Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Copilul împăturit în mine ca o scrisoare”

„Copilul împăturit în mine ca o scrisoare”

Noiembrie 2016

Înainte să ţin în mână volumul ei de debut, Metonimiile morţii, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, Colecţia „Alexandru Muşina”, pe Ligia Dan am întâlnit-o, cred, în câteva rânduri, în coloanele revistei Vatra, mensualul târgumureşean mai degrabă parcimonios şi exigent cu creaţiile tinerilor, decât de o generozitate suspectă, întreţinută la destule alte periodice cu ştaif. La un titlu de sugestie eseistică, precum cel de faţă, corespunde o poezie extrem de cultivată, de un rafinament livresc, pe care persoana auctorială pare a-l controla discret. Aflăm din pagina de gardă că „Ligia Dan (Dimitriu) este câştigătoarea premiului pentru poezie al revistei Vatra, decernat în cadrul Concursului de Debut în Poezie «Alexandru Muşina», ediţia a II-a, 2015”. Aşadar, un debut cu juriu, cum se făcea pe vremea când au debutat optzeciştii. Pe vremea când… se intitulează şi prima fasciculă a cărţii, care ne introduce în materia ei vâscoasă şi împovărătoare. Orbii, poemul din deschidere, ne edifică asupra faptului că boala e una din „metonimiile morţii”. Poeta trece peste ceea ce puteau reda Cehov sau Max Blecher, trăind mai acut boala ca stare psihică; ea ajunge la realitatea auditivă şi vizuală a zilei de azi, care întrece cu mult ficţiunea: „Boala e obscenă./ Toate pudorile s-au dus pe apa sâmbetei./ Şi stai în Pampers ca un zeu cu bancnota de 5 lei/ în cartea de rugăciuni - / dacă mai eşti suficient de norocos încât/ s-o mai poţi strecura în buzunarul/ infirmierei care urmează să te schimbe” (Orbii, p. 8). Antitezele ei fac parte din bucuria creaţiei. Ea ştie să prăvălească de pe suflet povara de imagini, ca să nu rămână prea apăsătoare: „Afară e atât de cald…,/ zambilele au înflorit…/ doi se înjură într-un giratoriu,/ comercianţii îşi fac calcule,/ o individă trece ţanţoşă cu ochelarii ei de firmă/ şi vorbeşte tare la un telefon cât o hartă./ Îţi aprinzi o ţigară/ şi aştepţi semnul acela.// Ca pe-o bombă” (ibid.). Tatuaje traumatice, urmat de Fără zgomot, arată că „metonimiile” fiinţei umane sunt multiple, iar cartea de poeme a Ligiei Dan va fi o succesiune de astfel de „metonimii”, o viziune plastică asupra lumii. Încă din acest prim ciclu al cărţii prinde contur o poetică a gesturilor, în care putem descifra un exerciţiu al fiinţei de a rămâne singură: „Atunci tu ai coborât de lângă mine./ Eu am privit printr-o lentilă neştearsă/ filmul mut al îndepărtării tale,/ prădat de contur,/ fărâmiţat,/ în peisajul corosiv” (Chiar atunci, p. 17). Manevre ale fiinţei pregătite pentru singurătate ne întâmpină şi în Perna, poem care ne ajută să înţelegem că opera poetică şi visul au în comun taina, stilistic exprimată/ascunsă prin ambiguitate: „Tacâmuri încremenite./ Un degetar./ Iar între pernă şi speteaza patului,/ în lumina soarelui,/ plasa de păianjen care a sigilat,/ definitiv./ Chipul celui adormit/ pe cealaltă parte” (p. 21). Mai mult decât la mulţi poeţi din promoţia ei, la Ligia Dan comunicarea lirică se produce prin gesturi: „nu mai ştii ce să faci cu mâinile/ şi aprinzi o lumânare” (Cununa, p. 23). La ea, gestul capătă un sens moral, omul ei devenind un agent al binelui şi al armoniei universale: „Câteodată mă cuprinde o milă care mă comprimă/ într-un oftat/ astmatic./ Mi se face milă de mâini./ Aş lua la piept toate mâinile pe care le iubesc şi le-aş mângâia/ până-ar căpăta mersul crud,/ nesigur, al pruncilor.// Mi se mai face milă, apoi,/ de toate crucile rămase-n ploaie./ Le-aş aduce în casă,/ le-aş usca lângă foc,/ le-aş face un ceai fierbinte,/ le-aş unge încheieturile reumatice,/ le-aş bate pe spate şi le-aş spune:/ «lasă că trece»” (Mi se face milă, p. 27).
