Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului

Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului

Noiembrie 2016

Am citit, dragă Dumitru Radu Popescu, paginile tale călăuzite de înțelepciunea tragicilor greci, contemporanii noștri, recunoscînd inspirate eseuri semnate de tine, și ele legitimate de judecățile acestor pilduitori precursori ai timpului nostru. Am retrăit amintirea Munților Făgărașului, farmecul Avrigului lui Mircea Tomuș și (neapărat) miracolul unei prietenii întemeiate pe lecturile și pe neliniștile unei Istorii agitate, tulburi, trăite sau cercetate nu fără serioase dificultăți…
Au fost anii tinereții noastre, ai amăgirilor și ai înfruntării unor evenimente grave, cu oameni incapabili, improvizați, și cu atît mai periculoși… Parcă ar fi nimerite versurile unui mare poet, atît de discret și de ignorat în același timp, fiindcă nu avea nimic dintr-o anume faună agresivă și de o paralizantă suficiență; e vorba de G. Bacovia: „Erau ziare, evenimente/ De vremuri grave sau de regret”. Ziare nu prea erau, decît două-trei oficioase, în schimb, evenimentele veneau ca un dat inexorabil. Le-ai sesizat, și ecoul lor continuă să fie prezent și azi în dramaturgia scrisă atunci; țin minte avanpremiera piesei Acești îngeri triști la Târgu Mureș. Era, cred, pentru întîia oară cînd un dramaturg dezvăluia o realitate defel edulcorată, „lipsită de conflicte”. Dimpotrivă, diagrama unei generații alienate; incertitudinile ei se regăsesc, destrămînd o imagine oficială repetată în regia marilor manifestații de un festivism insuportabil. 
Cum n-am scris și nu am de gînd să scriu memorii, însoțit în decizia mea de opiniile lui G. Călinescu, pentru care memorii scriu numai cei care vor să fie văzuți sub lumina favorabilă a lustrelor, am să evoc, însă, o pagină din același spectacol agitat: cenzura, funcționarii meniți să vegheze la „puritatea” ideologică a vieții culturale, și, mai larg, a celei spirituale. Întîmplarea a făcut, în pofida rezistenței mele argumentate cu serioase și nu inventate acte medicale, să fiu numit director al Naționalului clujean. Scrisesem cîțiva ani cronică dramatică în revista clujeană Steaua și comentasem o seamă de premiere de răsunet, regizate de mari talente, precum Liviu Ciulei, Cătălina Buzoianu, Vlad Mugur și mulți alții. Așadar, în toamna lui 1972 (eram în plină ofensivă ideologică, nocivă, decisă să stînjenească orice inițiativă mai îndrăzneață), urma să inaugurăm stagiunea cu O pasăre dintr-o altă zi, scrisă de tine, în regia lui Alexa Visarion. Atent și inspirat, Alexa Visarion concepuse drama ca pe un veritabil spectacol-proces; actorii, martori și protagoniști, aveau să depună mărturie în fața instanței morale și în fața spectatorului, urmînd să analizeze și să justifice revolta unui om integru, indignat de o societate dominată de frică, de obediență, de duplicitate.
Preocupați de șansele premierei și de proiectele pentru o nouă stagiune, am ignorat „ecourile” premierei lui Lucian Pintilie cu Revizorul lui Gogol… Se pare că fidelii slujbași ai lui Ceaușescu au „văzut” în spectacol elemente pentru „intolerabile” analogii cu „vizitele de lucru” ale Dictatorului… Urmarea? Funcționarii culturali au cerut vizionări repetate, analize „cu lupa” ale premierelor; au cerut modificări de texte sau de interpretare regizorală etc. Pe scurt, piesa noastră a fost supusă disecției; s-au recomandat schimbări, atenuări de tonuri și multe alte deplasări de viziune regizorală. Dramaturgul și, în special, regizorul au refuzat, refractari la sugestiile cenzorilor; au început șicanele, amenințările vagi, vizionările numeroase și, în cele din urmă, o insolită soluție: o vizionare cu „oameni ai muncii” în ipostaza de instanță critică. 
Îți amintești, Dumitru Radu Popescu? Eram amîndoi în fața publicului și așteptam opiniile sale „avertizate”. După un asemenea moment oribil, s-a decis prezentarea piesei, dar proaspătul numit director n-a mai intrat în biroul său din acea noapte, deşi doi cunoscuţi oameni de știință, istoricul Constantin Daicoviciu și medicul de o mare cultură Octavian Fodor, au pledat argumentat pentru spectacol, înţelegînd raţiunea unui demers elocvent. A fost, de altminteri, singura noastră consolare. 
