Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Localitatea Drighiu – 800 de ani de la prima atestare documentară

Localitatea Drighiu – 800 de ani de la prima atestare documentară

Octombrie 2016

Se împlinesc 800 de ani de la prima atestare documentară a localităţii Drighiu, astăzi aparţinând comunei Halmăşd şi am considerat că ar fi binevenit un excurs în istoria satului, să dăm la o parte colbul uitării aşternut pe cronicile bătrâne şi documentele de arhivă, pentru a rememora, împreună cu generaţia de azi, vremuri de mult apuse, dar care pot constitui un adevărat îndreptar pentru prezent şi viitor.
Așezată pe coline și dealuri, pe care se găsesc plantații de pomi fructiferi, precum și terenuri arabile și fânețe, localitatea Drighiu este străbătută de șoseaua județeană Nușfalău-Aleșd şi de o mică apă curgătoare. Ea se învecinează la Est cu localitatea Bozieș, la Vest cu Halmășd, la Sud cu Aleuș și la Nord cu Nușfalău, având terenul în mare parte argilos şi nisipos.
Prima mențiune documentară a localității datează de acum 800 de ani, din anul 1216, când se vorbește despre „Villa Detreh” și apare în Registrul de la Oradea.
În documentele emise de-a lungul timpului, localitatea apare menționată sub următoarele denumiri: 1341, Detrehàza; 1497, Dethrehe; 1518, Detthreh; 1548, Detrech; 1559, Dettreh; 1646, Detreh; 1733, Dridiul; 1760, Detrehen; 1850, Dridiul; 1854, Detrehem și Drighiu, Drighiu - 1933 şi 19661.
În anul 1341 s-a dorit înregistrarea meșterului Dancs (Danciu) în proprietatea Pechel (Peceiu), cu teren al iobagilor, aparținând de Valcău, însă preotul Vincze din Tășnad s-a împotrivit, în numele episcopului transilvănean, Andrei, afirmând că acel teren se află în proprietatea bisericii Sfântul Mihai2. În acest context apare menționată şi localitatea Drighiu, împreună cu celelalte sate care aparțineau de Cetatea Valcăului.
În anul 1481 proprietar al moșiei este Losonczi Bànfi Andràs, care zălogește moșia lui Losonczi Bànfi Mihàly.
În veacul al XV-lea, Cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a Comitatului Crasna. Delimitarea clară a domeniului cetății Valcău o regăsim în Registrul Capitulului din Oradea din 27 septembrie 1341. Un fost capelan al cetății îi scria regelui că aparțineau de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan și Oaia (cătun dispărut)3. Aşadar, între anii 1481-1590 istoria satului Drighiu se confundă cu cea a celorlalte localități românești care au aparținut de cetatea Valcăului. 
Potrivit uzanțelor vremii, așezarea Drighiu a fost donată, dăruită, vândută și amanetată în repetate rânduri. Proprietarii mai cunoscuți care au stăpânit această moșie au fost din familiile Bánfi, Bàthori, Borzàsi, Bornemisza, Boldizsàr, Kàroly etc.
Ștefan Bàthori III a moștenit de la familia Bánffy numeroase părți de moșii, aflate în numeroase comitate îndepărtate de moșiile sale. În acest context, el s-a străduit să le schimbe cu moșii din apropierea Șimleului. Astfel, la 25 februarie 1520 a cedat părțile sale de moșii din Ținutul Călatei, Comitatul Cluj, lui Ștefan Bàthori de Losonc. A primit în schimb părțile acestuia din Ținutul de sub Meseș, care la anul 1520 cuprindea satele Crasna, Ponița, Pria de Sus, Pria de Jos, Boianul Crasnei, Cizer, Peceiu, Stârciu și Hurez. În urma acestor schimburi de moșii, la 28 mai 1523, Ștefan Bàthori III a fost introdus, din porunca regelui, în moșiile din comitatul Crasnei, printre care se afla și localitatea Drighiu.
În anul 1547, urmașii pe linie masculină și feminină a lui Nicolae I Bàthori își împart în părți egale posesiunile întregi: Borla, Boșca și Pecei, precum și părțile de posesiuni din târgul Crasna, Zăuan, Halmășd, Drighiu, Aleuș, Plopiș, Valcău de Jos, Valcău de Sus, Fizeș, Bănișor, Ban și Tusa4.
În anul 1600, la 5 august, Bàthori Istvàn de Șimleu (Somlyai) redactează o scrisoare de donație în Cetatea Șimleului, prin care donează Detreh lui Keztszegi Peter.
După 1638, moşia Drighiu îi va avea ca și proprietari pe cei din familia Bánfi, pe Gheorghe Ràkoczi și Báthory Zsófia.
În anul 1777 Fiscul cedează proprietatea pe seama lui Cserei Farkas, funcționar imperial.
