Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ocolul literaturii în 80 de vorbe… şi ceva cu Radu Ţuculescu

Ocolul literaturii în 80 de vorbe… şi ceva cu Radu Ţuculescu

Octombrie 2016

Hotărât să ne demonstreze cu fiecare volum că fericirea e o construcţie iluzorie, cea mai fragilă utopie a omenirii, Radu Ţuculescu, pe care prietenii îl ştiu jovial, plin de umor, dar şi de melancolice profunzimi, faţetează cu migală de bijutier diamantul singurătăţii şi poemul ratării personajelor sale. Eşecul adus la rang de mit, într-o fascinantă construcţie sinestezică este văzut în tripla ipostază temporală a unui prezent continuu, populat de oameni şi păsări şi destine ce alunecă pe pârtia implacabilă a unui perpetuum mobile, fără început şi fără sfârşit, cu un unic prezent sufocant.
Între histrionismul omului care a ştiut mereu să iubească oamenii în toate ipostazele lor şi singurătatea asumată aproape programatic de autor în şi prin personajele sale, Radu Ţuculescu se reinventează de la un roman la altul, fără să lase deoparte proza scurtă şi teatrul. 
Radu Ţuculescu e cel mai mare prozator de pe strada lui?
R.Ţ.: De pe stradă, din cartier, din oraș, din țară, din univers și așa mai departe… Dar ar suna bine și tainic și vag misterios dacă ai zice de lângă Pădurea Rotundă, cea lângă care am crescut! Pădurea are un alt univers şi are altă deschidere. O pădure e plină de poveşti, de mistere. Eu întotdeauna alunec puţin şi în realitatea magică. Întotdeauna am afirmat că, în paralel cu realitatea noastră cea de toate zilele, mai există una, magică…Dar asta e o altă discuţie pe alte teme. Da, și strada, căci strada pe care am copilărit, lângă pădure, era mai degrabă o uliţă unde, seara, se întorceau vacile acasă de la păscut. Pe uliţa aceea trăiau oameni, desigur, iar dintre ei mulţi au devenit personaj. 
Apropo de realitatea magică. Am fost bursier în Elveţia de mai multe ori la Radio Berna ori Radio Basel, apoi am primit, de câteva ori, o bursă de creaţie literară. Acolo mi-a venit ideea scrierii unui fals roman horror! Erau anii când acest gen literar pătrundea şi prin librăriile noastre. După cum ştii şi tu prea bine, nu există genuri literare minore, doar scriitori minori… Am scris atunci „Cuptorul cu microunde”, romanul unui bloc în zece secvenţe horror. Citisem mult despre ocultism, numerologie, alchimie. E romanul unui fost bloc comunist în care se petrec tot soiul de… evenimente de groază. Căci existența noastră este, adesea, una de groază. A fost pentru mine o experiență care mi-a plăcut, m-a incitat. O joacă dacă vrei, o ambiție de a demonstra că şi noi putem scrie așa ceva, fără a coborî nivelul artistic. Cartea a apărut tradusă la Viena, cu comentarii în importante cotidiene din spaţiul german. În anul 2008, a fost pe lista celor mai bune cărţi străine traduse în acest spațiu. Sunt zece povestiri aparent fără legătură care până la urmă au, totuși, un numitor comun. Acum câţiva ani volumul s-a reeditat sub titlul „Pivniţa”. Am pus titlul ultimei povestiri deoarece cu titlul vechi, „Cuptorul cu microunde”, se petrec comice întâmplări. Am descoperit cartea, în unele librării, plasată la sectorul… tehnic! Ba și în Germania s-a întâmplat asta.  
Să înţeleg că acum o vom găsi la sectorul… viticol
R.Ţ.: Haha! Totul e posibil… „Pivniţa” e chiar ultima povestire. Este pivnița blocului unde toți cei care mor în condiții mai mult ori mai puțin misterioase… se întâlnesc, ca într-un mic infern postcomunist!
Nu știu dacă Radu Ţuculescu se studiază în România, dar îmi ziceai că se studiază în Calabria
R.Ţ.: Ba, se predă și în România… dar pentru mine asta sună așa, de parcă deja sunt dispărut din viața reală… Mă rog, se amintește la seminarele de literatură română contemporană, s-au scris licențe, ba chiar se pregătește și un doctorat. La universitatea din Calabria lucrează Danilo de Salazar, cel care a tradus și publicat romanul „Stalin, cu sapa-nainte!” El are un curs despre copilăria în literatură, iar în bibliografia studenților este și acest roman al meu. Am avut cu ei câteva întâlniri emoţionante care mi-au dat speranța că… încă nu e totul pierdut. Continui să fiu un idealist. La universitatea din Calabria realmente am fost şocat, când m-am trezit într-o sală plină de studenți, să fi fost în jur de 80-90, care m-au asaltat cu întrebări, apoi au comentat romanul, au interpretat pasaje. Emoționant pentru un autor necunoscut, venit dintr-o țară mică… 
