Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Despre arta japonezilor

Octombrie 2016

corespondenţă din Yokohama
„Marchiza de Itó”

Cu cât privesc mai mult viaţa ce freamătă în jurul meu, cu atât mă conving că japonezii sunt nişte artişti înnăscuţi, care dau formă, împodobesc tot ce le cade în mână, cu arabescuri migălit întocmite. Într-o pornire soră cu uluiala, ţara lor se dezvăluie prin minunatele ei peisaje drept un tărâm al miracolelor. Clocotul sângelui de artist poate fi recunoscut oriunde; în căsuţele lor, în îmbrăcăminte, în cele mai simple, ba chiar în cele mai „necioplite” obiecte casnice. Desigur, degeaba am căuta aici un exemplu care să corespundă imaginii noastre despre „arta majoră”. Şi nicidecum pentru că aici n-ar exista genii capabile să creeze capodopere, atât doar că nu seamănă cu cele din lumea de dincolo, din Europa. Sunt de un fel diferit, sunt fiii unei alte lumi, prin urmare şi creatorii unui univers deosebit.
Până şi pe cel mai mărunt produs de serie se desluşesc trăsăturile specific nipone. Ele cultivă liniile bizare, efectul grotesc, elementul terifiant, neobişnuitul. Dar din acelaşi tip de ateliere au apărut şi Hokusai, şi Utamaro, spectaculoşii maeştri ai Orientului Îndepărtat.
Japonezii nu cunosc ori cel puţin până în prezent n-au practicat pictura în ulei. Produsele cele mai răspândite ale preocupărilor lor artistice sunt marile picturi decorative pe hârtie ori pe mătase, care sunt aşternute cu tuş sau acuarele. Acestea se numesc „kakemono”. Privind aceste reprezentări cu ochii laicilor, cineva ar putea considera cu uşurinţă că maeştrii niponi habar n-au de perspectivă sau de clarobscur. La ei, totul e dispus într-un singur plan. Însă această lipsă aparentă nu provine din neştiinţă, ci dintr-un simţ stilistic desăvârşit; lucru acceptat şi la noi, astfel încât astăzi intarsiile europene sunt create după acelaşi calapod.
Această artă a fost adusă din China, dar de atunci a suferit schimbări majore întru spiritul japonez. Şi la unii, şi la alţii apar munţii pictaţi cu albastru de Prusia, aceeaşi floră şi aceiaşi monştri. Mai mult chiar, picturile chinezeşti sunt preţuite şi respectate şi în prezent. În afară de asta, ei manifestă un anumit conservatorism în domeniu, un cult al formelor moştenite din tată-n fiu. Putem să cunoaştem cu adevărat acest stil artistic doar dacă ne cufundăm în el aici, la faţa locului.
Vizitându-le atelierele, vom descoperi că ori de câte ori prelucrează un obiect decorativ, niciodată nu se duc să facă schiţe în natură, ci redau totul numai din amintiri. Ce putere minunată se ascunde în această imensă capacitate de memorizare! E suficient să răsfoim albumele cu gravuri ale lui Hokusai, ca să realizăm cât de măiestrit a observat natura.
Deci japonezii desenează din memorie, stând aşezaţi pe genunchi: întind pânza de mătase sau hârtia în faţa lor, pe podea [în orig.: „földön” – pe pământ] şi astfel o brăzdează cu linii prelungi şi fine. Întotdeauna aceleaşi, întotdeauna ceea ce au desenat de nenumărate ori. Procedează astfel mai ales meşterii mărunţi, care urmează înainte de toate tradiţia atelierului. Formele de bază ale decoraţiilor artistice sunt: floarea, pasărea, peştele, insecta; pe care le copiază cu o fidelitate de invidiat. Este o activitate unde fac dovada unui talent rar întâlnit şi arată că stăpânesc şi arta îmbinării delicate a culorilor.
Uimitoarea lor abilitate îi împinge pe artiştii din rasa galbenă la tot felul de extravaganţe: se grăbesc să aştearnă rapid ceva, dintr-o singură trăsătură de penel ori se străduiesc să exprime orice din două sau trei linii. Printre ei, găsim maeştri aproape vrăjitori, care pictează cu pensula ţinută între degetele de la picioare sau în gură. Uneori îi putem caracteriza drept nişte acrobaţi ai pensulei.
Aşternerea culorii pe foaie nu este precedată de desenare. Ei nu trasează contururile întâi, precum fac artiştii noştri, ci se apucă să picteze capătul de sus al hârtiei şi, pas cu pas, îşi termină opera în momentul când ajung la capătul inferior. Niciodată nu revin într-un loc peste care deja au trecut o dată.