În anul 1808 au fost conscriși în satul Drighiu 42 de nobili din familiile: Kuk, Nyàga, Pap, Topai, Simoka, Mal, Bànfi, Illes, Izsàk, Bagosi, Kovàcs, Kàllàr, Fodor și Nagy. Aceștia aveau în total 306/16 sesii vechi (antigua) și 16 sesii iobăgești noi și ½ curie nobiliară. Cele mai multe sesii iobăgești le deținea groful Bánfi György – șase sesii vechi și patru sesii noi.
Pentru impunerea populației, în secolul al XVIII-lea au fost realizate o serie de conscripții. Potrivit celei din 1715, existau la Drighiu 5 jeleri și o populație de 45 de suflete. În anul 1720 sunt conscriși 63 de locuitori, iar în 1733, 26 de familii de români cu preotul lor numit Floris5.
La început de secol XVIII țăranii practicau o agricultură arhaică, obținând o productivitate foarte slabă după terenurile cultivate. La cereale, productivitatea este apreciată la momentul respectiv, conform unor documente, la două-trei ori sămânța cultivată.
Din punct de vedere tehnic, situația era la fel. Pământul era arat cu șase sau chiar opt boi. Pășunile și pădurile satisfăceau nevoile localnicilor, dar fânețele erau mai slabe.
Conscripția satelor din Comitatul Crasnei din anii 1720-1722 ne oferă o imagine asupra situației materiale, sociale și demografice a localităţii Drighiu. Prin conscriere au fost înregistrate structura socială a populației, zestrea de animale și producțiile cerealelor care se cultivau. 
Din conscriere aflăm că în Drighiu erau șase nobili şi un libertin. Erau doar 8 iobagi (cel mare mare număr era la Crasna – 78 iobagi, la Preotesa doar 3 şi nici un iobag la Ip), 3 jeleri cu casă, 6 fără casă, 9 fraţi şi fii peste 14 ani și 13 sesii. Se creșteau următoarele animale: cai – 14; boi de jug – 65; vaci – 58; juninci peste 2 ani – 35; oi și capre peste 1 an – 20; porci – 80; stupi de albine – 32.
Produse agrare: orz – 324, grâu (în cruci) – 31, ½; ovăz (în cruci) – 137; mei (în semănătură cu măsuri de Pojon) – 2; vii (în zile de sapă) – 6. Interesant că, faţă de alte sate, nu se cultiva încă porumbul.
Situația zestrei de animale și a producției de cereale calculate pe medii după familii se prezenta astfel: nr. de familii 24, animale de jug, medie 3,3 pe familie, vaci – 3,8, oi – 0,8; porci – 3,3, iar producția de cereale (calculată în cruci) în medie pe familie era de 19. Această situație ne arată că o familie deținea, în general, una sau două perechi de boi, ceea ce înseamnă că trebuia să se asocieze cu alte familii pentru a lucra pământul, în condițiile în care la vremea respectivă se ara cu șase sau chiar opt boi.
Datorită faptului că agricultura nu reușea să asigure traiul de zi cu zi al țăranilor, mulți dintre ei părăseau moșiile și migrau spre șes. Însă, iobagii erau legați de glie și nu aveau dreptul de a o părăsi. Mulți dintre ei erau prinși de către stăpâni și aduși înapoi pe moșie.
Schimbări mai importante se petrec abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când se va introduce, treptat, sistemul cu trei asolamente. De asemenea, și tehnica va evolua, răspândindu-se un nou tip de plug, care va putea fi tras de doi, maxim patru boi. Toate aceste progrese vor duce la o productivitate mai mare în agricultură6.
În ceea ce privește populația, din conscripție se observă că ea era deja structurată în forme care se vor păstra până la Revoluția de la 1848, când va fi desființată definitiv iobăgia. În secolul XVIII, însă, iobagii erau principalii producători, delimitându-se de celelalte categorii sociale prin faptul că erau legați de glie. O eventuală prosperitate economică a iobagului era eclipsată de sarcinile feudale insuportabile, care proveneau din statutul său juridic. Nu aveau vite sau aveau puține și deci trebuiau să se asocieze pentru executarea principalelor lucrări agricole. Așadar, își lucrau pământul – cei care aveau – pe rând. 
Categoria jelerilor era una eterogenă, dar liberă în comparație cu iobagii. Era formată din nobili cu o nobilitate incertă, libertini, taxaliști, cei care se ocupau cu unele meșteșuguri și plăteau taxe și impozite statului, jelerii propriu-ziși, printre care se regăseau jeleri cu casă și jeleri fără casă.
