Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Versul care construiește eternul acum

Versul care construiește eternul acum

Octombrie 2016

Gata, Niciodată, Acum 
de Radu Nedescu
                                                             
O analiză a volumului de poeme „Gata, Niciodată, Acum”, semnat de Radu Nedescu implică, în mod necesar, o abordare din perspectiva biografismului, ca manieră de analiză literară. Scris la vârsta de 14 ani, de un adolescent care mărturisea, în 30 septembrie 2016, în biblioteca Liceului Pedagogic „Gh. Șincai” Zalău, că ar fi vrut să scrie proză la acea vârstă, dacă nu ar fi trebuit să-și folosească timpul pentru pregătirea evaluării naționale, volumul de versuri e, am putea spune, o reprezentare a unei etape a existenței care a marcat, iremediabil, destinul, parcursul tânărului autor. O etapă care este undeva, în urmă, dar care rămâne, nevăzută, dar prezentă, asemenea unei umbre care ne însoțește întreaga viață. 
Din acest punct de vedere, credem că titlul e o sinteză perfectă a momentelor cruciale din trecutul unui adolescent extrem de matur, de jovial, de ancorat într-o realitate despre a cărei existență n-a știut într-o perioadă în care diagnosticul „autism” trebuie să fi adus, în discuțiile celor apropiați copilului, cuvinte precum „gata” sau „niciodată”. Numai că, așa cum afirma la o lansare de carte realizată în fața unor elevi de vârsta lui, cu dezinvoltură și extrem de încrezător în validitatea afirmațiilor, Radu Nedescu a vrut să demonstreze și să-și demonstreze că trebuie doar să ai curajul să fii asemenea eroilor. Iar pentru el, a fi erou a însemnat, într-o etapă anterioară, a fi asemenea celorlalți, a lupta pentru a învăța ceea ce pentru alții ținea de firesc, de normalitate. „Gata” și „niciodată” au fost înlocuite cu „hic et nunc”, iar volumul de versuri nu e decât o altă dovadă că un miracol nu vine niciodată singur.
Ilustrate cu propriile creații plastice, poemele lui Radu Nedescu sunt, asemenea desenelor, frapante prin eterogenitate, prin inedita perspectivă asupra spațiilor, prin numeroasele paliere pe care își construiește discursul, prin registrele stilistice sau prin titlurile predominant nominale („Lumea”, „Eclipsă de soare”, „Zombi”, „Viața”, „Axul Creației”), unele construite din infinitive lungi: „Gustare”, „Derutare”, „Lipsirea”, „Umbrirea și realizarea”, „Tăcerea”. Universul liric e unul al contrastelor („Atât de rece, încât arde”), o lume adesea monocromă, un spațiu al dihotomiilor, al dualității, construit parcă pe o falie atemporală, aspațială, metafizică, în care poetul, analitic, critic, exigent cu lumea și cu sine însuși, perorează. Poemele sunt, de multe ori, construite pe adevăruri general-valabile, ce capătă forma unor maxime, a unor aforisme în care e inedită relația de cauzalitate: „De aceea ai prieteni,/ Încât să îi trădezi de când îi vezi./ De aceea ai familie,/ Încât să vinzi minciuni pe felie”; „Viața este plină de glume,/ Devii un mort care te plimbi”; „Să nu pretindem că suntem vii,/ Doar suntem sănătoși”; „Un suculent gust al vieții, trecerea”. 
Impresia de fragmentarism, saturarea de subiectivitate, revolta și dezgustul sunt câteva dintre constantele de stil și atitudine din volum. Cu o maturitate incredibilă pentru vârsta lui, poetul descrie, simptomatic, lumea contemporană, cu privirea unui inocent care cântărește lumea după principii nealterate de tare ancestrale. Defectele umane, cutumele lipsite de logică sau sens, existența formală, plină de iluzii, dar lipsită de fond, de esențe sunt semnalate cu sinceritatea copilului care strigă că împăratul e gol și cu dureroasa convingere că nimic nu se va schimba, că trăim o apocalipsă continuă, de care ne facem singurii vinovați: „Asta e lumea și bunătatea se vinde,/ Ea valorează mai puțin decât o pâine,/ Așa totul este și o să fie,/ Mă întreb ce o să mi se întâmple mie”; „Cumperi și vinzi,/ Dacă câștigi tu bine te simți,/ Un kg de viață la schimb/ Cu tot ceea ce vrei”; „Realitatea e o construcție fictivă, tot ce e, nu-i./ Lucrurile pe care ochiul le vede, care pot fi simțite,/ Mâncarea și mirosul-toate sunt și nu sunt… concomitent./ Dar tu omule, vrei să fii sigur de o lume, a ta viziune./ Nimeni nu are nicio lume. Dacă vrei, tu nu vrei”.
Tonul imperativ e vizibil în multe poeme, fie că e vorba de cele în care se strecoară tema unei iubiri posibile, ideale/idealizate sau teme abordate, uneori, filosofic: viața, moartea, timpul, cuvântul, tăcerea, creația. Fraze formulate sentențios, exclamații uneori emfatice nu fac decât să portretizeze o lume cu tendințe prezentiste: „Dacă n-ai ce spune, taci!”, „Mă, trăire să fie!”„ Blablabla… Mâncăm opinii, oaie ce ești. Supune-te…”, „Ai pretenții fără rost./ Totul are un cost. Logic!”
Dincolo de stângăcii sau stereotipii prozodice, pe fundalul fiecărui tablou al lumii contemporane, se distinge figura singurală a celui care, cu fiecare zi, cu fiecare vers, trăiește asumat, organic fiecare zi, fără a spune, acum ori niciodată, „Gata!”

Autor: Carmen Ardelean