Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Făcurăm din lopeți aripi nebune”

„Făcurăm din lopeți aripi nebune”

Octombrie 2016

Dante îl întâlneşte pe Ulise în cercul al optulea, închis într-o limbă de foc, în acea „veche flacără” (v. 85) care se ridică și începe să povestească periplul spre „muntele negru” (v. 133), sfârșit în naufragiu. Coşbuc se oprește în comentariul său asupra unui singur aspect al episodului, și anume asupra pedepsei aplicate lui Ulise și lui Diomede. Convins fiind că păcatele descrise în Comedie sunt intelectuale și nu morale, vicii ale procesului gândirii, Coşbuc stabilește unele legături interesante între cânturile în care pedeapsa este focul. 
„În iad sînt pedepsiți cu foc cei din cetatea lui Dis, cei de pe cîmpul violenților împotriva lui Dumnezeu, simoniacii din bolgea a treia și sfătuitorii de rele din bolgea a opta; iar pe Muntele Sfînt, aceștia din al șaptelea brîu. Ce au toți aceștia în comun? Intelectualitatea, ingeniul, […] focul intelectual, și anume, îndreptată chiar împotriva sa, adică împotriva lui Dumnezeu. Toți aceștia au a face în mod direct cu lucrurile lui Dumnezeu.
În cetatea lui Dis sînt cei care neagă existența lui Dumnezeu, toți filozofi și mari gînditori închiși în (cetatea) propriei inteligențe, care în activitatea sa arzătoare îi consumă. Pe cîmpul ploii de foc sînt batjocoritorii lucrurilor sfinte, cu toți filozofii și marii literați; apoi, în alte cete, oamenii cu inteligență deosebită, care murmură împotriva lui Dumnezeu și a lucrurilor sale. [...] acolo unde se află Ulise și Diomede, sînt acei care se folosesc atît de rău de inteligența lor. […] Apoi în bolgea simoniacilor sînt pedepsiți cu foc cei care au insultat direct pe Dumnezeu și lucrurile sale. Și iată pe brîul ultim pe marii poeți...”1.
Intelectul uman, care este lucrul cel mai nobil, întrucât provine direct din inteligența divină, ar trebui folosit cu scopul de a-l conduce pe om spre izvorul său, care este Dumnezeu.
„Intelectul omului, mintea, care-l conduce pînă în Empireu, nu e decît foc intelectual”. Şi doar prin intermediul focului poate primi pedeapsa potrivită pentru a se fi rătăcit de la calea cea dreaptă: „Dumnezeirea demonizată a omului nu poate să fie pedepsită altfel decît prin dumnezeirea sa, prin focul intelectual al minții”2.
Aceeași virtute (v. 11), care se poate transforma în nebunie (v. 35) dacă nu este însoțită de harul divin și care, în Infern II, este cauza îndoielii pelegrinului, apare în cântul XXVI și devine tema centrală a acestuia. Nu surprinde faptul că această temă este introdusă de aceeași pereche de rime vidi/guidi. Totuși, deși păstrează întocmai sensul versurilor dantești și în ciuda faptului că face să apară în ambele cânturi cuvântul nebun (folle), Coşbuc nu pare să observe acest paralelism, care nu transpare în niciun fel din țesătura traducerii:

„Înaltul geniu, muze,-aci-mi ajute
şi-a ta nobleţe-aci să ţi se-arete, 
tu, minte-a mea, ce-ai scris cele văzute! 
Şi-am zis: – «Tu, cel ce mă conduci, poete,
să-mi vezi puterea de e-n stare-ori nu-i
să intre-n căi atîta de secrete.»”3
(Inf. II, vv. 7-12)

„Durere-atunci simţii, şi simt durere
şi-acum de ce-am văzut aici, şi-astfel
îmi ţin ingeniu-n frîu mai cu putere
să n-aibă căi ce n-au virtutea ţel,
căci dac-o zodie-ori mila cea divină
mi-a dat vrun dar, să nu-mi bat joc de el.”4
      (Inf. XXVI, vv. 19-24)