Structura populației din Drighiu, la anul 1720-22, era următoarea: nr. gospodăriilor nobililor cu sesie – 8; nr. familiilor – 8; nr. copiilor – 23; nr. copiilor pe familie – 2,87; nr. estimativ al femeilor – 8; total – 39; nr. gospodăriilor de iobagi – 7 și 7 familii; nr. copiilor – 10; nr. copiilor pe familie – 1,42; nr. estimativ al femeilor – 7; total = 24; nr. gospodăriilor de jeleri – 2; nr. familiilor – 3; nr. copiilor – 3; nr. copiilor pe familie – 1; nr. estimativ al femeilor – 3; total = 9. Total: nr. gospodăriilor din Drighiu era de 17; nr. familiilor – 18; nr. copiilor – 36; nr. copiilor pe familie – 2; nr. estimativ al femeilor – 18. Așadar, totalul populației din localitatea Drighiu era de 72 locuitori. 
În localitate nu exista curie nobiliară. Exista un preot ortodox. Nu exista preot reformat sau catolic, ceea ce rezultă că populația din Drighiu era românească. Din păcate, nu exista nici un învățător pentru copiii de școală7.
În ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea situația economică și socială în Drighiu nu diferă mult de restul satelor din Transilvania. În perioada 1784-1787, are loc și primul recensământ general al populației din întreaga Transilvanie, realizat la comanda împăratului Iosif al II-lea. Evident că scopul recensământului a fost acela de a cunoaște forța de muncă existentă în Imperiu, cu scopul de a o folosi atât în plan economic cât și militar. Totodată, pentru a stabili impozite, în special nobilimii transilvănene, care s-a opus cu îndârjire efectuării recensământului. Recensământul a durat mai mult şi datorită faptului că aproape întreaga Transilvanie a fost cuprinsă de răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
Pentru noi, însă, datele recensământului au o valoare istorică deosebită. Avem astfel posibilitatea de a ne face o imagine asupra evoluției socio-economice și demografice a satului.
Din datele recensământului rezultă că în Drighiu existau 69 case și 74 familii. Structura populației era următoarea: populația locală – 421; nici o persoană plecată sau venită; nr. populației prezente – 421; bărbați căsătoriți – 99; necăsătoriți – 118; total bărbați – 217; nr. femeilor – 204; preoți – 1. Dintre bărbaţi: nobili – 21; țărani – 35; moștenitorii țăranilor – 31; jeleri – 50; alții – 1; copii între 1-12 ani – 61; între 13-17 ani – 17; total bărbați – 2178. Tabelul se încheie prin a evidenția, încă o dată, numărul de bărbați. Probabil că se dădea o mare importanță bărbaților, fiindcă ei erau folosiți atât din punct de vedere economic, cât și militar.
Conscripţia din anul 1820 este relevantă pentru situaţia ţărănimii române până în anul 1848. Din cadrul ei se desprinde ideea că iobagii erau lăsaţi la cheremul nobililor, care recurgeau la răpirea pământurilor obşteşti şi la robote exagerate.
Agricultura se afla în această perioadă în faza de trecere de la două la trei asolamente, fiind în urmă față de comitatele Bihor, Sătmar sau Arad, unde ajunseseră deja la trei asolamente. În aceste condiții și recolta era mai slabă, ridicându-se la o cantitate de aproximativ patru ori sămânța cultivată.
Conscripția arată că situația pășunilor și pădurilor era haotică, nefiind un sistem organizat. Predomina proprietatea obștească, ea fiind folosită în comun de feudali și comunitățile de iobagi. Ghindăritul se dădea în arendă, la fel ca și cârciumăritul. Se recunoștea dreptul iobagului de a-și vinde liber vinul de la sărbătoarea Sfântului Mihail (28 septembrie) și până la Crăciun sau în unele cazuri până la Sfântul Gheorghe (23 aprilie).
Dintre cele mai grele sarcini iobăgești amintim următoarele: robota, care reprezenta zilele de lucru pe care iobagii trebuiau să le presteze pentru stăpân; obligațiile în natură (dijmă din toate produsele) către nobili și biserica romano-catolică; obligații în bani – dări pentru pământ, poartă, vite, pentru capul de familie și pentru membrii acesteia, dările de Sfântul Mihai, dări pentru întreținerea armatei etc.
Robota se ridica la cantități enorme. Nu se știe dacă aceste sarcini erau cerute după sesii sau după familii. La robotele generale se adăuga și robota femeilor, care era cerută în tors și țesut (fuior de cânepă, saci) și unele munci ocazionale. La dijma mică se cereau, în general, fuior de cânepă (două-trei legături pe an), pui și găini, ouă, ovăz sau unt.
Dacă iobagii nu respectau aceste obligații, se declarau nemulțumiți sau se răzvrăteau, erau aspru pedepsiți. În funcție de gravitatea faptei sau de toanele celor care judecau, pedepsele erau: condamnare la moarte, prin spânzurătoare, decapitare, tragere în țeapă, atârnare în furci, ardere pe rug, tragere pe roată, înecare, îngropare de viu sau sugrumare; mutilare, prin scoaterea ochilor, tăiere de limbă, de urechi sau dezmembrare; bătaie cu toiagul, cu buzduganul, cu lopata, nuiele, cu biciul, la tălpi, imobilizați sau alergați pe uliță de săteni9.
