Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ce (mai) citiţi? De ce/cum?

August 2016

Citesc tot mai greu „din cărți” (chiar dacă sunt obligat fie numai de volumele editate). Zilnic, „prizez” sute de titluri de pe net și de pe ecranele tv. Am ajuns un bolnav al „cititului pe diagonală”. Anii mulți de presă, de editor probabil m-au deformat mai degrabă decât m-au profesionalizat ca cititor. Cum stau alții, vedeți în paginile de față. O anchetă de vară (și nu prea). Oare cititorul – model, cuminte, ordonat a dispărut dacă a existat vreodată? (Daniel Săuca)

 

Cititul e cea mai bună şi mai potrivită mie metodă de situare în lume”
■ De ce şi cum: Mă consider Cititoare de meserie – citesc de 65 de ani! Am descoperit curând că cititul e cea mai bună şi mai potrivită mie metodă de situare în lume, de reconstituire a adevăratului plan al locului meu limitat. Citind, deveneam, încet-încet, cea care ştie, adică un ins mai greu de amăgit. Lectura era/este un fel de ieşire din hotare pentru o mai bună, lucidă re-aşezare între limite. Îmi place să citesc în singurătate, înconjurată de o lume atenuată şi prietenoasă: în grădină, sub un soare orbitor strecurat prin ţesătura pălăriei de paie, în camera mea, cu obloanele trase cât să pătrundă o jumătate de lume şi de zi, să mă simt departe şi aproape în acelaşi timp; în marile şi tăcutele săli de lectură, în foşnet complice de file întoarse. De ani buni, în fotoliul meu „celebru” în care mă culcuşesc cu o carte în mână, iar verile, în loggia plină de flori, cu vedere spre dealurile Clujului. E în toate aceeaşi închidere-deschisă pe care o pot adopta ca descriere succintă a relaţiei mele cu lumea. 
Ce (mai) citesc: Există autori pe care îi caut şi-i recitesc oricând: Bachelard, Baudrillard, Barthes, Marcel Moreau, Alain Bosquet, Umberto Eco, Italo Calvino, Ortega Y Gasset, Laurent Jenny, Pascal Bruckner, Lorenzo Renzi, Michel Onfray, Corrado Bologna, Stephen Hawking, Richard Dawkins; dar şi Noica, Cioran, Liiceanu, Radu Cosaşu.
Pentru vacanţe, aleg cărţi în engleză, fie ele serioase ori ceva mai frivole. Pentru a-mi linişti firea obsedată de datorie şi de nepierderea timpului, îmi spun că fac exerciţii de limbă, deci „lucrez”. Citesc Ambrose Bierce, Agatha Christie, Virginia Woolf, P.D. James, Julian Barnes, Henry James, Tracy Chevalier, D.H. Lawrence, Ian McEwan, într-o devălmăşie de timpuri şi perspective, şi cu o plăcere aproape senzuală.
Am citit de curând Războiul nu are chip de femeie, excepţionala carte a Svetlanei Aleksievici (laureata Premiului Nobel pe 2015). O teribilă demonstraţie că Istoria are, nu-i nicio îndoială, şi o faţă feminină lăsată prea multă vreme în umbră. Manifestul său discret, dar ferm se încheagă din frânturi de mărturii, din depoziţii pe cât de tulburătoare, pe atât de reticente, speriate, parcă, de cuvintele pe care le rotunjesc la feminin. Când Războiul oamenilor îşi va asuma ambele sale chipuri, el va înceta să existe. Căci poveştile despre bătălii eroice, bărbăteşti îşi vor arăta, privite dinspre femei, faţa sumbră, absurdă, neomenească. 
Irina PETRAȘ