Având în vedere observațiile privind pedeapsa cu focul pe care le-am citat mai sus, mai interesantă mi se pare soluția pe care traducătorul o găsește pentru seria de rime poco/loco/foco, care oferă în alternativă pentru poco (puțin) cuvântul gioco (joc). Dicționarul istoric al rimelor ne face cunoscută frecvența foarte mare a rimei în producția poetică a lui Coșbuc5: fiecare dintre rime prezintă cel mai mare număr de apariţii în poezia sa; şi totuşi nu cred că fidelitatea traducătorului în a reda această serie de rime în aproape toate contextele în care ea apare în original se datorează facilităţii rimei, sau mai degrabă obişnuinţei de a o folosi în propria poezie. Consideraţiile lui Coşbuc asupra pedepsei cu focul în care se face referire la condiţia de mărinimoşi a personajelor din Infern şi Purgatoriu supuse acestui tip de pedeapsă din cauza imposibilităţii lor de a se detaşa de perspectiva pur individualistă mă fac să cred că în spatele folosirii aceleiaşi serii de rime danteşti se ascunde o mai mare conştientizare a importanţei acestor fire conducătoare între cânturi. 
Dintre cele paisprezece apariţii prezente în textul Comediei, nouă sunt păstrate, în timp ce în alte episoade cuvintele foc şi loc se regăsesc în interiorul versurilor. Ca şi în cazul analizat mai devreme al seriei calle/valle/spalle, Coşbuc se va folosi de această serie de rime introducând-o în Inf. XXVI, vv. 106-109, ca şi cum ar vrea să sublinieze, în implicita apropiere a morţii şi în tentativa de a depăşi graniţa pe care omul poate să o atingă când nu este însoţit de harul divin, viitoarea pedeapsă a îndrăzneţului călător. „Focul topit” este aici focul tinereţii deja pierdute:

„Bătrîn şi eu şi-ai mei eram, şi focul
topit, cînd am ajuns şi-acea strîmtime
în care-a-nchis Heracle-odată locul,
ca mai spre-adînc să nu cuteze nime”6.

O altă serie de rime este amore/ardore/valore, care apare doar în trei cânturi, unul pentru fiecare cantică: Inf. XXVI, 95-99, Purg. XV, 68-72, Par. XIV, 38-42. Cum e desigur de aşteptat, cântul infernal este pătruns de sensul profan al iubirii şi al ardorii, în timp ce în celelalte două cânturi cuvintele în rimă scandează o tematică pur religioasă. Dacă iubirea profană a lui Ulise este incapabilă să se opună ardorii cunoaşterii îndreptate înspre valoarea intelectuală, în celelalte două cânturi, ca într-un crescendo gradual, avem dragostea umană îndreptată spre binele suprem care este Dumnezeu (în Purgatoriu), care în Paradis culmină în ardoarea divină. Coşbuc păstrează în seria de rime de care ne ocupăm perechea ardoare/valoare şi introduce în interiorul versului cuvântul iubire, folosit cu o funcţie diferită în cele trei cânturi, cuvintele dragostea7 (Inf. XXVI) şi iubirea (Purg. XV8, Par. XIV9), cu intenţia evidentă de a stabili un contrast net între dragostea terestră şi iubirea sufletului îndreptată spre Dumnezeu.
Plecând de la observaţiile subtile ale lui Corrado Bologna10, voi încerca să urmăresc de-a lungul traducerii coşbuciene firele de legătură între cântul XXVI din Infern, cânturile din deschiderea fiecărei cantice (Inf. I, Purg. I, Par. II) și cântul XXX din Purgatoriu. Astfel, „antica fiamma” (Purg. XXX, v. 48), care răstoarnă varianta fiamma antica din Inf. XXVI, 85, este redată în versiunea românească cu aceleaşi cuvinte în ambele cânturi: „Şi-al vechii flăcări cel mai lung vâlvoi” (Infern); „şi-al vechii flăcări semn îl văd eu bine” (Purgatoriu). În ceea ce priveşte metafora navigării, observă apoi criticul „cu atât mai excepţională şi semnificativă […] va fi prin urmare legătura care […] strânge cu o minunată mise en abîme clauzola naufragiului lui Ulise în faţa «negru[lui] munte» («montagna bruna») al Purgatoriului (Inf. XXVI, v. 133) cu ultimele versuri ale primului cânt în care curg «noile ape» («nuove acque») purgatoriale: pentru traversarea cărora, cu o perfectă circularitate, Dante «vântrele-ntinde-a duhului (său) navă», devenit mai expert decât Ulise însuși”. Vom reda în continuare versurile traducerii: 