În general, pictura numai cu tuş se bucură de o mai mare consideraţie decât acuarela. Şi acesteia din urmă îi sporeşte preţul cu cât este mai simplă. Motivul prelucrat cel mai adesea şi totodată, cel mai minunat, constă din două-trei pete de vopsea, întrerupte ici-colo, din care țâşnesc pe neaşteptate câteva linii prelungi: un şomoiog din care se înalţă către cer fragedele lăstare de bambus. În schimb, cele mai preţuite kakemonouri sunt acelea pe care stau aşternute hieroglife aşternute-n trăsături ample, unde mâna sigură şi rapidă a caligrafului înscrie o linie elegantă şi foarte curată.
Artizanii japonezi se remarcă mai cu seamă în artele decorative. O urzeală de o rară bogăţie dovedesc brocarturile, acele ţesături vechi cu fire de argint sau de aur, pe care le purtau nobilii japonezi de odinioară.
Tot din China provine şi arta sculpturii. Dar ea n-a putut să evolueze în direcţia pe care noi, europenii, suntem obişnuiţi s-o numim „monumentală”. În multe privinţe, faptul se poate explica prin lipsa unor materiale potrivite. Japonezii nu dispun de marmură, pietrele de aici pot fi prelucrate doar cu mari eforturi, sunt dure, noduroase şi de mari dimensiuni, iar fildeşul importat din India este foarte scump. Nu putem întâlni decât puţine statui de dimensiuni colosale, iar acestea sunt din granit. Ele au fost înălţate de bonzi, din ofrandele aduse cu dragă inimă de credincioşi, iar ele îl reprezintă pe Buddha, într-o postură preluată ca model din India: faţa lui poartă amprenta transfigurării calme a păcii lăuntrice. Aproape în toate marile oraşe nipone se găseşte câte un asemenea monument.
Multitudinea de culori a invadat interiorul templelor. Statuile de lemn ale zeilor sau zeiţelor, simboluri şi atribute în culori ţipătoare se înşiruie unele lângă altele. În jurul templului, himere de piatră sau bronz înfăţişează forme fantastice, despre care localnicii susţin că ar reprezenta lei, deşi în realitate n-au avut niciodată prilejul să-i vadă în ţara lor.
În afara statuilor de cult, artele plastice se ocupă de modelarea unor mici obiecte de artă. Se sculptează în fildeş, bronz sau lemn lucrări ce înfăţişează măşti, chipuri de animale sau de oameni, printre ele şi opere de o rară frumuseţe; în mod deosebit, colecţionarii caută antichităţile de bronz, de aceea ele arareori pot fi întâlnite. În ciuda acestui fapt, în Europa ele se vând cu sutele, evident, sunt doar nişte imitaţii, dar care sunt atât de măiestrit realizate încât e imposibil să le deosebeşti de străvechile modele.
Meşteşugarii japonezi se pricep foarte bine să prelucreze metalele. Ei se pricep să îmbrace în fir, să placheze cu aur sau argint diferitele părţi ale săbiilor, să graveze fierul sau oţelul, într-un fel atât de măiestru, încât aici am putut vedea adevărate capodopere ale cizelării.
Cândva şi oglinzile japoneze erau formate dintr-o singură placă de bronz lustruită pe una din feţe. Pe verso, plasau diferite motive ornamentale. Câte o oglindă poseda ciudata proprietate de a reda în contururi luminoase motivul desenat pe partea opusă în momentul în care cădea lumina pe ea. Această proprietate aparte a părut multă vreme inexplicabilă şi aceste oglinzi au căpătat renumele de „oglinzi magice”. Cauza se regăseşte în procesul de producere, dar întâmplarea joacă adesea un rol important în crearea acestor proprietăţi unice.
Tot de domeniul metalurgiei ţin şi acele clopote mari, care au o formă de tiară şi sunt împodobite cu reliefuri. Scopul lor este să dea alarma în caz de incendiu. Unele temple ascund înăuntrul lor clopote cu adevărat uriaşe. Odinioară daimyo (seniorii feudali) inaugurau clopotele, precum e obiceiul şi pe la noi: aruncau câte un bănuţ de argint în masa topită a metalului. Uneori, pe această cale, o cantitate însemnată de monede ajungea să fie înglobată în pereţii clopotului. Împrejurarea a pus bazele unui negoţ de amploare: negustorii europeni au cumpărat pe rând clopotele vechi la preţul bronzului şi le-au topit acasă, ca să extragă metalul nobil cuprins în ele, până când bonzii şi-au dat seama de ceea ce se întâmplă şi au pus capăt tâlhăriei.