Pentru elevul dintr-un internat al unui liceu orădean, planșa cu un leu „albastru” reprezenta prilejul unei consolări sau al unei crîncene răzbunări imaginare, pregătite minuțios și menite să plătească pedagogilor înecați în rutină și în sadism; copilul din nuvela ta Leul albastru nu știa că răutatea oamenilor e infinită, că invidia, vanitățile ulcerate etc. pot produce mai mult rău decît numeroasele scrisori „dirijate” către Scînteia sau către alte cotidiene, scrisori menite să înfiereze un scriitor care ponegrește, jignește sau denigrează „corpul nostru didactic” devotat partidului și poporului…
Mi-am adus atunci aminte de alți scriitori români care au trăit momente mult mai grele, stigmatizați sau chiar implicați în procese inventate: I.D. Sîrbu, Dinu Pillat, Al. Paleologu, Ștefan Aug. Doinaș, dar, mai ales, I. Negoițescu, ultimul apropiat al familiei mele și rămas printre cele mai grave amintiri. Era internat la sanatoriul Balotești după una dintre tentativele de suicid… Într-una din zilele unui trist iunie 1976, Dorin Tudoran (prieten al fiului nostru, Tudor Vlad, acum profesor la una dintre universitățile nord-americane și scriitor român debutat de un prozator consacrat, autorul Leului albastru) a venit la Cluj pentru un dialog, urmînd să-l publice la rubrica sa „Biografia debuturilor” din Luceafărul. Fusese o zi tristă și eram convins că interviul n-avea cum să izbutească. Uimitor, Dorin Tudoran a surprins seismele unei biografii fără un teritoriu al copilăriei. Publicat ulterior într-unul dintre volumele sale (Nostalgii intacte, Editura Eminescu, 1982), a rămas pentru semnatarul acestui „răspuns epistolar” un moment însemnat, mai ales că I. Negoițescu l-a găsit în totul elocvent pentru cariera mea de universitar și de teoretician literar. 
Am citit, în toamna lui 2010, Eu, fiul lor, „dosarul de securitate” al dramaticului și cumplitului timp trăit de Dorin Tudoran, acest admirabil scriitor și om de o supremă integritate morală. Cele aproape 600 de pagini de documente de arhivă, mărturii, anexe, iconografie etc. reprezintă condiţia tragică a unui intelectual inflexibil şi de un mare curaj. 
Voi invoca un alt document uman tulburător, acela al lui Alice Voinescu, profesorul de teatrologie și de istorie a teatrului, intelectualul ce făcea parte din elita europeană. Jurnalul acestei minunate doamne consemnează sumar anii detenției (1952-1954); în schimb, înregistrează cu vocație de prozator cei doi ani de domiciliu forțat într-un sat ieșean, Costești. Prietenă cu C. Noica, Vladimir Streinu și admiratoare a lui Tudor Vianu, Alice Voinescu descoperă un adevărat prieten în Geo Bogza; „exclus” din memoria literaturii de după 1989, privit cu multe rezerve, evitat, Geo Bogza a fost cel mai devotat prieten al lui Alice Voinescu, înconjurînd-o cu numeroase atenții, atît de necesare unui om în vîrstă eliberat din închisoarea unde se aflase pentru motive imaginare. Iată ce scria Alice Voinescu: „Bogza mă face să-mi amintesc ceea ce spunea Domnul: dacă nu veți fi ca acesta, apoi nu intrați în împărăția Cerului […]. E un suflet de copil, leal, curat, nebănuitor”. Același impuls al prieteniei a decis exemplara apropiere a autorului Cărții Oltului de Max Blecher, expresia cea mai dureroasă a suferinței omenești. 
Am reluat biografia lui George Coșbuc, scrisă de profesorul Gavril Scridon, lucrare eliberată de rigorile stricte ale istoricului literar și am regăsit în ea un personaj, cu alte cuvinte un om înconjurat de fantasme, învins și doborît de dispariția fiului său. N-avem cum să ignorăm contribuția lui Octavian Goga, a poetului și (în parte) a gazetarului; în schimb, omul politic a fost lipsit de demnitate, influențabil și ros de gustul puterii, utilizat ca o marionetă de un rege corupt și dictator irezistibil, atras de bani, adus în țară prin complotul nefericit al lui Iuliu Maniu… De altminteri, scriitorii nu sunt soluția cea mai nimerită în politică. Șerban Cioculescu, excelent causeur, așa cum numai N. Carandino a mai fost pentru noi, cei care îl ascultam cu admirație, deplin fermecați, la Bran, așadar, criticul și istoricul literar povestea o scenă cu Nicolae Iorga, pe atunci premier; în drum spre președinția consiliului de miniștri, aude strigătele micilor vînzători de ziare: „Guvernul Iorga a demisionat!”; istoricul deschide geamul mașinii și, scoțîndu-și capul, dă replica: „Nu-i adevărat! Nu-i adevărat!...”. 