„Şi-un chiu ce-am scos se-ntoarse-n vai îndată,
căci noul mal o volbură născu
ce-a prins corabia-n proră să ne-o bată.
Trei roţi cu marea-ntreagă el făcu
și-a patra oară pupa-n sus o-mpinse
și prora-n jos, cum Altuia-i plăcu.
Și-adîncul mării peste noi se-ntinse”11. 
(Inf. XXVI, vv. 136-142)

„Venim apoi la marea cea pustie 
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie
Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu”[…]12 
(Purg. I, vv. 130-133)

Aceleaşi cuvinte, com’ altrui piacque, apar şi în versiunea lui Coşbuc, ceea ce confirmă încă o dată fidelitatea traducătorului, care reuşeşte să surprindă din nou trimiterile intertextuale danteşti, ce sugerează în acest caz „intangibilitatea celor două teritorii în afara unei experienţe la fel de excepţionale atât la nivel negativ cât şi pozitiv”13: acea manie ulisiană de a cunoaşte, de a deveni un cunoscător al lumii („del mondo esperto”) îşi regăseşte şi ea ecoul în primul cânt purgatorial, unde se face referire la drumul care trebuie parcurs spre muntele Purgatoriului, niciodată parcurs de vreun om până atunci, „ce-apoi şi-ntoarcerea s-o ştie”. Traducerea foloseşte în ambele contexte în care apare perechea de rime esperto/diserto14 acelaşi verb a şti pentru a indica acea cunoaştere care nu e însoțită de harul divin, care îl va conduce pe Ulise spre moarte („să plec în lume ca să ştiu şi eu”), în timp ce, atunci când este dorită de Dumnezeu, nu poate decât să-l conducă pe Dante-personaj spre ţinta sa. 
Cu convingerea de a putea continua o cercetare care să analizeze în paralel discursul creat de reiterarea rimelor în Comedie şi reflectarea regăsită punctual până acum în traducerea lui Coşbuc, am încercat să mă ocup de primele cânturi din Purgatoriu. Urmând observaţiile Ariannei Punzi din introducerea sa la Rimario della Commedia di Dante Alighieri15 cu privire la rimele care revin cu o anumită frecvenţă în a doua cantică, am încercat să verific în ce măsură acestea se regăsesc în traducerea lui Coşbuc. Rezultatele cercetării mele s-au dovedit însă de o incoerenţă surprinzătoare faţă de cele obţinute în cazul cânturilor din Infern analizate. Atenţia faţă de păstrarea rimelor a dispărut aproape integral, aşa cum a dispărut şi interesul pentru reproducerea exactă a cuvintelor emblematice din Purgatoriu: traducerea unor cuvinte precum sospiri, intelletto, pelegrin, parola sau passi face apel cu generozitate la sinonime şi în cazurile în care intenţia dantescă de a refolosi aceleaşi rime este evidentă; rima este doar în mod întâmplător respectată. Astfel, intelletto este tradus cu intelect, minte sau chiar învăţăminte; pentru cuvântul pelegrino se folosesc toate sinonimele disponibile: pelegrin, pribeag, drumeţ, străin, hagiu, şi unele parafraze: căror se-ntorc în ţară, din ţări străine; parola în română este cuvânt, vorbă, glas, răspuns; sospiri sunt oftaturi sau suspine. 
Ajunşi la capătul acestei incursiuni în tehnica, arta şi concepția traducerii coşbuciene, putem afirma că poetul a surprins adesea, cu finețe de filolog şi hermeneut, trama intelectuală şi structurală descrisă de rimele lui Dante. Traducătorul-comentator şi-a îndreptat atenţia cu precădere asupra acelor pasaje din poem a căror tematică sau ale căror elemente veneau în sprijinul tezelor susţinute de Comentariul său la Divina Comedie. Este vorba despre un dublu mecanism de abordare a poemului dantesc: pe de o parte, traducerea precedă cronologic comentariul şi prin urmare îl generează, pe de altă parte, cu un parcurs în oglindă, comentariul duce la o ulterioară revizitare a anumitor pasaje din traducere. Merită reluată, în încheiere, observaţia Luisei Valmarin: „în cazul lui Coşbuc, traducerea dantescă transformă poetul în filolog”. După cum s-a văzut, însă, vocea distinctă a poetului nu dispare în spatele erudiției filologului, ci, alături de acesta, construieşte acel „suflet dantesc” al lui Coșbuc, care face ca traducerea să fie cu adevărat remarcabilă.

