Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dans, glas, note pe portativ

Dans, glas, note pe portativ

Octombrie 2016

Din „glasul viorii”, din „plânsul de flaut”, din „dragostea notelor/ pentru portativul nostalgic”, din „mâinele” care se unesc la nivelul pianului, din „baletul” de inimi şi de palme, din melodia însăşi a vieţii, un nou „stil de dans” se naşte: „Dansul poetic” al Vioricăi Băluţă. Şi cititorul descoperă astfel că doar prin dans şi poezie viaţa curge, tensiunea ielelor se dezlănţuie, sufletul liric se dezgoleşte şi seduce.
În opera autoarei, timpul devine responsabil de drama existenţială, de destinul omenesc şi de sentimentul duratei care se stinge. Timpul devine muritor, iar dragostea pentru limba bătrânească, pentru manuscrise şi cărţi româneşti vechi nu face timpul să stea, ci doar „să vremuiască”: „adevărul curge în clepsidră” (Fraţilor); „timpul bărcii apune o secundă îngheţată păstrează momentul” (Karmă); „fumul pe coş toarce trecerea” (Trecere).
Satul se prezintă încă de la început ca un spaţiu al fascinaţiei: vrajă, atracţie, fericire a abandonului. Satul „dezmiardă” fiinţa ce se lasă cuprinsă de liniştea universală. Cu cât sentimentul singurătăţii e mai acut, cu atât mai mult iubirea vrea să apară: perpetuu „răsărit de sentimente”. Diagrama mişcării ontice a eului Vioricăi Băluţă evidenţiază cele două laturi ale fiinţei acesteia: reveria şi foamea de real. Efemerei condiţii umane i se opune, în vorbele poetesei, imaginea copilăriei, statornicia universului matern. Îndrăgostită de viaţă, femeia care transpare din fiecare vers al volumului, întreprinde permanent un exerciţiu ludic de reîntoarcere la copilărie, singurul loc sustras timpului şi soartei: „Nori pe alei pavate mere în pârg căzute la pământ pe care vântul le dă de-a dura” (Copilărie).
Deşi copilăria este un tărâm paradiziac, drama şi devenirea nu pot fi suspendate. Iubirea caută să refacă armonia cosmică, dar trăirea ferice nu poate deveni verosimilă. Oglinda este amăgitoare, nu este locul de pătrundere în altă lume, ea nu permite decât fictiv reîntoarcerea în casa copilăriei, la maternitatea familială şi la împlinirea afectivă: „Oglinda reflectă chip de zână cu flori în cosiţe”; „În oglindă imagini reale peste umăr adorat”.
Lacrima-oglindă focalizează puterile, le luminează cu bucurii, le dă iluzia puterii absolute. Dar dorinţele abia răsărinde nu fac decât să reveleze şi mai clar faptul că visul nu se poate converti în realitate.
Pasărea, simbol al înaltului, o face pe autoare să fie îndrăgostită de ciripit, de zborul de lumină, de ghicirea tainelor universului, de „privirea de azur/ într-o inimă cicatrizată” – dor/ dorinţă/ adorare se nasc rapid din combustia unui suflet îndrăgostit de formele vieţii: „ecou de pasăre îmi trece prin inimă” (Vestitori) „un piţigoi la geam cântă celor din casă” (Trecere) „pădurea îndrăgostită de ciripitul de păsări” (Să ştii să iubeşti).
Pădurea plină de păsări capătă astfel o funcţie maternă, iar florile, motiv recurent al liricii autoarei – brânduşa, ghiocelul, trandafirul, floarea de nu-mă-uita, floarea de cireş, florile „alintate de soare”, „floarea primită în dar” – sunt văzute ca represiune a unui ideal uman suprem de prospeţime şi toate aceste flori joacă rol de soartă.
Luna, martoră tăcută a universului, aduce cu sine visul, forţa feminină creatoare, lumea ascunsă în durată: „Luna Nouă mă îmbie/ să-mi pun speranţe/ în braţele tale” (Primul născut).
În „noaptea cu Iele”, „inorogi galopează pădurea înroşită”, iar luna eliberează fiinţa de tirania realului, îl ajută pe eul liric să redevină energie, vibraţie, mişcare. Grădina cu cireşi şi nuci împacă visul cu realitatea şi este căutată pentru misterul ei: ea este raiul pentru „iadul” de dinăuntru şi de dinafară. Grădina e răcoritoare, ea rupe omul de citadin şi îi satisface plăcerea, chiar şi pasageră, de a se afla într-un mediu natural care se supune propriei voinţe. În coralitatea realităţii naturale, propria conştiinţă determină eul liric să se considere un spectator privilegiat al vieţii, aproape unit cu sensul universului. Nucul conferă tinereţe veşnică, mirosul frunzelor de nuc determină visarea; el este martorul desfăşurării vieţii, cu multiplele ei probleme. „Copacul gânditor” face legătura între cer şi pământ, este suport al sufletelor strămoşilor, semn al reînvierii. Simpla contemplaţie a nucului melancolizează eul liric, căci îi evocă sensul devenirii universale. Elementele vieţii reale se întâlnesc cu visul, iar visul se substituie realităţii dorite.
În concluzie, tinereţea, frumuseţea, dragostea maternă conduc la o iubire materializată şi la cucerirea adevărului. Eul liric se îndreaptă spre peisajele prime şi încearcă, printr-un pregnant solilocviu liric, apropierea de Dumnezeu: „Doamne ajută-mă/ fie voia Ta să mă ridic/ ascultă-mi ruga/ trimite o rază/ îţi mulţumesc/ Doamne!/ Îndrăznesc/ să trimit o lacrimă/ spre Împărăţia Ta” (Rugă).

Autor: Iuliana Clima-Caraghin