Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Metamorfozele sângelui

Metamorfozele sângelui

Octombrie 2016

Există două mari categorii de poeţi. Unii care au gheaţa în suflet şi revarsă asupra bieţilor cititori un potop de cuvinte şi de stări înceţoşate, fiind convinşi că Poezia a rupt de mult orice legătură cu inspiraţia, că ea ţine doar de „uzul raţiunii” şi de „facultatea catârului” (încăpăţânarea). Alţii care, dimpotrivă, au focul în inimă şi revarsă asupra cititorilor lumina acestuia, în cuvinte simple şi puţine, considerând că Poezia n-a încetat să fie o frumoasă risipă de sentimente, un cântec şoptit al sângelui şi că nu pot să scrie decât în acele rare momente de graţie, când Muzele îi vizitează.
Membră a Cenaclului Literar „Ioan Burnar” din Baia Mare şi autoare, până acum, a trei volume de versuri (În spatele pendulei, 2000; Oră de alchimie, 2014; Sânge de nisip, 2016), Elena Cărăuşan face parte, neîndoielnic, din această ultimă şi rarisimă categorie. 
Apărută la Editura „Şcoala Ardeleană” (Cluj-Napoca) şi prefaţată de poetul Ion Mureşan, Sânge de nisip e o nouă carte de poeme ce se remarcă, la o primă lectură, printr-o muzicalitate neobişnuită dată de inflexiunile creaţiilor propriu-zise care, luate în ansamblu, lasă impresia unui monolog polifonic, precum şi a unei spontaneităţi netrucate. Starea de cântec este indusă nu atât de întrebuinţarea destul de frecventă a refrenului, cât de tonalitatea când înaltă, când joasă a versurilor lungi sau scurte, armonioase sau, rareori, sacadate: „Valva cotită, graniţă lut – chip/ deschide, închide/ cheamă, recheamă/ alungă, inundă/ aripi de cocor în faţa morţii” (Sânge de nisip). Cântecele, respectiv poeziile Elenei Cărăuşan sunt învăluite de o tristă bucurie difuză, stau sub semnul condiţiei umane şi al deşertăciunii acesteia. E un aspect uşor sesizabil, încă din titlul volumului.
Metaforă a vieţii privite în toată complexitatea ei, cu anotimpurile şi vârstele sale, sângele revine, obsesiv, în majoritatea poemelor, întrupându-se, succesiv, din elemente terestre şi uneori cosmice, aidoma stănescianului „pas de domnişoară”. Sângele este marea tumultuoasă în valurile căreia „în ritm constant pulsează bucuria”, dar tot el, sângele, devenit munte, „aşteaptă cuminte să treacă/ prin trepte, spirală a sorţii” pentru a se preface, apoi, în nisipul „strecurat în buzunarele timpului”. Se poate spune că acest sinuos cântec al sângelui transfigurează, cu o rigoare de metronom, stări sufleteşti contradictorii, apelând la diferite forme telurice. 
Dincolo de exuberanţa multor versuri, de acea descătuşare blagiană a energiilor şi, mai ales, de bogata simbolistică a muntelui („înălţime”, „centru al lumii văzute”, „formă de iniţiere”, „transcendenţă”, „punct de întâlnire al lumilor materială şi spirituală” etc.) trebuie evidenţiată surprinzătoarea acalmie ce se instalează spre finalul suitei lirice. Iarăşi şi iarăşi, pendulând între timpul sacru („succesiune spre eternitate”) şi timpul profan („alergare pe cărări cu mărăcini”), cântecul se domoleşte, în tonuri serafice, iar sângele ia înfăţişarea cerului, mai exact, a unei Oglinzi în cer cu reflexii edenice: „Şi sângele meu e un cer cu aer curat/ se plimbă păsări,/ multe aripi se zbat/ aripi largi, sincopate se înalţă,/ altele în ritm dezordonat coboară,/ fluturi cu simfonia polenului/ murmurată din floare în floare (...)// Ce uşoară mă simt,/ ajunsă pe piscul unde zeii dansează,/ apar, dispar în mantii lungi/ albastre şi albe/ verticale în dungi.// Viaţa mea, o fantomă a celei/ în care, fără să aleg, furişată voi intra,/ dar voi merge spre un alt cer,/ un alt sânge se va metamorfoza” (Sângele meu).
Printre nenumăratele ipostaze ale sângelui, cutreierate de motivul clepsidrei ori al clipei faustiene, pot fi desluşite, adesea, câteva fragmente naturiste, sensibile, cu iz de pastel. Liniştea revine în sufletul delicat al poetei graţie refugiului subtil în peisajul idilic, „cu maci preamăriţi în roşu”, cu „păduri umbroase” şi „ferigi amorţite de roua insistentă”. Rusticele frumuseţi maramureşene se contopesc în veritabile filigrane. Creionate cu aceeaşi fineţe, lor li se adaugă nostalgia solară, cireşii neprihăniţi şi freamătul verde al ierbii – un laitmotiv al poemelor: „Aer îmbrăcat în lucirile luminii./ Culcată pe pământul umed,/ aud foşnet cald,/ iarbă cu clorofila proaspăt metabolizată,/ timid firul verde îşi apleacă vârful,/ cer decorat cu cireşi înfloriţi (Celule roşii, celule albe).
Chiar dacă nu pare să fie una reprezentativă ori substanţială, poezia civică este şi ea prezentă în recentul volum. Revoltată de nedreptăţile social-politice, scriitoarea coboară din turnul de fildeş pentru a denunţa „comoţia roşie ce sufocă planeta” (Pe verticală) şi a rememora, ironic, originala noastră democraţie cu eterna-i tranziţie, de la „boala împărţirii de drapele” (Tricolorul, 1989) şi până la „sufocarea frontierei” (Tricolorul, 2014). Ingenioasa radiografie reuşeşte să surprindă, în versuri amare, făţişe sau, câteodată, doar aluzive, demagogia, oportunismul şi lipsa demnităţii naţionale: „drapelul meu/ cu cele trei culori sacre,/ doar pentru unii,/ fâlfâie în bătaia nesigură de vânt,/ se-ndoaie, se-ndreaptă,/ iradiază în curcubeu,/ foşneşte duios, cheamă străbunii/ dar a rămas singur, ca ultim legământ” (Tricolorul, 2014).
Trecând printr-o serie de metamorfoze ale sângelui, cântecele frenetice ale poetei Elena Cărăuşan lasă impresia că pot pune în mişcare o lume rece şi încremenită. Febrilă şi fragilă, calmă şi impetuoasă în acelaşi timp, Sânge de nisip rămâne o carte melodioasă, reflexivă şi inteligent construită, scrisă cu migala unui bijutier. 

Autor: Marcel Lucaciu