Datorită agriculturii înapoiate, mulți țărani încercau diferite alternative de a-și asigura existența zilnică, printre care și practicarea unor meșteșuguri casnice. Acestea erau, însă, limitate de restricțiile breslelor, care aveau regulamente și statute strict reglementate din punct de vedere juridic10.
La mijloc de secol XIX, conform recensământului populației din Transilvania din anul 1850, localitatea Drighiu avea o populație de 486 persoane (Cerişa avea 304, Aleuş 401, Halmăşd 829 persoane), care locuiau în 101 case. Dintre aceștia, 237 erau bărbați și 250 femei. Observăm că speranța de viață era mai crescută în rândul femeilor şi la vremea respectivă, deoarece existau 4 bărbați văduvi și 20 femei văduve. După naționalitate, 474 erau români, 9 evrei şi 4 ţigani. După religie, populația românească şi ţiganii aparțineau cultului greco-catolic, iar cei 9 evrei cultului izraelit. Tot din acest recensământ mai aflăm că în Drighiu se creșteau 6 cai şi 184 bovine, dublu faţă de Cerişa (76 bovine) şi Aleuş (86), iar în Halmăşd existau 25 cai şi 170 bovine11.
În anul 1880, populația satului scade la 459 locuitori, faţă de Cerişa care ajunge la 335 locuitori, Aleuş la 416 şi Halmăşd la 975 locuitori. După limba maternă vorbită, 420 se declarau români, 2 maghiari, 7 germani, 13 alte naţionalităţi (probabil ţigani) și 17 cu limbă maternă necunoscută. 
După religie, 450 persoane se declarau aparținătoare cultului greco-catolic şi 9 persoane cultului izraelit. 
Numărul de case scade şi el la 96, iar gradul de alfabetizare al populației, la fel ca în majoritatea satelor sălăjene, era unul foarte scăzut. Doar 12 persoane știau scrie și citi12.
La început de secol XX, conform recensământului populației din anul 1900, localitatea Drighiu avea o suprafață de 1.306 jugăre. Numărul populației a crescut mult în cei 20 de ani, respectiv de la 459 locuitori, cât avea localitatea la recensământul din 1880, la 522 locuitori în 1900. Numărul de case creşte şi el de la 96, la 117. După limba maternă, 514 locuitori se declarau vorbitori de limba română, iar 8 de limbă maghiară, în fapt ei fiind evrei, care după cum ştim, înainte de 1918 au adoptat limba maghiară. După religie, 514 persoane aparțineau cultului greco-catolic şi 8 cultului izraelit. Populaţia pe sexe se prezenta în felul următor: 265 bărbați și 257 femei. După stare civilă, 285 erau necăsătoriți, 206 căsătoriți, 31 văduvi și niciun divorțat. Pereții caselor erau din lemn (la 116 case), în afară de o singură casă, care avea pereţii din chirpici sau pământ. Acoperișul era din trestie sau paie la 105 case şi din şindrilă la celelalte 1513.
În următorii zece ani se constată o creștere spectaculoasă a populației. Astfel, conform recensământului din anul 1910, populația satului ajunge la 607 locuitori, ceea ce înseamnă un spor natural de 75 locuitori în numai zece ani. Nu la fel de spectaculos creşte, însă, şi numărul de case, care ajunge la 121, cu doar 4 în plus faţă de anul 1880, însă cu unele îmbunătăţiri la materialele de construcţie şi acoperiş.
După limba maternă, 576 locuitori se declarau ca vorbitori de limbă română, 9 locuitori de limbă maghiară (evreii), iar 22 persoane alte limbi, probabil ţiganii. Din punct de vedere religios, 597 persoane se declarau greco-catolici şi 10 izraeliţi. Populaţia pe sexe şi stare civilă se prezenta în felul următor: 326 bărbaţi, 281 femei, 324 necăsătoriţi, 222 căsătoriţi, 43 văduvi şi nici o persoană divorţată. 
Din cele 121 case, 107 aveau pereţii din lemn, 10 din chirpici sau pământ, 3 din piatră şi pământ şi doar una singură cu pereţii de piatră sau cărămidă. Acoperişul era de trestie la 56 case, de şindrilă la 47 şi doar 18 erau acoperite cu ţiglă14.
Majoritatea populaţiei se ocupa cu agricultura, însă şi aici, ca de altfel în întreaga ţară, problema agrară se cerea rezolvată fără nici o întârziere. Cu toate aceste neajunsuri, înainte de război „starea economică a ţăranului poate fi privită de mulţumitoare”15.
După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a urmat o perioadă de profunde transformări economice, sociale și politice, care a dus la îmbunătățirea nivelului de trai și la creșterea numărului populației. Viața locuitorilor se îmbunătățește prin aplicarea Reformei agrare din anul 1921, cei săraci, biserica greco-catolică, școala și satul primind pământ, pășuni și păduri.