Obiectele de porţelan şi de lac se bucură aici de o ideală, maximă apreciere. Şi în acest domeniu, ucenicii japonezi şi-au depăşit maeştrii chinezi. Lumea din toate ţările cască gura la bolurile, vazele, cupele japoneze, la felul cum sunt smălţuite şi împodobite bogat. De o deosebită preţuire se bucură mai ales vasele produse în provincia Satsuma. Tehnica prin care ele sunt emailate, virtuozitate cultivată şi în prezent, aproape că nu poate fi imitată. Asta în ciuda faptului că uimitoarea tehnică a lacului aurit a dispărut. Obiectele de lac se obţineau pe durata câtorva ani, aşa că pretindeau într-adevăr o răbdare de chinez bătrân. Azi nu se mai fac decât produse de serie; iar lacul a devenit un simplu strat de firnis aplicat pe suprafaţă.
Din lipsa materialelor de construcţie şi din cauza nesiguranţei solului, construcţiile n-au putut căpăta dimensiuni prea mari. Lipsa vieţii sociale explică lipsa clădirilor de interes public. Însă zvelta eleganţă caracteristic japoneză se revarsă din căsuţele lor de lemn, care, ce-i drept, cam seamănă unele cu altele, în schimb fiecare parte a lor se îmbină armonios cu ansamblul şi sunt perfect proporţionate.
Pe acest pământ, unde natura, lăsată de capul ei dă naştere singură unor parcuri atât de frumoase, grădinăritul înfloreşte, cu precădere în felul prin care grădinarii se străduiesc să transforme forma naturală a plantelor. Lucru care aici reuşeşte să atingă perfecţiunea. Îngustele alei din grădini, bazinele cu apă, canalele, podeţele aproape că ocupă întreaga suprafaţă. Prin preajmă, zărim câte un tufiş, care este transformat cu totul într-un fel ce sfidează natura, fiind răsucit şi deformat, de-şi ascunde frunzişul în spatele blocurilor fantastice de piatră, mai mult sau mai puţin prelucrată. Prin operaţii complicate şi în urma unor eforturi susţinute, grădinarul japonez a reuşit ca aceste tufe să aibă ramuri de culori deosebite pe care se deschid flori de diferite feluri, din care iau naştere nişte fructe fantastice. Totuşi, dintre toate plantele, numai una este considerată drept floarea ideală, ea se bucură de întreaga dragoste a lor, poate fi găsită în toate casele, în fiecare parc, i se consumă petalele şi frunzele. Această floare naţională este crizantema, pe care, schematizată, o putem întâlni pe vechile arme ca element decorativ şi care împodobeşte blazonul nobilimii privilegiate.
Ca produsul unei laturi aparte a artei, printre florile cultivate de japonezi am întâlnit stânjenei care sunt cu adevărat nişte rarităţi. Irişii prezintă aici nişte varietăţi ce merită examinate, găseşti flori de toate culorile, de toate nuanţele, de la galbenul pal până la roşul aprins, ori auriul patinat, sau petale pe care vinişoare aurii şi argintii îşi urzesc ţesătura fină. Dacă potirele unui singur soi de stânjenel prezintă în aceeaşi parte amprente distincte, vă daţi seama ce se întâmplă când se adună mai mulţi stânjenei într-un buchet, de omului nici nu-i vine să creadă, la prima vedere, că nu are de-a face cu nişte produse artizanale.
Oamenii din Japonia ştiu să preschimbe natura într-atât, încât ajung să-i imprime pecetea propriului stil artistic.
-------------------------
Lămurire: Primul soţ al Otiliei Marchiş (alte forme: Mărcuş, Marchişiu) a fost Cornel Cozmuţă, de aceea ea şi-a semnat notele de călătorie în Orient cu numele de Kozmutza Kornélné. Ulterior, ea s-a măritat cu ministrul Bölönyi György şi, reîntoarsă în Ungaria după Primul Război Mondial, a fost arestată ca spioană şi ne-a lăsat „Cartea suferinţelor”, relatare a vieţii din închisoare, tradusă în mai multe limbi, publicată în româneşte de „Dacia” clujeană. A fost secretara lui Anatole France şi „zâna bună” a lui Brâncuşi. Poetul Ady Endre, în joacă, a drăgălit-o cu o formă citită de-a-ndoaselea, Itó, diminutivat Itóka, pentru că l-a atras sonoritatea niponă a numelui. Iată de ce, ţinând seama de subiectul relatării, dintre multele şi feluritele numiri, am ales varianta de mai sus pentru a semna acest text.
Tălmăcire de Györfi-Deák György

Autor: Otilia MarchiȘ