Grație lui Niculae Gheran, cunoaștem azi viața lui Liviu Rebreanu în toate aspectele ei și refacem în propriul nostru scenariu (acum) aventura unei cariere literare, din momentul trecerii Carpaților și pînă la deplina consacrare a romancierului ales președinte al Societății Scriitorilor Români. „Dosarul” operei sale este un veritabil infern: acuzele de delapidare (ofițer în armata Cacaniei lui Musil), o biografie măsluită, atacuri furibunde în presa românească dintre cele două războaie, semnăturile lui Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, comploturile din sînul obștii scriitorilor etc., etc.
La un moment dat, părea că numărul celor solidari cu autorul Pădurii spînzuraților e mult inferior grupării agresive și inepuizabile în acuze dintre cele mai joase pentru vocabularul unui om de cultură… 
Cînd Nicolae Iorga e ucis de un grup de legionari, cînd cărțile lui Mihail Sadoveanu sunt arse ca un avertisment defel ignorabil, ne dăm seama că adesea teroarea istoriei ne face să uităm exemplele sau să eludăm cu multă ușurință valorile. Mihail Sadoveanu, cel mai de seamă povestitor al literaturii noastre, creatorul unei mitologii românești inegalabile, e uitat azi. Au fost chiar momente cînd G. Călinescu, Tudor Vianu, Tudor Arghezi au fost sancționați sau trași de urechi, uitînd, da, uitînd nepermis, că a fost un deceniu (anii ’50-’60) cînd istoria literară predată la universitățile noastre uitase de Mihai Eminescu și de marii creatori români, fiind prezentați „amplu” Theodor Neculuță, I. Păun-Pincio, poeții Contemporanului veacului al XIX-lea, iar Al. Toma devenise „Eminescu al nostru”. Cînd Sorin Toma a publicat în Scînteia, oficiosul P.C.R., un articol menit să fixeze definitiv nocivitatea și „putrefacția” poeziei argheziene, asistam la un proces cu (posibile) grave consecințe pentru memoria spirituală a țării.
Suntem, așadar, puși în fața unor realități cu ample și profunde consecințe pentru destinul creatorului. Adesea, tragicul istoriei a lăsat victime, iar posibilitatea de a examina lucid, obiectiv, condiția creatorului a fost nu o dată pierdută. Numai cei care au trăit în imperiile născute și mai apoi decimate dinaintea și din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, precum și cei (favorizați) care au supraviețuit regimurilor de dictatură criminală pot înțelege ce au însemnat erorile, compromisurile, dar și puterea de a crea în ciuda adversității și vitregiilor unor alcătuiri politice. Ar fi însă de subliniat că rezistența unor intelectuali, creația unor mari artiști (scriitori, compozitori, plasticieni, oameni de teatru și de film etc.) au transcens erorile și au pledat pentru perenitatea valorilor.
Judecător incoruptibil, Timpul/Istoria e în măsură să examineze erorile unor scriitori precum Knut Hamsun (romanele laureatului premiului Nobel, Foamea, Pan, Harul pămîntului sunt creații memorabile), Céline, ale cărui romane, Moarte pe credit, Călătorie la capătul nopții și „trilogia germană” descoperă, halucinant, microcosmul, tragicul cotidian sau descompunerea unei lumi, redînd limbii franceze o vigoare și o prospețime nemaiîntîlnite. Cine a citit Jurnale pariziene ale lui Ernst Jünger a recunoscut portretul lui Louis-Ferdinand Céline; ofițer în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, autorul admirabilului poem epic Pe falezele de marmură, aflat la Paris cu trupele de ocupație, îl descoperă pe Céline și compune un portret net defavorabil. Nu se poate spune că Jünger era incomodat de uniforma Wehrmacht-ului, frecventînd „saloanele” unor intelectuali rămași în Parisul ocupat, vizitîndu-l pe Picasso în atelierul său, recunoscînd, în treacăt: „… acest autor [e vorba, desigur, despre Céline] nu are niciodată bani, căci distribuie totul prostituatelor care vin să-l consulte pentru bolile lor”. Mai tîrziu, „Medicul fără arginți” va confirma reflecțiile despre artă ale scriitorului german: „Operele au, și ele, nevoie de o bună bucată de vreme ca să se lepede de temporalitate. Își au și ele purgatoriul lor, apoi transcend critica”.
