Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



O colecţie cu personaje de epocă

O colecţie cu personaje de epocă

Octombrie 2016

„Acest volum reprezintă un întârziat debut editorial, ca o nostalgică întoarcere la prima iubire”, aşa sună ultima propoziţie dintr-o laconică înfăţişare a autorului, imprimată pe manşeta copertei din stânga a cărţii de proză scurtă Noi nu mergem la război, de Ioan V. Moldovan, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2016. Cel care semnează aceste pagini are şi un trecut sălăjean ce depăşeşte binişor un deceniu, umplând adesea serile de cenaclu de odinioară cu încercările lui literare. Chiar mare parte din subiectele scurtelor naraţiuni s-au pritocit aici. Dacă acesta ar fi un volum de reportaje, nu ne-am sfii a spune că cele din carte sunt realităţi pe lângă care şi noi am trecut. Dar, cum stau lucrurile în genul acesta de proză, ne edifică, în prefaţă, criticul literar Victor Cubleşan: „Autobiografia şi biografia au fost pesemne cele mai prizate apariţii editoriale din România anilor `90. Acest gen de frontieră a depăşit, timp de o decadă, romanul, proza scurtă, dramaturgia şi poezia. Revenirea în prim-planul interesului critic, dar şi în topul preferinţelor de lectură a prozei «pur-sânge» în anii 2000 nu a însemnat un triumf al ficţionalului, ci, mai degrabă o rafinare a mijloacelor artistice, materialul (auto)biografic fiind acum fructificat ca sursă principală pentru un număr impresionant de volume în care ficţionalul e mai mult o încercare de recuperare a trecutului imediat. Ioan V. Moldovan propune un exerciţiu similar în Noi nu mergem la război, volum care reuneşte, sub forma unor povestiri, un caleidoscop de întâmplări, evident adunate din memoria autorului” (p. 7).
Cele două secţiuni ale volumului, Din amintirile procurorului Japonezu şi Moartea lucrurilor simple, nu sunt deloc unitare sub aspect tematic şi nici stilistic. Prima dintre ele se află, oarecum, la limita dintre ciclul de povestiri şi roman, toate cele nouă scurte naraţiuni fiind reunite de câţiva eroi comuni: doctorul legist Petrilă, asistentul Daniel, autopsierul Ariciu, procurorul Japonezu, căpitanul de miliţie Bibi, care însă nu-şi pierd nici interesul individual. Am strecura observaţia că literatura scrisă de jurişti se recunoaşte de la distanţă: dacă sunt poeţi, sunt foarte tehnici, versifică fără cusur, iar ca prozatori textele lor au, stilistic vorbind, răceala şi austeritatea unor acte de stare civilă. Caz fericit, aici le însoţesc ironia şi umorul. Nu mai departe de titlu, care e desprins dintr-un slogan antieroic al bravului soldat Šveik. Astfel, prin personajul autoreferenţial Japonezu, autorul se proclamă admirator şi urmaş al lui Jaroslav Haşek, cel care a satirizat cu umor birocraţia unui regim totalitar, creând un antierou de mare relief. Un astfel de titlu, prin ironia imanentă, e în măsură să dea autonomie vocii auctoriale să se desprindă de orice implicare emoţională în faptele relatate. Prozele din volum sunt caracterizate de câteva corespondenţe cu reportajul. În acest sens, ni se pare greu de delimitat graniţa dintre document şi literatură, câtă vreme se impune înrudirea cu genul memorialistic şi cu jurnalul. Şi, de asemenea, deschiderea spre istorie: „În acea toamnă caldă a anului 197… Coman a fost repartizat la o procuratură dintr-un oraş, capitala unui judeţ din nord-vestul ţării care era pe jumătate şantier, pe jumătate un sat mare. Peisajul era dezolant, praful era stăpânul aşezării, zgomotul nu înceta niciodată, iar biroul pe care l-a primit în fostul penitenciar mai păstra încă mirosul de puşcărie” (Botezul, p. 13). Acest incipit, care nu prevesteşte nimic fast, fixează timpul şi locul întâmplărilor înşirate de-a lungul celor nouă schiţe literare din prima parte a volumului. Coman, tânărul procuror şi principala voce narativă, îşi schimbă numele încă din primele pagini, devenind Japonezu. Acesta e unul din tâlcurile schiţei din care am citat mai