Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Vol de jour (Zbor de zi)

Vol de jour (Zbor de zi)

Octombrie 2016

Vă mai spune ceva, prieteni, numele Antoine de Saint-Exupéry? 
Presupun că da. Câţi dintre tineri şi-l amintesc, probabil, din perioada şcolii primare, ca autor al povestirii moderne Micul prinţ? Numai că eseistul, dar mai ales romancierul şi cunoscutul reporter, vicontele Antoine Marie Jean-Baptiste Roger de Saint-Exupéry, după studii urmate în Franţa, apoi în Elveţia, împlinise vârsta majoratului (21 de ani) când s-a angajat în aviaţia franceză, iar la 29 de ani a devenit pilot de linie al unei companii private. Stabilit la New York, în 1940, se înrolează în forţele aeriene antifasciste, odată cu intrarea SUA în conflictul celui de-al Doilea Război Mondial (toamna lui 1942), şi participă la misiuni de luptă în nordul Africii şi în perimetrul mediteranean. În timpul uneia dintre misiunile nocturne de cercetare, a fost doborât şi a dispărut în apele mării. Rămăşiţele sale pământeşti n-au mai fost găsite. Am aflat din presa scrisă că abia în 1998 au fost recuperate fragmente din avion şi o brăţară din aur pe care se distingea gravat numele său. Urmare a experienţei de pilot, a scris şi i s-au publicat, în 1929, romanele Courrier sud (Curierul de sud) şi Vol de Nuit (Zbor de noapte), iar între 1939-1942, romanele Terre des Hommes (Pământul oamenilor) şi Pilote de guerre (Pilot de război). 
Am optat să parodiez titlul unuia dintre romanele sale (scrise în cheie majoră, sobră, meditativă), ca generic al însemnărilor care urmează, într-o altă gamă, intenţionând să descreţesc frunţi şi să generez bună-dispoziţie.