Din punct de vedere administrativ-teritorial, de la constituirea sa așezarea a făcut parte din Comitatul Crasna și a aparținut de Cetatea și de domeniul Valcău.
În anul 1876, când se formează Comitatul Sălaj, prin unificarea celor două comitate mai vechi (Crasna și Solnocul de Mijloc), localitatea va fi arondată județului Sălaj, făcând parte din Plasa Șimleu Silvaniei.
Din anul 1925 primește statut de comună având buget propriu și conducere proprie, după cum rezultă şi din Monografia sanitară a localităţii, întocmită de către medicul de circumscripţie Dr. Simeon Petri, în luna august 1938.
Tot din respectiva monografie sanitară aflăm informaţii importante despre localitate. Astfel, din punct de vedere demografic, populaţia localităţii a crescut la 760 locuitori. Dintre aceştia, 362 erau bărbaţi şi 398 femei, 282 erau căsătoriţi, 462 necăsătoriţi, 7 persoane văduve şi un divorţat. Densitatea populaţiei, pe case, era de 6 persoane. După naţionalitate, 749 locuitori erau români, 8 evrei şi 3 alte etnii, probabil slovaci după religie.
Din punct de vedere confesional, majoritari erau greco-catolicii. Astfel, din totalul de 760 de persoane, 741 îşi declarau apartenenţa la cultul greco-catolic. Mai existau 8 persoane, care se declarau aparţinătoare a cultului ortodox, 8 mozaici, respectiv evreii şi 3 romano-catolici, probabil slovaci.
Ocupaţia principală a locuitorilor rămânea cultivarea pământului şi creşterea animalelor. În sat se mai practica viticultura şi pomicultura. 
Situaţia economică a localităţii Drighiu era destul de slabă, în special datorită solurilor sărace. Totuşi, din monografia sanitară aflăm că în anul 1936 se cultivau 140 ha de grâu, porumb pe 50 ha, secară pe 35 ha şi orz pe 37 ha. Viile din comună ocupau 5 ½ ha, iar legumele 9 ha. Din inventarul animalelor aflăm că existau în gospodăriile populaţiei 356 bovine, 20 cai, 464 oi și 296 porci.
Infrastructura stradală era şi ea deficitară. Străzile nu erau iluminate şi se încerca repararea lor prin prestaţii publice ale locuitorilor. Din cele 140 de case existente, la 88 pereţii erau din lemn, la 60 din chirpici sau pământ şi doar două case aveau pereţii din zid. Acoperişul era din ţiglă sau olane la 95 de case, un progres uriaş faţă de anul 1910, 10 case erau acoperite cu şindrilă şi 35 cu paie. Creşte şi numărul încăperilor, astfel cu o singură încăpere mai avea doar o singură casă, 90 aveau două camere, cu 3 camere erau 45 case, iar cu 4 sau mai multe camere erau 4 case, probabil instituţii publice. Toate cele 140 de case erau dotate cu sobe de fier.
 Viaţa de zi cu zi nu era uşoară. Ţăranii lucrau până la 14 ore pe zi, în special vara. Femeile lucrau şi ele la câmp împreună cu bărbaţii. La fel şi copiii. Nu erau scutite nici femeile însărcinate care, uneori, năşteau pe câmp. Ziua de lucru costa la Drighiu 45 de lei. 
Se remarcă şi un consum mare de alcool, în special de ţuică şi vin, care se consuma acasă. Din această monografie aflăm că se consumau anual 50 hectolitri de vin şi 20 de ţuică. 
Tot din monografie aflăm că existau surse de apă, în fântâni. Însă, deşi apa era bună, potabilă, doar 25 de case aveau fântâni proprii. 
Situaţia sanitară a localităţii era şi ea, la fel ca în multe alte localităţi sălăjene, destul de precară. Din cele 140 de case, doar 8 aveau latrină. În schimb, localul de şcoală avea latrină, curte şi cubaj suficient în sălile de clasă. 
Bolile, cum ar fi tuberculoza, enterocolitele, pneumoniile erau destul de frecvente. În anul 1932 s-au înregistrat mai multe cazuri de scarlatină. De asemenea, datorită muncilor grele, a hranei nediversificate se observă o serie de nașteri de copii cu malformații congenitale. Mortalitatea infantilă era foarte mare, în special la copiii sub un an. 
În localitate nu existau moaşe calificate, iar medicul de circumscripţie venea de la o distanţă mare, probabil de câteva ori pe lună. 
Din analiza bugetului localităţii reiese că se cheltuiau 1.500 lei pe sănătatea publică, din care 500 lei moaşa comunală, 500 indemnizaţia şi transportul medicului de circumscripţie, 100 de lei cheltuieli cu Oficiul sanitar şi 400 de lei transportul celor muşcaţi de câinii turbaţi, un fenomen des întâlnit în justificarea cheltuielilor, în majoritatea satelor sălăjene. În aceste condiţii, costul sănătăţii publice per capita era de numai 0,20 lei.