sus. Schimbarea numelui e aproape o operaţie magică, care atrage înlocuirea identităţii cu cineva care să facă parte din noua realitate. Adică, nu Coman, ci Japonezu va face relatarea brută a evenimentelor, descrierea, uneori în termenii prozei naturaliste, a unor expertize judiciare şi a câtorva autopsii. „Botezul” are loc într-o astfel de circumstanţă când, la sfârşitul primei necropsii, doctorul Petrilă nu-i poate oferi procurorului altă băutură decât japoneză, care, în jargonul echipei în care tocmai s-a integrat, însemna „spirt sanitar două treimi şi o treime ceai de tei fierbinte”, totul amestecat într-o gamelă.
La procurorul Japonezu, vocea auctorială, în care ironia muşcătoare se împleteşte cu gustul pentru detaliul grotesc, se află într-un raport de complementaritate cu personajul în acţiune. Acesta din urmă se adaptează greu exigenţelor, poate prea dure, ale profesiei, iar râsul din vocea naratoare are darul de a diminua puterea emoţiei. Uneori e surprins în ipostaze meditative în faţa victimei: „Mortul acesta a fost doar un obiect de studiu pentru medicul legist Petrilă, pentru ceilalţi, pentru directorul-savant şi chiar pentru el” (p. 20). În sertarul secret de la serviciu are Peripeţiile bravului soldat Šveik, din care citeşte pe furiş, dar cu mare lăcomie. Sarmale şi zacuscă e proza în care procurorul Japonezu îşi luminează fondul nativ-uman prin introspecţie. În anchetarea unei fete de paisprezece ani, care şi-a sufocat şi aruncat copilul nou-născut, prin intermediul stilului indirect liber, personajul are această reflecţie juridico-morală: „Japonezu se hotărî pentru prima variantă. Să facă sarmale, zacuscă şi copii. În momentul acela se gândi că seamănă puţin cu Dumnezeu. El hotărăşte cu privire la o viaţă, la mai multe vieţi, dacă va avea copii, cu privire la destinul fetei şi tot ce urmează destinului ei. Simţi în suflet un sentiment de satisfacţie şi plenitudine. Este un copil, nu poţi să-l striveşti ca pe o muscă. Merită o şansă, chiar dacă vina este imensă. O şansă…?” (p. 42). În Martorul mut, graţie ingeniozităţii procurorului, pantomima e pusă în slujba anchetatorilor pentru dezvăluirea unei crime. Tuşa decisivă a personajului e trasă atunci când intervine ca doctorul dipsoman să nu fie sancţionat atât de drastic, cum poate, merita. În demersul său, Japonezu găseşte terapia prin povestire.
 Lucrări scurte, nervoase, cu pagini în care te poţi lăsa prins şi în mrejele literaturii poliţiste, cu o poantă cel mai adesea acidă, prozele lui Ioan V. Moldovan propun şi un personaj mai complex, doctorul Petrilă. Cum subiectele, toate, decurg din profesia naratorului, aceea de procuror criminalist, medicul legist Petrilă e, într-un fel de tandem, reversul grotesc, până la un punct, cu tendinţe de sublimare apoi, al acestuia. Tot aşa cum, în intrigile poliţiste ale unora dintre povestiri, Japonezu se va vedea dublat de mai nestăpânitul căpitan de miliţie Bibi. Doctorul Petrilă nu atrage în mod deosebit atenţia în prima povestire decât prin mici gesturi protectoare, greu de descifrat, faţă de tânărul procuror. În alte câteva texte, unde anchetele se desfăşoară fără necropsii, e absent. Imaginea lui se rotunjeşte abia în proza intitulată Ritual al trezirii, schiţă rablaisiană a cronotropului propus de autor. Trăsăturile surprinse în scopul individualizării şi obiectivării sunt demne de pana renascentistului francez: o existenţă ridicolă, bazată pe extravaganţe la limita abisalului, aberaţii ale armoniei sociale, hidoase ritualuri bahice, manifestări carnavaleşti oscilând între tragic şi comic. Descrierea uneia dintre serile petrecute la „Perla” ilustrează cel mai bine atracţia pentru grotesc şi exagerarea monstruoasă ale prozatorului: „- Doctorul a câştigat concursul cu douăsprezece lămâi, eu am tras până la zece şi Ariciu, ca de obicei, la cinci lămâi a fost sub masă […] Concursul de lămâi era cât se poate de simplu, atât pentru participanţi, cât şi pentru arbitru, care de obicei era chelnerul