(Ediţie anastatică după versiunea românească a Divinei comedii semnată de George Coşbuc şi publicată de Editura Cartea Românească din Bucureşti între anii 1924 și 1932, sub îngrijirea şi cu comentariile lui Ramiro Ortiz. Proiect editorial însoţit de prefaţa Irinei Papahagi, specialistă în traducerile din Dante Alighieri în România, apărut la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca.)

Note:
1 G. Coşbuc, Comentariu…, op. cit., pp. 488-490.
2 Idem.
3 Inf. II, vv. 7-12: „O muse, o alto ingegno, or m’aiutate;/ o mente che scrivesti ciò ch’io vidi,/ qui si parrà la tua nobilitate./ Io cominciai: «Poeta che mi guidi,/ guarda la mia virtù s’ell’è possente,/ prima ch’a l’alto passo tu mi fidi»”.
4 Inf. XXVI, vv. 19-24: „Allor mi dolsi e ora mi ridoglio/ quando drizzo la mente a ciò ch’io vidi,/ e più lo’ngegno affreno ch’i’ non soglio,/ perché non corra che virtù nol guidi;/ si che, se stella bona o miglior cosa/ m’ha dato’l ben, ch’io stessi nol m’invidi.”
5 O. Berca, Dicționarul..., op. cit., s. v. foc(ul), 128.
6 Inf. XXVI, vv. 106-109: „Io e’ compagni eravam vecchi e tardi/ quando venimmo a quella foce stretta/ dov’Ercole segnò li suoi riguardi/ acciò che l’uom più oltre non si metta”.
7 Inf. XXVI, vv. 95-99: „[…] nici dragostea datoare/ să curme-al Penelopei plîns fierbinte/ n-au fost în stare-a-nvinge-a mea ardoare/ să plec în lume ca să ştiu şi eu/ şi-a altor neamuri vicii şi valoare”.
8 Purg. XV, vv. 67-72: „Nespus de’nalt şi nesfîrşitul Bine/ spre-orice iubire-i gata să scoboare/ precum spre-obiecte lucii raza vine./ Şi-atît El dă cît află-n ele-ardoare,/ aşa c-apoi, cît mila lor se-ntinde,/ pe-atît li-e-n spor şi veşnica valoare” („Quello infinito e ineffabil bene/ che là sù è, così corre ad amore/ com’a lucido corpo raggio vene./ Tanto si dà quanto trova d’ardore;/ sì che, quantunque carità si stende,/ cresce sovr’essa l’etterno valore”).
9 Par. XIV, vv. 37-42: „[…] Iubirea noastră-n Rai/ atîta timp cît ţine sărbătoarea,/ luci-ne-va-mprejur cu-atare strai./ Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea/ şi-ardoarea văzul, ce ne este-aci/ atît cît grația ne-a sporit valoarea.” („[…] Quanto fia lunga la festa/ di paradiso, tanto il nostro amore/ si raggerà dintorno cotal vesta./ La sua chiarezza séguita l’ardore;/ l’ardor la visïone, e quella è tanta,/ quant’ ha di grazia sovra suo valore”).
10 Bologna, Il ritorno di Beatrice, op. cit., pp. 66-76.
11 Inf. XXVI, vv. 136-142: „Noi ci allegrammo, e tosto tornò in pianto,/ ché de la nova terra un turbo nacque/ e percosse del legno il primo canto./ Tre volte il fé girar con tutte l’acque;/ a la quarta levar la poppa in suso/ e la prora ire in giù, com’altrui piacque,/ infin che’l mar fu sovra noi richiuso”.
12 Purg. I, vv. 130-133: „Venimmo poi in sul lito deserto,/ che mai non vide navicar sue acque/ omo, che di tornar sia poscia esperto./ Quivi mi cinse si com’altrui piacque”.
13 Maria Corti, Le metafore della navigazione, del volo e della lingua di fuoco nell’episodio di Ulisse (Inferno XXVI), în Miscellanea di studi in onore di Aurelio Roncaglia a cinquant’anni dalla sua laurea, II, Mucchi Editore, Modena, 1989, p. 486.
14 Inf. XXVI, vv. 94-99; Purg. I, vv. 130-136.
15 Arianna Punzi, Rimario…, op. cit., pp. 25-30.

Autor: Irina Papahagi