Despre bugetul localităţii, se spune că era deficitar. Nu se specificau decât cheltuielile, care se ridicau la suma de 99.118 lei. Despre venituri, se spune doar că ele se obţineau din cote adiţionale, 2% val. locativă, cote adiţionale de la stat etc16.    
Acestea sunt doar câteva aspecte legate de situaţia demografică şi igienico-sanitară a acestei localităţi, asemănătoare, în general, cu a celorlalte localităţi sălăjene.
Din păcate, populaţia localităţii Drighiu a scăzut îngrijorător, în special după anul 1990. La Recensământul populaţiei din anul 2002, în Drighiu mai erau doar 478 locuitori, 224 de sex masculin și 254 de sex feminin17.
Referitor la aspectele edilitar-gospodăreşti, la încercările de modernizare a satului în perioada dintre cele două războaie mondiale, aflăm informaţii preţioase într-un fel de Carte Albă a guvernării liberale din perioada 1934-1937, existentă la arhivele din Zalău. Astfel, sub conducerea primarului Teodor Horvath și a ajutorului de primar, Ioan Cozma, s-au realizat o serie de lucrări edilitare și de înfrumusețare a comunei.
În anul 1934 s-au efectuat lucrări pe drumurile comunale în valoare de 21.500 de lei, de lărgire, îndreptare, reparare a străzilor și săpare a șanțurilor (pentru ca apele pluviale să nu inunde ulițele).
În anul următor, 100 de locuitori au efectuat lucrări pe drumul ce lega satul Drighiu de Bozieș. 
Pentru îmbunătățirea raselor de vite cornute s-a cumpărat un taur Siementhal.
În anul 1936 s-a înființat o pepinieră comunală și s-au executat lucrări de îngrădire și curățare a cimitirului. 
Consiliul comunal din anii 1934-1937 a fost compus din Ambroziu Cuc, Ioan Saca, Florea Horvat, Ambroziu Pop, Teodor Neaga, Dumitru Țicuș, Neaga Alexandru și Sabou Ștefan18.
Deşi reforma agrară din anul 1921 a produs schimbări profunde în structura socială a populaţiei rurale, ea nu a putut rezolva însă problemele fundamentale ale ţăranilor. De aceea, la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial mai multe partide, nu numai cel comunist, recunoşteau necesitatea unei noi reforme agrare19. Însă, exproprierile făcute pe baza legii de reformă agrară din 23 martie 1945 au reprezentat o primă etapă a politicii P.C.R de distrugere a bazei materiale a marilor proprietari şi a trecerii la agricultura socialistă.  
În contextul cuceririi puterii în stat de către comunişti, prin falsificarea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, desfiinţarea partidelor politice democratice, abdicarea forţată a Regelui Mihai şi desfiinţarea cultului greco-catolic, în multe sate sălăjene s-au constituit nuclee de rezistenţă a populaţiei la abuzurile nemaiîntâlnite ale noii puteri, instalată cu ajutorul tancurilor sovietice. 
Este şi cazul satului Drighiu, unde s-a înfiinţat o puternică organizaţie anticomunistă. Organizaţia, cu caracter național-țărănist, condusă de către Ţicuş Alexandru a luat fiinţă la sfârşitul lunii februarie 1949, când în satul Drighiu ajunge Ghenciu Petru, originar din Eceea Mare, care activa în cadrul organizaţiei anticomuniste din Banat, condusă de Tănase Ioan, cu misiunea de a constitui o organizaţie anticomunistă şi în Sălaj, „în vederea provocării de diversiuni și sabotaj”, în spatele armatei, „în cazul deslănțuirii unui război de către America și Anglia, împotriva țărilor de democrație populară și să sprijine armatele țărilor imperialiste”.
Ghenciu Petru avea un cumnat în Drighiu, pe care îl chema Silaghi Florian. L-a recrutat în organizație și i-a propus funcția de șef în satul Drighiu, după care să constituie noi organizații în satele sălăjene, dar Silaghi Florian nu a acceptat funcția de șef și l-a recomandat pe Țicuș Alexandru, care „fiind un element dușmănos” a acceptat și a depus următorul jurământ, la fel ca toţi ceilalţi ţărani care intrau în organizaţie: „Jur că voi păstra secretul organizației și voi lupta pentru rege și România și va da ajutor la distrugerea comunismului”. 
După depunerea jurământului, Țicuș Alexandru a trecut la recrutarea de noi membri, în total 32, pe raza comunei Halmășd, în satele Drighiu și Aleuș. A organizat ședințe, în mod regulat. În cadrul ședințelor „le-a arătat scopul organizației și felul cum să lupte pentru schimbarea orânduirii de stat din RPR (Republica Populară Română – n.n.) și procurarea de armament”. 