De când n-ai mai scris o piesă de teatru?
R.Ţ.: Cam de doi ani. Dar iată, mare bucurie, în urmă cu vreo lună mi-a apărut la Roma un volum de teatru tradus de Gabriela Lungu! M-am bucurat mult, mai ales când știm că teatru se publică greu.
Ce-ţi mai doreşti, Radu Ţuculescu?
R.Ţ.: Numai linişte îmi doresc şi sănătate. Eu am avut un strașnic vis toată viaţa şi era cât pe ce să mi se îndeplinească, dar am scăpat ocazia, cum se zice, din mână: să fac ocolul lumii pe un vas. Am avut o ofertă să cânt într-o orchestră pe un transatlantic, într-un caffe concert, dar era un an în care nu mă prea puteam deplasa de aici, şi uite că am pierdut ocazia. Mi-a rămas pe vasul acela un vechi coleg de facultate care cântă în continuare. Acum cred că e pe la Polul Nord, îmi mai trimite, din când în când, imagini cu urși polari… Totdeauna am fost fascinat de călătorii mai mult ori mai puțin solitare, de mic copil citeam toate cărţile de expediţii, de cucerirea Everestului, de traversat Atlanticul cu pluta. Iubesc enorm apa. Cred că am fost un animal marin în altă viaţă, pot să stau ore în şir în apă… Să fac ocolul lumii, cam asta ar fi dorinţa. În rest, din punct de vedere literar şi al creaţiei, sigur că îmi doresc să mai pot scrie şi să nu mă repet…
Există autori care te-au amprentat?
R.Ț.: Am crescut printre rafturile unei vaste biblioteci, a tatălui meu, unde am descoperit, în primul rând, marii autori ruși, dar și contemporani, pe care i-am îndrăgit nespus. Apoi au venit autorii latino-americani. Realismul magic… Diavolul care apare în romanul meu „Povestirile mamei bătrîne” este unul mai aproape de cel gogolian decât de cel al lui Bulgakov. Sătenii nu se lasă speriați de el, ba chiar îl iau peste picior.
Deci, să înţeleg că eşti mai de sub Manta?
R.Ț.: Toți suntem ieșiţi de sub… o manta! 
Dacă ar fi să te salvezi printr-o singură carte, care ar fi cea în care ţi-ai pune nădejdea?
R.Ț.: Nu știu… Un părinte adevărat își iubește toți copiii. Se spune că pe ultimul îl iubești cel mai mult. Și-apoi, să mă salvez de la ce? Nu simt că mă înec, zău, și nici că mă clatin pe marginea unei prăpăstii! Mai bine, parafrazându-l pe Scott Fitzgerald, îți propun să îți tragi un scaun lângă mine pe buza prăpastiei ca să-ți mai spun o poveste…
Ai tradus mult. Mai vrei să repeţi experienţa?
R.Ț.: Am ajuns să traduc din… întâmplare, pot zice. Cum am avut atâtea burse în Elveția, am cunoscut numeroși scriitori și am priceput că literatura elvețiană mai are și alte nume în afară de Frisch și Durrenmatt… Și așa m-a lovit chestia asta cu tradusul. Am început cu poezia. Greu, foarte greu. Am priceput, încă o dată, ce muncă extraordinară fac traducătorii, acești oameni care rămân aproape anonimi. În total am nouă volume de poezie şi trei de proză traduse, plus trei antologii. Cu asta am cam terminat cu traducerile. Îmi rezerv acum timpul pentru scrierile mele.
Ce nu suporți?
R.Ț.: Mâncărurile grase și prostia agresivă. Veleitarismul impertinent…
Există ceva ce caracterizează romanele tale, ceva ce poți spune că au în comun?
R.Ț.: Tema singurătății, aș zice. Am constatat că majoritatea eroilor mei sunt niște oameni singuri. Atinși de singurătate, chiar dacă nu se plâng de ea ori nu o conștientizează în mod tragic În fond, poți fi singur și atunci când ai o familie numeroasă. Chiar și atunci când ești activ, înconjurat de oameni. 
De fapt, singurătatea poveştilor nespuse e cea mai dureroasă?
R.Ț.: Singurătatea scriitorului de cursă lungă! Totuși, ar fi… indecent pentru un scriitor să afirme că este singur. Își are personajele sale, chiar dacă acestea, odată cu publicarea cărții, o pornesc prin lume…
Îi spuneam azi cuiva că mă tem cel mai tare de întrebările nepuse. E riscant să fii întrebat la un moment dat ceva prea direct, prea serios, prea personal, adică să îi spui omului adevărul sau ceea ce aşteaptă el?
R.Ț.: Păi sunt două variante: dacă vreau să-l spun, îl spun, şi dacă nu îl ocolesc, dar elegant. Ori îţi spun direct ce cred şi-ţi răspund la întrebarea cu care m-ai prins, pentru că şi aicea e o chestie, ştii…
Ori îmi spui povestiri din Pădurea Rotundă...
R.Ț.: Acelea țin tot de mine, de viața mea intimă, creatoare. În plus, femeilor le plac poveștile, iar eu sunt un individ care le respect, uneori chiar mai mult, nu degeaba am scris romanul „Femeile insomniacului”…

Autor: Alice Valeria Micu