O lume minunată, a doua şi cea mai complexă secţiune din volum aduce, cu fiecare dintre cele patru cicluri ale ei, câte o nouă perspectivă. Primul grupaj de aici cuprinde câteva poeme în care putem lesne descifra o aplecare spre confesiunea intimă. Spovedania se face în termeni destul de teatrali şi cu gesturi sediţioase, ca să înţelegem că, în „comedia literaturii”, pe care o propune poeta, diferitele forme de comic se combină cu tragicul în proporţii de palimpsest: „m-aş tunde (la) zero/ doar pentru ca tu/ să-mi mângâi craniul îndelung.// te-aş trezi, apoi, din somn/ în miezul nopţii/ să-ţi torc în el umbra feţei/ aşezată direct pe pielea mea/ poate că doar aşa m-aş netezi pe dinăuntru/ ca o cuvertură întinsă/ de către Dumnezeu/ cu palma” [M-aş tunde (la) zero, p. 38]. Tendinţa de a schiţa un „tratat de poetică” o descifrăm în mai multe pasaje dintr-un lung poem, cu un titlu confecţionat parcă în atelierele celor ce pun la cale arta focurilor de artificii: Despre cum să scrii un volum de poezii într-o singură noapte pentru a fi mai aproape de iubitul tău. Paginile acestui poem arată că autoarea are serioase opţiuni pentru cunoscuta „şcoală confesivă” din poezia americană, după modelul Sylviei Plath, al unor Theodore Roethke, Robert Lowel sau Anne Sexton. Ca acolo, întrezărim corespondenţa uimitoare dintre temele creaţiei şi evenimentele vieţii personale: „Este ora 7 dimineaţa. Şi nu am scris nici un rând./ Ies în spatele blocului cu o nucă de cocos în mână/ şi încerc să o sparg cu bătătorul de şniţele./ Înjur nuca de cocos de toţi sfinţii ei de nucă de cocos/ până când observ lângă mine doi indivizi solizi cu o/ cămaşă de forţă în mâini./ Se pare că au fost alertaţi de vecini./ Protestez. Apoi îmi spun:/ «Poate aceasta e mâna destinului./ Salvarea intră în ultimul moment. Pe linia de sosire./ Să mă ia!»/ «Luaţi-mă (le spun fericită)/ pentru că am nevoie/ de o experienţă existenţială forte/ pentru a scrie un poem, măcar, pentru iubitul meu!»/ M-au dus la spital./ Am completat atâtea formulare/ încât am reuşit să-mi memorez CNP-ul,/ dar mi-au dat drumul repede/ încât nu aveau destule paturi./ Abia atunci am înţeles că/ poate ar fi trebuit să mă rog/ şi să urlu «este!»,/ dar e prea târziu/ şi este (deja) mâine-dimineaţă./ Este ora 9 dimineaţa./ Iubitul meu exigent a plecat” (pp. 48-50).
Conştiinţa ergonomică e un corpus de poeme ale traumei, unde cruzimea observaţiei bate înspre realism, ba chiar înspre naturalism, pe alocuri. Vocea lirică e a fetiţei care dă peste „sertarul cu taţi provizorii”, vede că „Tata cânta la muzicuţă în faţa tribunalului”, iar „Moş Crăciun stătea picior peste picior şi fuma Kent/ scufundat într-un fotoliu/ ca într-un aluat proaspăt dospit”. De fapt, locul eului liric îl ia o instanţă narativă, autoritară, omniprezentă şi omniscientă, implicată psihologic. Iar în portretul de la început se intersectează şi câteva tuşe suprarealiste: „Ea râde cu dinţii tatălui şi gura mamei sale/ care-şi face semne de pe două şine paralele/ montate în carnea ei” (p. 59). Titluri cu accente ironice sau autoironice poartă unele dintre poemele următorului grupaj, O lume minunată… În Mai este timp, universul reflectat e unul contondent, tot din perspectiva copilului: „mintea mi-e un borcan plin cu apă în care/ şi-a clătit pensulele o întreagă grupă de preşcolari” sau „mă simt un iepure scos de urechi dintr-un joben la circ/ care priveşte prostit în jur” (p. 73). Sub titlul Mai toarnă se ascunde o poezie françois-villonescă, bahică, greu de închipuit a fi scrisă de o suavă poetă. Şi totuşi, nimic trucat în aceste versuri, de multe ori, bazate pe o simbolistică artificială, construite din metafore false, cu un conţinut idilic simulat, desuet, şi cu încă alte atribute ale kitsch-ului. Să nu uităm însă, kitsch-ul e doar o categorie estetică opusă sublimului. Ele sunt generate de stări psihice asemănătoare, iar, odată ajunse în poezie, se privesc în oglindă. La poeţii din promoţia Ligiei Dan, kitsch-ul ţine loc de ceea ce, la poeţii moderni era estetica urâtului. În toposul provincial al cărţii, acela care a generat şi poezia simbolistă, kitsch-ul coboară chiar la nivelul instinctelor elementare: „cele mai multe femei preferă dulciurile/ în locul erotismului./ Cu cel din urmă e mai greu:/ trebuie să te speli,/ să te dezbraci,/ să te prefaci./ Pe când cu dulciurile e altfel!/ În oraşul acesta/ lovit de ciumă probabil că numai/ moartea nu se va demoda niciodată” (În oraşul acesta, pp. 84-85). Într-un poem, la a cărui frumuseţe contribuie şi pigmenţi argotici, poetesa se deghizează, prin tehnica quiproquou-lui, într-un eu liric masculin şi damnat: „Ne-am umplut de diabet şi trigliceride/ şi luăm pastile (cu pumnul) mulţumiţi că am mai prins încă o zi!/ Of, cum tânjim după fâşia de slăninuţă, după cârnaţi şi şorici!/ Ai, trecute-s zilele în care sexul ne trăgea jos din pat,/ nerăbdători,/ ca un şcolar preafericit că pleacă în excursie./ Uh, şi părul ne-a cam părăsit/ şi nevestele…/ Îh, întrebările noastre s-au înmulţit ca bălăriile/ şi foşnesc într-un lan de coceni/ cu limbi despicate./ Ioi, toate ţigările au fost fumate/ şi-am pierdut şirul vagoanelor de marfă/ pe care le-aş fi umplut cu sfinte chiştoace./ Tulai, cum adun, în genunchi,/ câţiva pumni de iarbă/ pentru a-mi aşeza la noapte, cu nesfârşită grijă -/ ca-ntr-un coş pregătit pentru Paște -/ aritmiile…” (Ne-am umplut, pp. 86-87).