Organizația a fost depistată de către organele de Securitate în anul 1951. Un număr de 21 de persoane au fost arestate și condamnate între un an și 15 ani de închisoare de către Tribunalul Militar din Cluj, prin sentința 761/13.08.1952, iar 9 persoane au fost folosite ca martori ai acuzării în proces, nefiind condamnați.
Cu ocazia arestării lui Țicuș Alexandru, șeful organizației sălăjene, a fost găsită asupra lui o carabină sovietică și 45 de cartușe. A decedat la 12 martie 1960 în Penitenciarul de la Aiud, iar Gui Vasile, alt membru al organizației a decedat în Halmășd în anul 1958. Restul membrilor au executat pedeapsa. După eliberarea din temniţele comuniste au mai avut „manifestări dușmănoase” Biriș Gheorghe, care în anul 1962 a fost „demascat în public”, Biriș Traian, care în luna ianuarie 1963 a fost anchetat și „prelucrat într-un cerc mai restrâns”, Ochiș Dumitru și Topai Gavril20.
În anul 1978, cei care mai trăiau erau încă urmăriţi de către organele de Securitate din Sălaj. De asemenea, Securitatea le urmărea copiii, rudeniile şi alte persoane cu care veneau în contact.
 Din rapoartele trimise de către Postul de Miliţie Halmăşd Inspectoratului de Securitate Sălaj, aflăm informaţii importante privind componenţa organizaţiei. Redăm şi noi câteva date biografice despre persoanele domiciliate în Drighiu. Astfel, aflăm că Dumitru Cuc, fiul lui Teodor şi Ana, născut la 12 august 1899, domiciliat în Drighiu la nr. 42, a fost locţiitorul lui Ţicuş Alexandru la conducerea organizaţiei anticomuniste. Ca studii avea patru clase elementare, iar după eliberarea din închisoare a lucrat în cadrul C.A.P., la fel ca marea majoritate a foştilor deţinuţi politici din organizaţie. Pentru că a făcut parte din organizaţia anticomunistă a fost condamnat la 12 ani de închisoare, cei mai mulţi după Ţicuş Alexandru, care a primit 15 ani. Anii grei de detenţie i-a petrecut în penitenciarele Gherla, Aiud şi Botoşani. Era urmărit în continuare de către Securitate şi încadrat informativ cu doi informatori, care aveau numele de cod „Fozocaş” şi „Nicu”21.
Alt membru al organizaţiei care a primit ani grei de închisoare a fost Ochiş Dumitru, fiul lui Dumitru şi Maria, născut la data de 25 august 1917 la Plopiş şi stabilit în Drighiu la nr. 83. Avea ca studii doar patru clase elementare şi el. Era angajat ca muncitor necalificat la Băile Felix-1 Mai din Oradea. Era căsătorit cu Moisi Floare, fiica lui Ioan şi Ana, născută la 15 decembrie 1918 la Drighiu, membră cooperatoare la C.A.P. A fost condamnat la opt ani de închisoare politică, pe care i-a executat în penitenciarele Gherla şi Jilava, precum şi la punctele de lucru Baia Sprie şi Cavnic. Era încadrat informativ de către Securitate cu informatorii „Domide” şi „Pârvu”22. 
Drăgan Teodor, fiul lui Ioan şi Maria, născut la data de 16 ianuarie 1924, domiciliat în Drighiu, la nr. 131, a primit şi el tot opt ani de închisoare. Era căsătorit cu Cătană Floare, fiica lui Petru şi Ana, născută la 28 februarie 1931, la Drighiu. Ambii soţi lucrau la C.A.P., Teodor fiind conducător de atelaje. Puşcăria politică a executat-o la Oradea (șapte luni), Cluj şi Penitenciarul din Gherla23.
Silaghi Florian, fiul lui Dumitru şi Ana, născut la data de 5 aprilie 1910, domiciliat în satul Drighiu, nr. 6, a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru nedenunţare, făcând şi el parte din organizaţie. Era căsătorit cu Neaga Floare, fiica lui Teodor şi Ana, născută la data de 12 martie 1920 la Drighiu şi avea ca studii tot patru clase primare. De asemenea, lucra tot în cadrul C.A.P.-ului. Cei trei ani de închisoare politică i-a executat la Penitenciarul din Gherla24. 
Ţicuş Petru, fiul lui Teodor şi Maria, născut la data de 27 iunie 1904, domiciliat în Drighiu la nr. 97, a fost condamnat şi el la 10 luni de închisoare, pe care le-a executat la Oradea şi Gherla. Era căsătorit cu Horvat Maria din Drighiu, fiica lui Gavril şi Floarea, născută la data de 18 mai 1911 la Drighiu. În anul 1978, când Postul de Miliţie din Halmăşd trimite rapoartele cerute de către Inspectoratul de Securitate Sălaj, Ţicuş Petru era pensionat, după ce a lucrat tot în cadrul Cooperativei Agricole de Producţie din comuna Halmăşd25.
