Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Octombrie 2016

În înţelegerea morţii putem înainta doar atît cît am înaintat în înţelegerea vieţii. Căci ele se descoperă doar împreună, anulîndu-se. Nu poate exista o analitică a morţii în afara ontologiei vieţii, una din care fenomenalitatea sa a fost evacuată. Afară de situaţia în care ea evoluează conceptual într-un eter fenomenologic. A muri – oricum am conota ontic şi ontologic acest fapt – înseamnă a părăsi o viaţă, un trup. De aceea Dasein-ul heideggerian poate muri doar în cuvinte, din care, ontologic, s-a şi născut… În registru ontic nu putem muri decît prin intermediul organelor trupului. Doar în gînd putem trăi ca muribunzi toată viaţa. Fiinţa este parţial posibilitate realizată şi posibilitate posibilă. Existenţa ei este mereu concretitudine şi posibilitate în mers, ea este mereu de încheiat şi de îndeplinit. Moartea aşteaptă undeva pe drum, în posibilitatea posibilă, acolo unde chiar şi gîndul pătrunde cu greu. Căci existenţa fiinţei se „întregeşte” în indefinitul morţii. Moartea încheie ceea ce a început naşterea, face sinteza dintre nou-născut şi cadavru. „Să ne ferim să spunem că moartea este opusă vieţii. Viaţa este numai o varietate a morţii, o varietate foarte rară” (F. Nietzsche). Moartea nu este un răspuns la o mare incertitudine, ci este normalitatea incognoscibilă a faptului de a fi. Intimă vieţii, moartea îi rămîne acesteia total străină. Moartea se foloseşte impecabil de viaţă, şi-o asumă în mod absolut. Putem doar gîndi moartea în de-ne-înţelesul ei. 
Născuţi în ignoranţă, ştim sigur doar faptul – mai exact, dez-făptuirea – că vom muri. Ne-am născut pentru a avea de unde muri. Naşterea este vinovată pentru moartea noastră, pentru avalanşa apriorică a de ce-urilor oţioase. Ne naştem pentru a-i da morţii de lucru, pentru a-i oferi materia inefabilă pe care o transformă cu atîta precizie în nimic. Ne naştem pentru a prelungi moartea cu încă o viaţă. Cum poate o viaţă efemeră să producă o moarte eternă? Dintr-o naştere întîmplătoare, reuşim o moarte exactă, absolută. Reuşim să murim doar cu datele naşterii, cu toate limitele puse în ea. Viaţa nu ştie să iasă din ea însăşi decît prin intermediul morţii. Fără acest ajutor, ea ar exista intemporal. Moartea este pre-condiţia de posibilitate a oricărei vieţi. Ne putem naşte tocmai în virtutea faptului că putem muri. Murim, în mod personal, prin intermediul unei impersonalităţi, a unui fenomen straniu. Murim cu datele unei absurdităţi. Exterioară aparent vieţii, moartea se poate mişca doar în limitele acesteia. În afara vieţii nu s-ar putea şti că poate exista moartea, nici măcar nu s-ar putea presupune. Viaţa este primul pas sigur spre moarte, garanţia de nezdruncinat a acesteia. Prin moarte nu trecem dintr-un moment temporal în altul, ci ne de-cuplăm pentru totdeauna de la curgerea temporalităţii. Îl lăsăm mai liber cu o determinare. Lipsa oricărei sondări empirice a morţii, precum şi imposibilitatea sa intuitivă, raţională, face din ea o proiecţie cognitivă în imposibil, o speculaţie bazată mai mult pe acrobaţiile semantice ale cuvîntului. Căci subiectul morţii rămîne viaţa. 
Ar trebui să trăim veşnic, ca să nu-i mai lăsăm morţii spaţiu şi timp de manifestare, să-i ocupăm toată inconsistenţa. Ar trebui să-i trăim pînă la capăt non-actualitatea, s-o scoatem în afara oricărei temporalităţi. Prin moartea proprie, viaţa mea se închide definitiv în propria dispariţie, dar viaţa, ca posibilitate, continuă să dăinuiască. Eu mor doar în propriul fapt unic de a fi, sfîrşesc propria-mi posibilitate epuizată. Există o singură moarte, moartea propriului ego, pe care o murim fiecare fără rest. Cunoaşterea, înţelegerea sînt excluse dintr-o experienţă care îşi anihilează chiar modul de a fi. Moartea – o experienţă imposibil de trăit şi o „idee închisă”. Un gînd care sfîrşeşte în propria-i anihilare. Singura reacţie ontică validă în faţa implacabilului morţii (μελέτη θανάτоυ), dincolo de aventurile teoretizării, ar putea fi aceea, conform lui Sartre, „să ne abţinem de la moarte”, să nu-i hrănim imprevizibilitatea, să nu-i dăm, naivi, viaţa pe mînă. 
*
În scris, am corijat unele tăceri poetice, am ademenit cîteva idei, am somat unele gînduri. Le-am şurubărit puţin peratologic, le-am spus pre limba mea. Scrisul meu face sinteza imposibilităţilor mele, adună între două maluri obversiunile şi inconsistenţele propriilor rătăciri. Mă apropie milimetric de iluzia a ceea ce aş putea fi. Puţinul pe care l-am scris nu face decît să pună în evidenţă multul pe care l-am lăsat pe dinafară. Scrisul este umbra (in)existenţei care mai adie cu arpegiile ultimei absenţe.
*
Cînd este plin de melancolii ceţoase, de cruzimi expresive şi acide ironii, eul rezistă greu la banalitatea rîncedă a întîlnirilor cu alteritatea, la slalomul eufemismelor cotidiene, la generoasa mînă întinsă a gregarităţii, la abundenţa pestriţă a artificiozităţii şi falsităţii comportamentale. Noroc cu cele cîteva singurătăţi colocviale, în care eul se întîlneşte doar cu el însuşi.

Autor: Ioan F.Pop