Ilie. Arbitrul aducea trei sonde mari în care punea câte o felie de lămâie. Peste lămâie, o sută de mililitri de votcă. După ce votca era băută se mai adăuga o sută de votcă. Şi tot aşa. Totul era pregătit de Ilie pe un gheridon de lângă masa concurenţilor. Câteodată, arbitrul era solicitat şi la alte concursuri din local. Doctorul Petrilă îşi pierdea răbdarea şi striga cu o voce de tenor ce se auzea până în stradă: - Încă o lămâie, Ilie! Câştigător era declarat concurentul care număra cât mai multe lămâi în pahar” (pp. 61-62). După o astfel de seară, trezirea de a doua zi era un adevărat spectacol previzibil. Doctorul nu dormea acasă, ci într-o cămăruţă a Laboratorului de criminalistică, unde asistentul Daniel, autopsierul Ariciu şi secretara Lili, printre zecile de pacienţi nerăbdători, se pregăteau pentru monstruoasa, mnemotehnica reprezentaţie: „Din patul cu baldachin începură să se audă primele semne promiţătoare. Întâi foială confuză urmată de nişte mârâituri. Apoi linişte. Şi, în sfârşit, o rafală de pocnituri încheiată cu o lovitură de tun. Doctorul folosea mitraliera, muscheta nu mai era la modă. O voce pe coridor strigă de bucurie: - Se trezeşte doctorul!” (p. 62).
Călătoria de întoarcere dintr-o anchetă judiciară devine cadrul unui dialog între Japonezu şi ofiţerul de miliţie, care se transformă într-o radiogramă a sistemului politic vinovat de frângerea destinului medicului legist. Elev şi apoi student eminent, acesta provine dintr-o familie din elita unui mare oraş de provincie. Reţinut preparator la catedra unei somităţi medicale, tânărul cu vocaţie polivalentă pictează un tablou suprarealist pe care îl intitulează Mama lui Stalin la menstruaţie. Crima de lezmajestate, ajunsă lesne la urechile autorităţilor, îi atrage pedeapsa care îl schimbă, întâi într-un inadaptabil, apoi într-un dipsoman. Biografia personajului se încarcă, în Poveste proastă, cu încă un detaliu nodal: doctorul alcoolic avea o viaţă dublă, era invitat să cânte din când în când jazz în trupa lui Johnny Răducanu. O lume fără orizont, aşa cum o percepe căpitanul Bibi, cel care, în schiţa Poporul român e un popor cult, pune la punct o maşinărie de anchetat de inspiraţie kafkiană: „În ce lume am intrat? Dumnezeule! Pe lângă toţi criminalii cu care am treabă mai lucrez şi cu nişte ciudaţi. Doctorul Petrilă, un beţivan ratat, cântă în concert cu Johnny Răducanu, asistentul Daniel şi autopsierul Ariciu şi ei nişte figuri memorabile, bătrâna Lili îndrăgostită ca o adolescentă şi Japonezu cu figura lui calmă de om echilibrat şi cerebral, acceptă în tăcere şi într-un fel de neutralitate sentimentele babei” (pp. 85-86).
 În Moarte lucrurilor simple, a doua parte a cărţii, care cuprinde doar trei schiţe, se schimbă nu numai toposul, dar şi tipul de discurs narativ. Sarcasmul şi umorul negru din prima parte sunt înlocuite de zâmbetul bonom şi cvasiînţelegător. Maşina de scris e frumoasa povestire a unui profesor ajuns în Moldova, care în timpul liber pescuia şi scria la o gazetă locală. Numai că scria la o maşină de scris, iar când a fost surprins de gazdă, care a înţeles că sofisticatul instrument scrie în locul lui, şi-a pierdut bunul renume de „scriitor la gazete” şi, odată cu acesta, şi toate micile atenţii venite din partea celor din jur. Alt text este o relatare despre felul cum a fost receptată moartea lui Stalin în familia unui învăţător de ţară. Nu lipsesc detaliile hazlii şi comicul de situaţie. Tot aşa cum Pe două voci e parodia unei şezători la ţară. Subiectul povestirii: vizitarea unui G.A.C. – model. Deplasarea se face cu un camion în care, sub îndrumarea unui activist, se exersa strigarea unei lozinci. Punctul culminant e atins când activistul opreşte camionul ca să poată recupera o găină accidentată. Prin schiţele din Noi nu mergem la război ni se devoalează o sumă de firi şi destine umane ameninţate, din istoria noastră recentă, într-o proză scrisă fără poticneli, pe alocuri de cea mai bună calitate.

Autor: Viorel Mureşan