Tot în cadrul organizaţiei anticomuniste conduse de Ţicuş Alexandru din Drighiu era trecut şi preotul martir Ilie Borz, fiul lui Florian şi Maria, născut la 1 august 1912 în cătunul Ratovei, pe atunci comuna Marin. A decedat la 7 mai 1954 în Penitenciarul Aiud, conform informaţiilor Securităţii sălăjene26.
Desigur că ar fi foarte multe de spus şi despre evoluţia vieţii religioase, despre biserică şi şcoală, cei doi piloni de bază ai comunităţii locale; de asemenea, despre figurile luminoase ale unor preoţi, precum Traian Trufaşiu, ajuns protopop al Zalăului şi semnatar al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Dumitru Moisi, Grigore Sima, preotul martir Ile Borz, Traian Meteș şi mulţi alţii, învăţători precum Dumitru Pop, Ambrozie Pop etc. Aceştia au reprezentat adevărata elită a satului Drighiu. Înainte de venirea regimului comunist la putere, cuvântul preotului şi al dascălului era cerut, ascultat şi respectat. Regimul comunist a încercat şi, din păcate, în mare parte a reuşit, să elimine adevărata elită, să „spele” creierul ţăranilor, să le distrugă rădăcinile, tradiţiile, obiceiurile şi să formeze aşa-numitul „om de tip nou”, slugarnic regimului totalitar.
În final, subliniem că prin prezentul studiu am încercat să reamintim doar câteva file din istoria satului Drighiu, aflat la ceas aniversar, eveniment care, din păcate, a fost trecut în uitare.

Note: 
1. Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, București, 1968; Gheorghe Chende-Roman, Dicţionarul etimologic al localităţilor din judeţul Sălaj, Ed. Silvania, Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2006, p. 152.
2. Petri Mór, Szilágy Vármegye Monographiája, vol. IV, 1902, pp. 217-219.
3. Documente privind istoria României, seria C, secolul XIV, vol. IV, doc. 56, p. 49.
4. Rudolf Wolf, „Formarea și evoluția cetății Șimleu până la sfârșitul secolului al XVII-lea”, în Acta Mvsei Porolissensis (A.M.P.), VII, Zalău, 1983, pp. 256-257.
5. Petri Mór, op. cit., pp. 291-293.
6. Kovach Geza, „Conscripția satelor din comitatul Crasna din 1720-1722”, în A.M.P., IX, Zalău, 1985, pp. 343-357.
7. Rudolf Wolf, „Populația comitatului Crasna în lumina unor conscripții din 1720”, în A.M.P., X, Zalău, 1986, pp. 235-254.
8. Ernest Wagner, „Populația Sălajului la sfârșitul secolului al XVIII-lea”, în A.M.P., VI, Zalău, 1982, p. 183.
9. Bănișor 800. Anuarul Asociației Fiii satului Bănișor, nr. 10/2013, p. 27.
10. Geza Kovach, „Situația iobăgimii din Sălaj la începutul secolului al XIX-lea”, în A.M.P., V, Zalău, 1981, pp. 431-450.
11. Studia Censualia Transilvanica, Recensământul din 1850. Transilvania, Ed. Staff, 1996, pp. 284-285.
12. Idem, Recensământul din 1880, 1997, pp. 300-301.
13. Idem, Recensământul din 1900, 1999, pp. 518-521.
14. Idem, Recensământul din 1910. Transilvania, 1999, pp. 500-503.
 15. D. Stoica, I.P. Lazăr, Schiţa monografică a Sălagiului, Şimleu, 1908, p. 94.
16. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj (S.J.A.N. Sălaj), fond Prefectura judeţului Sălaj. Monografii sanitare, dosar nr. 93 (localitatea Drighiu).
17. Gheorghe Chende-Roman, op.cit., p. 152.
18. S.J.A.N. Sălaj, fond Prefectura judeţului Sălaj. Cartea de aur, 1938.
19. Dumitru Şandru, Comuniştii, ţăranii şi marii proprietari funciari din România în lunile premergătoare legiferării reformei agrare din 1945, în Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, vol. XXX, Ed. Academiei Române, Iaşi, 1993, pp. 363-383.
20. Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), fond Documentar Sălaj, dosar D 4003, vol. 5, ff. 350-351.
21. Ibidem, f. 202.
22. Ibidem, f. 205.
23. Ibidem, f. 207.
24. Ibidem, f. 204.
25. Ibidem, f. 206.
26. Ibidem, f. 427; referitor la viaţa şi activitatea preotului martir Ilie Borz a se vedea, printre altele, Florin Mărincean, „Părintele martir Ilie Borz”, în A.M.P., XXXIV, Zalău, 2012, pp. 197-201.

Autor: Marin Pop