*
Oricât ar părea unora de banal, deplasarea omului cu mijloacele actuale de transport implică aventura, sub aspectul riscului imprevizibil. Reţin din aspectul popular autohton al bogatei paremiologii româneşti un dicton pe care l-am auzit pentru întâia oară de la mama, Dumnezeu s-o odihnească: „Nu ştii niciodată pentru ce ieşi din casă”, care se înrudeşte cu altul: „Ştii când pleci, dar nu poţi ştii când te întorci”. Cineva, un prieten cred, a încercat să-mi reducă tracul provocat de o nouă călătorie cu avionul, spunându-mi că este modalitatea optimă de călătorie la distanţe mari. Cele mai numeroase victime ale deplasărilor cu vehicule moderne sunt generate de cele terestre – automobile, trenuri, motociclete etc. 
M-am liniştit oarecum. Având un astfel de preambul, am urcat, la aeroportul Cluj-Napoca, împreună cu Doina mea, în avionul companiei Dolomiti, parteneră a Lufthansa, în scopul realizării unui mai vechi vis… Acela care i-a animat pe românii primelor două decenii ale secolului douăzeci (mai cu seamă pe transilvăneni) în traversarea Atlanticului: să scape de sărăcie în „Paradisul american”.
Noi nu plecam cu această motivaţie; beneficiam de-un trai modest, însă deocamdată decent, aşteptând cu naivitate realizarea promisiunilor amăgitoare emise de „politicieni”, cum le place să-şi spună cu oarece aroganţă o mare parte a acestor concetăţeni mediocri, care mint în continuare cu dezinvoltură. Cineva foarte drag avea nevoie de prezenţa şi de ajutorul nostru. Cineva, care a venit pe lume în urmă cu trei luni. Nepoţica Doinei şi, prin asimilare, a mea. 
Era ocazia, nu cauza traversării Atlanticului.
A prevalat dorinţa de a vedea, de a percepe cu propriile-mi simţuri realitatea despre care citisem de-a lungul anilor în ziare şi reviste ale acelor ani, în cărţile domnilor Romulus Rusan şi Ioan Grigorescu, sau pe care o văzusem în reportajele video ale celui de-al doilea, sau o auzisem la posturile de radio „Vocea Americii” şi „Europa Liberă”…
Aparţin generaţiei care a prins primele documentare de actualităţi realizate în angrenajul politico-ideologic sovietofil, aşa-zisele „jurnale”, programate obligatoriu înaintea filmelor artistice aduse la început de caravana cinematografică (gândul îmi fuge la Ioan Groşan, şi zâmbesc), apoi rulate în sala căminului cultural, care avea să devină, după doi, trei ani, cinematograf, dotat cu propriile aparate de proiecţie. Se alcătuiseră în mintea noastră caleidoscopice imagini şi scenarii valorificate perfid de către componenţii suspect de bogatei reţele propagandistice ale vremii, din care făceau parte şi numeroase cadre didactice, avangarda corpului didactic aservit noii puteri. Mai târziu, în perioada adolescenţei şi prima etapă a maturităţii, aflam, interesat nu doar de plăcerea lecturii, unele amănunte din scrierile americanilor John Steimbeck, John Dos Passos, Scott Fitzgerald ş.a. Abia după 1990, asaltul impresionant al televiziunii avea să limpezească imaginea lumii occidentale, să ne ofere secvenţial şi, mai târziu, integral, transparent, aspecte din miraculoasa lume occidentală, aşa cum crezusem că este, împotriva discursurilor denigratoare ale profesorilor de filosofie marxistă şi ale răspândacilor „aparatului” de partid comunist din perioada adolescenţei noastre şi a primei părţi din tinereţe. Mi se insinuase, totuşi, curiozitatea disimulând un mai statornic vis care îmi hrănea speranţa, asupra căruia am stăruit în paginile cărţii mele, Impresiile unui călător tomnatic. Doream să călătoresc şi să mă conving nemijlocit. 
Am... plutit până la aeroportul din München într-un avion de talie mijlocie. Micul dejun ne-a fost servit după stabilizarea avionului la plafonul de zbor. Foarte amabili şi agreabili, însoţitorii de zbor, stewardese şi stewarzi, vorbind cu dezinvoltură trei-patru limbi de largă circulaţie. Toate locurile fuseseră ocupate. Pasageri de vârste, naţionalităţi şi condiţii... fizionomice diferite. Paşnici. Unii chiar amicali. 
