Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Luminiţa Zaharia

Luminiţa Zaharia

Octombrie 2016

pămîntul e de vină

nu există drum înainte
pămîntul e anume rotund să te întorci la punctul de start
chiar dacă un personaj încornorat schimbă iute pancarta
citeşti terminus şi predai toate armele
cu greu confecţionate în ani
degeaba tehnici de luptă plătite cu mari pierderi interioare
degeaba strategii şi tactici şi ţeluri agăţate tot mai sus

prima iubire te cheamă mereu înapoi
la bătrîneţe îţi aminteşti doar frageda copilărie
chirurgi afiliaţi mai marilor pămîntului
îţi scot din cap maşina timpului
doar metempsihoţii zilei decimaţi pe capete
mai cred în ea dar, nu-i aşa, minorităţile nu au glas
iar noi, călători inconştienţi, am pierdut chiar simţul întoarcerii

pămîntul e de vină
gravitaţia aliata lui ne împiedică să zburăm
ni se spune: după ce vă înghite pămîntul
veţi deveni îngeri
copiii ne vor aduce, chipurile, flori la locul de veci
singurul loc unde nu vom fi cu adevărat niciodată


poezie scurtă

voi scrie azi o poezie scurtă
cu chelie, laba gîştii şi burtă
mi-au reproşat confraţii că prea mă lungesc
cînd punctul culminant vreau să-l găsesc
că mă complic inutil, că m-aş scărpina
la urechea dreaptă cu mîna stîngă
sau viceversa – că nici nu mai ştiu!
că nu pun baterii la orologii
şi mi se pare mereu dimineaţă
cînd în viaţa reală e cumplit de tîrziu
că prea pun cititorul la gîndit
cum bag, aşa, filosofie la greu
că nici nu mai ştie omul
dacă un scarabeu e un scarabeu
sau un stafilococ metaforizat la extrem
că prea mă dau mare, că nu mă tem
de teme ultraparasofisticate
că vezi Doamne le ştiu eu pe toate
că sunt perfecţionistă şi chiar dacă mă ascund
sub pretextul că, uite, şi eu îmi rup picioarele cîteodată,
la figurat nu o fac niciodată!
că scuza mea e de-a dreptul hilară
cînd spun că sunt paralelă cu prozodia
şi în realitate compensez
la modul genial, cu poezia!
că cine naiba are răbdare să citească
poeme kilometrice, că mai bine aş da-o pe proză
că degeaba îmi deschid inima şi chiar le-o arăt
în sala de operaţii nu tocmai sterilă
cînd de fapt sunt aşa, o mimoză
şi vă manipulez fără milă...
spuneţi, dragii mei cititori, nu e asta invidie pe faţă
nu m-am atins în viaţa mea de dulceaţă
am fost sinceră şi masochistă şi aproape sinucigaşă
mi-am zdrobit efuziunile sentimentale din faşă
am fost a voastră cum am fost şi a mea
nu mă fardez, n-am la ferestre perdea
şi chiar n-am vrut s-o dau pe monorimă
dar confraţii ăştia, uite, mă instigă la crimă...
să-i ignor mai bine, nu-i aşa?
să-mi văd în continuare de trebuşoara mea
mă ajutaţi să-mi trag spuza pe turtă?

voi scrie azi o poezie scurtă.


un mascat, doi mascaţi

un mascat, doi mascaţi
dădeau tîrcoale casei mele
puteau fi doi curcani sau doi hoţi
doi căutători de măsele
(cum aberez?! aţi uitat deja
cum aruncaţi măseluţele de lapte pe casă
cu o dorinţă nevinovată în gînd:
să ardă şcoala, s-o văd pe diriga rasă...?!)

un mascat, doi mascaţi
stăteau în casa mea la masă
unul zicea: se răceşte mîncarea!
celălalt chicotea: eşti frumoasă!
cam ciudat dialog, în condiţiile în care
nimeni din casa mea nu a luat trofee de frumuseţe
nimeni din casa mea nu se pricepea la mîncare!

un mascat, doi mascaţi
îşi vedeau de treabă fiecare
ai fi zis că sunt fraţi
dar asemănarea nu era izbitoare
şi nici rădăcinile nu li se înlănţuiau
ce să mai zic despre tulpinile aeriene!
disjuncţie totală!
dirigăi i-a crescut o coamă pe cinste,
au reconstruit din fonduri europene
altă şcoală

un mascat, doi mascaţi
unul se dă tigru, altul se dă leu
prea simplă şarada, şi tristă:
un mascat erai tu
un mascat eram eu...