Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Aproape 40 de ani de cenaclu, aproape 40 de romane…

Aproape 40 de ani de cenaclu, aproape 40 de romane…

Octombrie 2016

Prima ședință „de toamnă 2016” a Cenaclului literar Silvania a reunit membri care au fost prezențe constante în cei aproape 40 de ani de existență ai cenaclului. Prezidată de Marcel Lucaciu, întâlnirea a debutat cu o prezentare succintă a activității literare a cunoscutului scriitor sălăjean, membru al USR, Ion Pițoiu-Dragomir, care a debutat în 1999. Subliniind dubla vocație, de poet și prozator, președintele cenaclului a afirmat că, în fapt, există poezie în tot ceea ce scrie Ion Pițoiu-Dragomir. Caracterul prolific, paralelismul în construcția narativă, filonul tradiționalist și nota orientală a poeziei au fost aspectele care au conturat imaginea unei opere care se apropie de 40 de volume.
„Instigat” să deconspire cât mai mult despre noul roman, din care a citit câteva capitole, poetul-prozator a mărturisit că e vorba despre metaromanul „Cerul unui ocnaș”, construit din 40 de capitole, care păstrează tensiunea și cheile de lectură până la final.
Lectura, asumată, cu o expresivitate susținută deopotrivă de conținut și de abordarea teatrală, a evidențiat aprecierile din preambulul ședinței și a suscitat vii și consistente intervenții din partea membrilor cenaclului. 
Daniel Săuca, editor al câtorva volume semnate de autorul în discuție, a afirmat că scriitura de față e greu de pus în canoane, că firul, logica, povestea sunt greu de urmărit, de distilat, pentru că textul e, de fapt, tot poezie. Ce e profund vizibil, consideră Daniel Săuca, e realismul magic, proza poematică, introspecția, iar în ceea ce privește perspectiva narativă, existența unui eu camuflat, a unor voci care ies/intră din/în autor, pentru a evidenția idei, traume, poate chiar nevoia de automântuire. Dilema formulată în intervenție („Cât e poet și cât e prozator Ion Pițoiu-Dragomir?”) a condus spre recomandarea de „limpezire” a textului, pentru a facilita receptarea romanului.
Intervenția lui Daniel Hoblea a fixat apropierea ideatică de proza lui Orwell, având în vedere concepția conform căreia indivizii care au preocupări ce depășesc sfera instinctualității au o existență distinctă, dar și ideea de ostracizare a omului spiritual, în lumea modernă. Analizând formula narativă a autorului, secretarul cenaclului a subliniat statutul de narator-păpușar, preferința pentru o strategie detectabilă în schimbarea fără avertisment a planurilor, care derutează cititorul. Deși „Gâlceava personajelor cu autorul”, lupta cu vocile interioare amintesc de filmele realiste italiene, iar unele incursiuni au caracter etologic, dominant rămâne filonul religios, prin tema apocalipsei, profetismul evidențiat prin personajele simbolice (călugărul, ocnașul/viețașul), maniheismul, conotațiile religioase, aspecte regăsite și în anterioarele romane. În privința stilului, Daniel Hoblea remarcă prezența parabolelor metaforice și a pasajelor eseistico-poetice, sugerând o atenție sporită la ceea ce numește „prețiozități de limbaj”.
Amfitrionul cenaclului, Marcel Lucaciu, identifică unele constante sesizabile, la o lectură atentă, în proza lui Ion Pițoiu-Dragomir, care confirmă ideea de roman-sinteză a volumelor anterioare: construcția intensă, rafinată, importanța acordată modului în care construiește cartea, în detrimentul modului în care construiește personajul, inserția planurilor narative, paralelismul planurilor și caracterul liric, proza fiind, așadar, o prelungire a poeziei. Cu toate acestea, volumul se individualizează prin ipostazele propuse, ocnașul/viețașul și monahul, prin prezența realismului-socialist, regăsită și în „Jobenul”, „Fracul de lut” sau „Un roman excepțional” alternat cu cea a realismului liric, toate prinse într-o scriitură arborescentă, contrapunctică, ce conduce spre tipologia romanului alegoric. Meritul naratorului constă, cu precădere, în crearea unei atmosfere mistice, pe alocuri romantice sau chiar argheziene, prin arta teatrală vizibilă în stăpânirea dialogului și construcția scenei.
Considerând că suntem în fața unei voci unice, Florin Horvath afirmă că romanul de față e un experiment nou, în care țipătul de odinioară „s-a cumințit”, iar pasajele eliptice au alte semnificații. Dincolo de componenta socială, prozatorul sălăjean consideră că romanul e circumscris ideii de mântuire, căci, dacă odinioară autorul ne „trimitea în stradă”, acum așteaptă trezirea. Chiar și atunci când apare ironia, e vorba tot despre un strigăt, aspect care, alături de numeroasele simboluri, îngreunează receptarea mesajului.
Lectura prozatorului Ion Pițoiu-Dragomir a deschis admirabil seria întâlnirilor de toamnă ale cenaclului. A fost, în tipul și după lectura consistentă, fascinant prin stilul viu, alert, colocvial, pitoresc, alternat cu cel grav, sobru, solemn, construind deopotrivă text și metatext în roman, discursuri paralele regizate comic sau dramatic, solilocvii în care nucleele dezvăluie tensiuni interioare, condiția individului sau conspirații universale, cu personaje care devin voci ale unui narator polifonic. 
Microepopee cu schimbări frecvente de „macaz”, cu simetrii la nivel formal și ideatic, trădând ceea ce am putea numi lirism al măștilor, romanul în curs de apariție, „Cerul unui ocnaș”, e unul în care, am simțit noi și am avut confirmarea autorului, miza nu e povestea propriu-zisă, ci starea.

Autor: Carmen Ardelean