Pe biletele noastre de călătorie, al meu şi al Doinei, fuseseră specificate afecţiunile de coloană, dovedite medical, implicând interdicţia de a ridica obiecte mai grele de cinci kilograme şi de a sta în picioare mai mult de cincisprezece minute… Ca urmare, după aterizarea pe aeroportul din Germania, la ieşirea din avion, am fost aşteptaţi de un angajat să ne preia şi să ne transporte pentru cele cinci ore de escală în locul rezervat în atari circumstanţe. Ei, acum e acum! Una dintre stewardese, despre care aflam acum că ne avusese în grijă, ne indică altui angajat al aeroportului, foarte brunet. Având înălţimea mea, însă evident mai suplu şi cu vreo treizeci de ani mai puţin, acesta ne salută în engleză şi întinse mâna cu palma în sus. Eu, încă sub efectul uşor ameţitor al rulajului aparatului de zbor spre intrarea terminalului, îi zâmbesc şi-i înşfac mâna convins că se prezintă urându-mi bun sosit. Mă prezint, la rându-mi, ceea ce îl descumpăneşte pentru un moment. Văzând scena, Doina se impacientează şi-mi spune mai mult în şoaptă: „Viorel, bagajul! A întins mâna să-ţi ia bagajul! Ce faci?” Mă dumiresc rapid, îi întind omului nostru sacoşa din mâna stângă, apoi ne îndreptăm spre capătul culoarului unde suntem urcaţi pe un mic transportor electric. Ne plimbă de-a lungul celorlalte terminale până la o sală de aşteptare specială, de unde urma să ne preia pentru cursa de New York. Îi strecor în palmă o bancnotă de cinci euro. N-o refuză. O introduce dezinvolt în buzunarul pantalonilor mulţumind: „Thank-you, Sir!” şi îşi vede de-ale sale. Ei, asta m-a dat gata! Auzi, Sir! Este pentru prima oară când cineva mi se adresează astfel într-o situaţie reală. Funcţionara de la recepţia sălii speciale ne conduce în două rezerve cu câte un pat. Ne-am propus recuperarea orelor de somn pierdute în timpul călătoriei de la Jibou la Cluj şi a celor trei dinaintea decolării programate pentru ora 6,30 AM. Ceea ce am și făcut, nu înainte de-a râde până în pragul infarctului de gafa cu angajatul africano-german. După două ore şi jumătate de somn profund, timp în care, îmi spune Doina mai târziu, am produs rumoare şi bună dispoziţie cu sforăitul meu moderat şi multitonal, lăsăm locurile altor pasageri şi ne aşezăm la una din mesele sălii speciale. La o altă masă se vorbeşte într-o limbă slavă. Pe o canapea în spatele meu şi în câmpul vizual al soţiei mele, o familie de indieni autentici sporovăiește aproape în şoaptă. În sfârşit, cu o jumătate de oră înainte de a decola, ne preia colega, caucaziană, a celui de la sosire şi ne transportă cu mini-carul electric până la intrarea în Boeing-ul bimotor. Hotărât să respect tradiţia, îi dăruiesc, de data aceasta mai puţin discret, bancnota de cinci euro, de parcă eu n-aş avea cum s-o cheltuiesc. Răspunsul este identic: „Thank you, Sir!” Normal, îmi zic. În locul dumneaei, nici eu n-aş răspunde altfel! Prea mult, era suficient trei, îmi vor reproşa copiii noştri după ce i-am distrat, relatându-le isprava.
Zborul cu acest aparat din categoria celor mari îmi pare mai lin, mai sigur. Locurile unde am fost conduşi se află pe latura stângă, lângă hublou, la doi-trei metri în spatele propulsorului. Fiecare pasager are posibilitatea să urmărească traseul zborului, să vizioneze un film sau un videoclip pe monitorul cât o tabletă montat în spătarul fotoliului din faţa sa.
Cele aproximativ zece ore petrecute în zbor la peste unsprezece mii de metri deasupra pământului şi a oceanului, împingând caleaşca nopţii de la est spre vest, le macină fiecare cum doreşte. Unii dorm fără întrerupere, alţii, printre care mă prenumăr, alternează reprize de somn cu ore de lecturi, vizionări pe tablete, conversaţii. Din când în când, personalul de serviciu ne întrerupe îndeletnicirile, oferind produse alimentare din meniul inclus preţului călătoriei. Rând pe rând, pasagerii ne ridicăm şi facem plimbări în direcţia compartimentului rezervat personalului de zbor, de unde se poate coborî pe o scară metalică la nivelul inferior, unde sunt amplasate şase cabine speciale, trei pentru doamne şi domnişoare, trei pentru ceilalţi. Condiţii de igienă maximă; apă rece şi caldă, mini-chiuvete, prosoape de hârtie, colaci protectori de unică folosinţă, din semicarton, pentru folosirea tronului. Aceleaşi măsuri preventive le voi întâlni în localuri publice, precum restaurante, marketuri. Şi cum nu le întâlnim, cu foarte rare excepţii, în ţara noastră nici după 26 de ani de aparentă democraţie, de capitalism original românesc. 
La sosirea pe uriaşul aeroport JFK, suntem preluaţi de o pereche agreabilă; el afro-, ea hispano-americani, care ne transportă pe câte un fotoliu rulant până la ieşirea din aeroport, cu oprire la banda rulantă de unde recuperează bagajele de cală, apoi la simpaticul ofiţer al poliţiei de frontieră pentru viza de şedere pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Nu uitasem să dăm fiecăruia din cei doi câte cinci dolari în schimbul gratitudinii lor exprimate standard: „Thank you, Sir!”

Autor: Viorel Tăutan