui Ion Dogaru și a Ecaterinei înscriu proza pe linia realismului magic de cea mai bună calitate. O baleiere de la motivul trădării, al „vinovatului fără vină”, al incestului la cel al maturizării premature menține tensiunea epică și dezvăluie adevărate resurse narative. Alternând registre stilistice și lingvistice, planuri narative în care concurează ipoteze și certitudini privind o crimă din trecut, Cristina Chițu reușește să construiască o proză densă, cu personaje care depășesc condiția de simboluri, a căror biografie e consistentă. Apa devine, ca în „Renee Marine”, proza ce încheie volumul, un mediu ale cărui conotații sunt negative, un spațiu al morții, al răzbunării, al sacrificiului. Nebunia, psihanaliza, experiențele erotice sunt și ele nuclee comune prozelor care încheie volumul. De remarcat că în „Renee Marine” e proliferat motivul biblic al nașterii, introdus contrapunctic.
Cu priviri când „crunte”, când „inocente”, asemenea personajelor sale, Cristina Chițu demonstrează că proza poate fi un spațiu în care să coexiste mitologia, religia, filosofia, psihanaliza și, de ce nu, dramaturgia și poezia. Enunțurile scurte, percutante, dialogurile tensionate, amplele monologuri interioare, bântuite de interogații existențiale sunt încărcate de o expresivitate lirică. De fapt, sunt autentice frânturi de poeme în proză: „Se face noapte: vineri, plâng, noaptea nu plânge, noaptea nu vede – simte, măcar nu vede, ca mine – privirea”; „Parcul acesta detestă viitorul. Parcul acesta respiră nebuniile orașului. Lovește și înghite cărămidă fără să-și îngroape copacii”; „Să nu-mi sfidez singur trădarea din limitele pielii mele, pe care aș vrea s-o sfâșii fără să vărs sânge pe cioburile astea”; „Trăiam pe substratul arctic pe care lava însăși încremenise și mi-am privit într-o zi ochii în lac. Îi priveam și mă priveau fără a crede. Și ușor, din spiritul meu își făceau loc, printre fisurile de carne și mergeau spre chipul meu și-l transfigurau și-l făceau unic”; „Of, purificarea! Câte datorii sapă în mine!”; „Să uit cum cele mai frumoase lucruri se zdrobesc cel mai des în interiorul lor”.

Autor: Carmen Ardelean