Azi e un loc comun că biografia scriitorului nu poate explica operele și realitatea lor autotelică; operele argumentează prin ele și prin „vocea” lor, dincolo de accidentele unei biografii supuse timpului. Atitudinea cel puțin echivocă a lui Heidegger în perioada hitlerismului, adeziunea temporară a lui Llosa la partidul comunist, prietenia lui García Márquez cu Fidel Castro etc., etc., nu sunt oare accidente biografice? Nu știu dacă ele au oprit logica unor opere fundamentale. Știu, în schimb, și am nu puține exemple pentru cîte alte erori s-au comis prin exacerbarea radicalismului de stînga și de dreapta… Cînd lui Nicolae Manolescu un birocrat universitar otrăvit de rutină și de complexe i-a respins teza de doctorat, profesorul Al. Piru (azi uitat pe nedrept) a reluat împreună cu alți doi colegi demersul pentru o nouă susţinere a lucrării Contradicția lui Maiorescu. Recunosc, am fost alături de Al. Piru ca membru al comisiei, reparînd un act în totul nedrept. Să reamintesc, pentru cei tineri, că Al. Piru a trecut prin cercurile infernului, lucrînd ca mecanic și ca muncitor necalificat, înainte de a fi repus în drepturi, în timp ce Tudor Arghezi era pus la index și condamnat la tăcere, alături de Lucian Blaga, de Ion Barbu și de mulți alți scriitori, unii uitați acum sau eliminați din manualele școlare, execrabile multe dintre ele.
Cînd senatorul McCarthy a inaugurat „ofensiva” sa împotriva unor personalități ale culturii nord-americane bănuite de colaborare cu grupări comuniste, dezlănțuind o cruciadă în totul periculoasă, găsindu-i vinovați pe Charlie Chaplin, Arthur Miller, Joseph Losey, Orson Welles, Leonard Bernstein și pe mulți alți creatori, Statele Unite au găsit forța necesară pentru a opri un val de suspiciuni, de acuze și de stigmatizări, pentru ca, ulterior, mass-media și Senatul să sancționeze definitiv valul unui climat contaminat artificial.
Poate că ar trebui să retrăim, după mai bine de două decenii, un timp al conspirației în favoarea valorii. Au conspirat scriitorii și editorii, uneori cenzorii. Azi ar părea de-a dreptul paradoxal că, într-un timp al cenzurii ideologice, al delațiunilor și al supravegherii monstruoase, un timp al culturnicilor și al „principialității” doctrinare, au apărut: lucrarea fundamentală a lui Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Trilogia culturii a lui Lucian Blaga, operele unor mari scriitori străini: James Joyce, William Faulkner, dar și (e bine de știut) numeroase lucrări consacrate unor direcţii de cercetare precum structuralismul sau semiotica textului literar, operele unor filosofi ca Martin Heidegger, Gaston Bachelard etc. 
Cred că e bine să reexaminăm, lucid și echilibrat, cu spirit critic și discernămînt, în afara oricărei retorici conjuncturale, realitatea indeniabilă a Timpului trăit de cei care au „privilegiul” vîrstei și de cei mai tineri intelectuali. Simplificările, excluderile și etichetările (atît de numeroase în perioada așa-zisului comunism din România) nu sunt de natură să explice tragismul unor situații-limită, al unor crime și al unor erori; dar, mai ales, să înțeleagă complicatele meandre ale unor fapte de cultură incontestabilă, autentice, memorabile, și cu atît mai prețioase cu cît ele sunt rezultatul unor „conspirații” ale intelectualilor conștienți de alternativa unui dezastru spiritual.
Cînd Alcinou, vrînd să-l cinstească pe Ulise, îi invită pe fruntașii feacilor la un ospăț, pentru a-i da strălucire, e chemat Demodocos, cîntărețul „căruia – scrie Homer – pentru că-l iubea mai mult decît pe toți, Muza i-a dat și darul și amarul. I-a luat lumina ochilor, dar i-a dat în schimb vraja cîntecului”. Tulburătoare premoniție pentru destinul creatorului. Reflecțiile despre condiția și despre dramatica izbîndă a operei de artă, traversînd infinite dificultăți, trăindu-și propria ei existență, dincolo de biografia mai mult sau mai puțin pilduitoare a autorului ei, sunt numeroase. Sunt, de fapt, ca să împrumut o sintagmă a unei strălucite scriitoare, Ileana Mălăncioiu, „exerciții de supraviețuire”. Să nu le ignorăm, în toată complexitatea și în labirintica lor existență.

(Din volumul Ion Vlad, Dreapta şi necruţătoarea magistratură a timpului – scriitori, cărţi, confesiuni, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.)

Autor: Ion Vlad