Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Scena lumii versus lumea teatrului

Scena lumii versus lumea teatrului

Noiembrie 2016

Dramaturgia contemporană, asemenea poeziei, nu mai este subordonată tiparului originar, ceea ce nu exclude o regândire a genului cel puţin la fel de inedită. Ne confruntăm cu o demistificare şi în ceea ce priveşte scriitura. Textul se creează în contextul istoric, social, politic, cultural care l-a generat, determinând, aşadar, o scriitură autoreflexivă. 
Flavius Lucăcel iese la rampă cu o asemenea piesă, intitulată sugestiv, Singurătatea pietrelor, o ediţie bilingvă româno-engleză, în traducerea Ioanei Sasu-Bolba, piesă nominalizată la Premiile UNITER, 2016 şi apărută la Editura Limes, acelaşi an. Binecunoscutul dramaturg clujean debutează în anul 2006 cu Trilogia spaţiului închis, volum urmat de Marţianul Telemah, 2008, Ceai de fluturi, 2009 sau Nu te pune cu îngerii, 2016, pentru a nominaliza doar câteva din volumele publicate, iar dintre spectacolele de teatru puse în scenă menţionăm piesa Fisura, 2012, în regia lui Victor Olăhuţ, Scoici pe nisipul fierbinte, tot în 2012 în regia lui Sorin Misirianţu, Nu te pune cu îngerii, în regia lui Chris Nedeea, 2016. 
Dramaturgul clujean ne aduce în prim-plan trei personaje rătăcite şi generice încât par a lipsi de pe scenă, de la propria reprezentaţie. Discursul debutează ex abrupto şi stă sub semnul dubitaţiei, al interogaţiei retorice, evidenţiind caracterul reflexiv al operei dramatice. Personajele au un statut ambiguu, numite generic, Ea, apoi Mama, El, apoi Tatăl şi copilul, element prin care Beckett a revoluţionat teatrul, adâncindu-i criza, de asemenea verosimilitatea tragi-comică. Există şi în teatrul lui Flavius Lucăcel o lipsă aparentă a unui mesaj, dar şi o receptare distinctă a spectacolului, situat în continuarea celui de avangardă. Aparenta criză avangardistă în ceea ce priveşte obiectul, subiectul sau limbajul se coagulează armonios în cazul piesei lui Flavius Lucăcel, creând un spectacol care mizează pe parodic, în esenţă ne propune un text de factură tragico-parodică. 
Titlul reflectă tema, devine un element paratextual, ideea de singurătate se instaurează la nivelul discursului personajelor. Singurătatea pietrelor este, în esenţă, singurătatea fiinţei în faţa vidului temporal, într-o societate scindată în care noţiunile sunt compromise, inclusiv cea de familie. Copilul, personaj-cheie, simte acut criza afectivităţii, iar gesturile minimale care-i oferă o stare de bine sunt reminiscenţe intermitente şi disparate: „Copilul: Acum că mama mă mângâie pe cap sunt bine”. Mesajul central este singurătatea care capătă dimensiunea vagă a disperării, iar alternanţele temporale devin coordonate incerte ale esenţei unei umanităţi pe cale de a apune. Aceste personaje generice poartă în ele indescifrabilul existenţei, complicitatea lor, interferenţa inflexiunilor vocilor lor. Viaţa, rutina sunt abordate într-o manieră sarcastică pe de o parte, ludică pe de alta, însă este vorba despre un ludic de factură tragică: „Au trecut nişte ani şi nu mai avem nimic să ne spunem”. 
Piesa este gândită în 16 scene construite în aceeaşi tonalitate, redând monotonia existenţei şi platitudinea fiinţei. Dialogul mimează un dialog al surzilor, discuţiile celor trei personaje par separate, fiecare îşi trăieşte agonic singurătatea, susţinută de o simbolistică atent selectată: „Mama e un copac? Tata vântul?” Figurile centrale devin expresii ale unei realităţi incomunicabile, nevoia de exteriorizare a angoasei eului. Mama reprezintă stabilitatea, nevoia unei axe la care să se raporteze indivizii, iar tatăl este instabilitatea: „vântul e un copil neastâmpărat, un nesuferit care umblă hai-hui”. Aşadar, Flavius Lucăcel cugetă asemenea