Metonimiile morţii creşte simţitor spre final, când descoperim un poet pasionat de mecanismele creaţiei şi care nu se îndoieşte de impersonalitatea actului artistic. Aici îşi are originea jocul cu măşti, polifonia textuală, dinamica alternării vocilor poetice. Poezia e un univers autonom şi caleidoscopic de energii în mişcare, la al cărui profil mirobolant concură şi elemente de paratext, acele, foarte frecvente, texte care însoţesc, în exergă, poemele, şi cărora, mai niciodată, nu le este menţionată sursa. Poate, spre a potenţa ambiguitatea, congenitală poeziei. Astfel e pregătită Fărăîndoiala, secţiunea menită să încheie volumul. Poemul cu acest titlu, ironic neîndoielnic, titlu-capcană, aşa cum sunt multe în sumarul plachetei, este alcătuit din secvenţe a căror posibilă unitate ar fi greu de urmărit. Fluxul memoriei e un liant posibil, iar în el locuieşte, trecând din planul visului în cel palpabil şi invers, o absenţă ca de spectru: „Am visat-o pe moarta mea frumoasă./ Îmi spunea că i s-au dezumflat picioarele.// Îmi spunea că i s-au dezumflat picioarele,/ că INR-ul e bun; că se poate ridica singură,/ că poate deschide geamul singură/ şi se învârtea fericită ca o adolescentă îndrăgostită/ de noile ei pulpe albe şi curate./ M-a întrebat dacă nu mă bucur că o revăd./ Eu am început să plâng. M-am făcut ghem şi/ am împins-o de lângă mine./ Era îngrozită. Nu-i puteam privi faţa care-i părea, acum, atât de vie./ Era exact aşa cum mi-o aminteam./ «De ce nu te bucuri că mă vezi?», m-a întrebat./ Iar eu i-am răspuns:/ «Cum aş putea să mă bucur? Nu eşti decât o imagine»./ Atunci faţa ei s-a adunat ca staniolul ars/ şi a dispărut// De atunci cârcei albi îmi pasc carcasa pieptului…” (pp. 101-103). Fiecare dintre aceste secvenţe (şi poemul e, deocamdată, „fragmente”) poate ilustra ideea de poezie ca opera aperta, ca un câmp de posibilităţi semantice. Iar la asta contribuie finalurile, oarecum incongruente şi în răspăr cu blocul textual la care sunt lipite, şi pe care poeta debutantă nu le ratează aproape niciodată: „Da, era primăvară iubita mea,/ moarta mea iubită./ Ţi-am adus atunci prima magnolie înflorită/ din grădina noastră./ Mă auzi?/ Poate că mă auzi, dar/ - te rog -/ nu mai alerga prin mine./ Inima mea e parcul tău de distracţii./ Nu trebuie să te grăbeşti -/ avem tot timpul din lume/ Toate cuştile mele-ţi sunt deschise,/ păunii şi maimuţele îţi aprind candele./ Vino, şi-ţi încălzeşte mâinile!/ Nu te sfii de ceilalţi morţi din mine./ Ştii bine că vei rămâne favorita mea./ Pe ultimul venit îl iubim, întotdeauna, cel mai mult.// meschină e luna,/ meschine sunt fantasmele certitudinii” (p. 115). În final, nu ne poate scăpa o secvenţă prin care să ilustrăm, cu tot ce presupune el, ADN-ul ludic al textului poetic: „La rădăcina nasului meu e un muşuroi de termite./ Îmi culeg nasul de pe jos şi mă joc cu el/ ca şi cu-n degetar rece de sticlă./ O ţarcă neagră mi-a înghiţit ochii,/ urechile mi s-au înfundat cu ceaţă,/ obrajii-mi adună scoici pe malul mării,/ o mână se întinde spre mine şi se frânge în piese de puzzle” (pp. 107-108).  Mai mult decât un debut poetic promiţător, Metonimiile morţii e chiar o certitudine.

Autor: Viorel Mureşan