filosofului, conştient de mediocritatea lumii şi de tragedia repetării. Cu un simţ rafinat al replicii, piesa Singurătatea pietrelor pare a fi un experiment până în scena finală, când parabola se închide etanş, devoalând trucul existenţial. Textul frapează prin simplitatea discursului, secondată de profunzimea ideatică. Devine un joc al aparenţelor bine regizat, ce vizează atât exteriorul deopotrivă esenţa existenţei. Tehnica scrierii este dinspre platitudinea subiectelor abordate spre complexitatea devenirii: „Ţi-ai luat pastilele împotriva durerii?”, „Tata: Eşti împăcată. Mama: Da. Tatăl: De aia plângi în pat pe întuneric”. Piesa este o parabolă a limitelor devenirii, atacând franc suferinţa, efemeritatea, zădărnicia: „Mama: Sfârşitul ţine câteva clipe. Viaţa comparată cu moartea este nesfârşită”. Secvenţa aceasta şi următoarele reprezintă eşecul fiinţei în încercarea de a ieşi din criza existenţială. În faţa acestei ratări, tonul monologului personajului este zdruncinat de o izbucnire deznădăjduită: „Copilul: Eu sunt cel mai fericit când soarele usucă urmele roţilor tricicletei mele pe asfalt. Privesc pe geam, stau singur, mă chinui să-mi prind nasturii cămăşii, aranjez mereu scaune, şerveţele, lucruri. Şi aceasta e viaţa, şi acestea sunt evenimente importante, şi în felul acesta ceva esenţial se pierde, puţin câte puţin ajungând la linişte. Realitatea cu care mă hrănesc eu e scufundată aproape permanent adânc în fiinţa mea”. Intenţia autorului este de a evidenţia condiţia umană alienată, îndepărtată de valorile sacre, depersonalizată: „Copilul: Omul acesta e tigru? Tigrul e mult prea blând. Un crocodil înfometat, poate...”. 
Decorul minimal şi simbolistica atent aleasă conţin sugestia stării primare. Fiinţa se află faţă în faţă cu propria-i solitudine şi stă sub semnul norocului: „În lumea aceasta trebuie să ai noroc... Eu am. Sunt delfin şi mama mea e înger”. Scrisul însuşi devine o reproducere sterilă a comunicării: „Mulţi scriu acum. O fac sec, la fel cum se iubesc. Transcriind tot ce vorbesc”. Prin disoluţie negatoare, dizertaţia copilului devine simbolică: „E curios felul în care se iubesc adulţii”, „Tata e prieten cu medicii. Mâinile lor sunt puternice şi reci. Spitalul lor e adânc şi întunecat. Îmi e teamă. Acolo sunt multe ţipete. Copiilor nu le este bine. Copiilor le face rău spitalul. Copiilor le plac tricicletele cu roţi umede, care lasă urme pe asfaltul încins”. Ceea ce transpare din piesa lui Flavius Lucăcel este un sentiment vidat al înduioşării, sugestia interşanjabilităţii posibile a existenţei om-delfin subînţeleasă ca expresie a nevoii de eliberare şi de libertate: „În curând voi fi un delfin uriaş, dar cât mama mea va trăi nu mă vor pune niciodată într-un acvariu. (...) Alunecând prin apă, las dâre invizibile în urma mea. Sunt greu de găsit. Oamenii ţin minte ce fel de copil am fost. Ca şi cum ar fi ceva rău să fii delfin. Acvariile lor sunt întunecate şi reci”. Pietrele sunt oamenii care trăiesc într-o solitudine dureroasă, „şiruri nesfârşite de singurătăţi”. Laitmotivul acvariului ne dezvăluie tragedia ascunsă sub masca existenţei. E o limitare a fiinţei prinsă într-un joc convenţional din care nu se mai poate elibera. Limbajul, eliptic, reface traseul fiinţial, iar sugestia de sub masca parodică este aceea a unei necesităţi imperioase de recuperare a unei lumi pierdute, a elucidării relaţiei triptice: lume-om-divinitate. Parodia nu e gratuită. Scena lumii este mai falsă acum decât cea a teatrului, acesta este mesajul pe care îl transmite Flavius Lucăcel prin Singurătatea pietrelor, o piesă în care spectatorul este dirijat spre descoperirea tragicului existenţial, este invitat la meditaţie, este introdus cu agilitate în angrenajul interogaţiei lumii ca scenă atemporală.

Autor: Imelda Chinţa