„Sunt atât de agitat când ţin 
în mâini o carte pe care 
o comentez, încât mereu 
o abandonez, pentru a reveni la ea peste un timp neprevăzut”
■ Tema lecturii, într-o anchetă de presă, poate fi una extrem de incitantă şi cu multe faţete. Cine mai citeşte astăzi? Ce citesc scriitorii? Ce scriu cititorii şi cine le citeşte scrisul? Ce citesc personajele? Oricum, un lucru e sigur: dacă, din punct de vedere biologic, suntem ceea ce mâncăm şi bem, în plan spiritual nu putem fi decât ceea ce citim. Şi dacă nu prea citim?... Un posibil răspuns îmi dă fiori. De-ar şti mai multă lume că există şi biblioterapie, poate că ar fi mai puţină suferinţă. Un filosof iluminist, în veacul al XVIII-lea, îşi trata soţia, care suferea de depresie, citindu-i literatură deocheată.
Pentru mine, în ipostaza de cititor, e foarte important locul lecturii: în natură sau în spaţiu închis; într-o grădină publică, în tren sau în autobuz. Am cunoscut toate aceste toposuri ale lecturii şi fiecare pagină citită mi-a fost marcată de cadrul lor. Cărţile despre care urmează să scriu, mai niciodată nu le citesc dintr-o răsuflare. Lectura lor, la mine, se întinde pe două-trei săptămâni, alternând cu alte lecturi, care îmi pot furniza idei. Sunt atât de agitat când ţin în mâini o carte pe care o comentez, încât mereu o abandonez, pentru a reveni la ea peste un timp neprevăzut. Le citesc într-un fotoliu, cu spatele la peretele de unde lumina îmi cade pe pagini. Fac însemnări, cu creionul, direct pe carte, care, uneori devin foarte stufoase. Făcute pe genunchi, cu un scris repezit, precipitat, la redactarea articolului, adnotările sunt greu descifrabile.
Ca într-o rânduială bisericească, duminicile citesc albume şi cărţi de artă şi câte cinci-zece poeme din marii poeţi la care mereu revin, în care îmi caut, risipită, încercând apoi s-o recompun, propria-mi viaţă. Multă atenţie acord re-lecturilor, fie pentru o traducere nouă, fie pentru a observa mai atent mecanismele scrisului, felul cum se naşte „desenul din covor”. Aici intră şi câte o carte a Bibliei ori câte un dialog din Platon, alese de mine întotdeauna cu grijă. Niciodată, la re-lectură, nu citim aceeaşi carte pe care am citit-o prima dată. La fiecare re-lectură se schimbă cadrul, ne-am schimbat noi, altă viteză de lectură, într-o altă lumină, încât, nicio parcurgere a unei cărţi nu poate fi considerată definitivă. Mai mult sau mai puţin, cititul este şi o activitate subversivă. Atrage o anumită rezervă din partea celorlalţi, în mintea cărora încolţeşte metafora turnului de fildeş, suspiciunea că te-ai retrage de la a pune umărul la bunul-mers obştesc. Meseria de cititor, pentru care puţini au vocaţie, l-ar putea avea printre profesori şi pe Francis Bacon, măcar pentru această apoftegmă: „Unele cărţi trebuie gustate, altele înghiţite şi câteva mestecate şi digerate”.
Ca un final pentru intervenţia noastră, fără a avea şi o concluzie, ne punem întrebarea de ce şi-ar fi pierdut, prin atâtea secole, aroma acel cântecel de copil auzit de urechea Fericitului Augustin, în vreme ce plângea amarnic în grădina sa de vară, căindu-se sub smochin: „tolle lege” (ia şi citeşte)? Îndemnul la lectură e o revelaţie venită prin gura aurită a unui copil. Şi, de aceea, e o poruncă.
Viorel MUREȘAN


„Vreau să integrez, un pic mai bine, literatura basarabeană 
în «Geografia literară a României»”
■ Citesc „Noua poezie basarabeană”, antologia lui Dumitru Crudu, „Romanul generaţiei 80” de Maria Şleahtiţchi; Citesc „Biserica albă”, ediţia a VI-a, de Ion Druţă, fiindcă vreau să integrez, un pic mai bine, literatura basarabeană în „Geografia literară a României”. Firește, cărțile de bază rămân ale lui Mihai Cimpoi și Adrian Dinu Rachieru cărora le adaug, zilnic, altele, primite, desigur, din Basarabia. 
Cornel UNGUREANU
„M-am format în baza cărţilor 
şi cred în această variantă 
a înţelepciunii”
■  Prin natura muncii mele sunt obligat să citesc (sau frunzăresc) toate manuscrisele ce vin la editură. De obicei dau şi peste autori excelenţi şi aici îi menţionez pe: Viorel Birtu-Pîrăianu, Ion Ţoanţă, Mihai Cotea, Gabriel Cazan, Dan Şalapa, Grig Gociu… Lista poate continua. Uneori printez manuscrisele şi le citesc în pat, alteori le citesc direct de pe monitorul calculatorului, depinde de situaţie. Am, totuşi, o listă destul de lungă de cărţi pentru vara acestui an. M-am format în baza cărţilor şi cred în această variantă a înţelepciunii (în detrimentul culturii de tip „facebook” de exemplu). Sfătuiesc şi pe alţii să pună mai mult preţ pe cărţi şi mai puţin pe internet. Dacă într-o zi nu va mai fi curent, cum am văzut într-un film, spre ce ne vom îndrepta?
Ştefan Doru DĂNCUȘ


„Citesc cu încântare, 
în doze homeopatice…”
■ În săptămânile care urmează, voi lucra intens la spectacolul Goldberg Show. Facerea lumii și alte întâmplări de George Tabori, pe care îl realizez la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași (premiera oficială va fi în luna noiembrie). Miza e mare, iar textul, pe cât de provocator, pe atât de dificil. În astfel de condiții „extreme”, puținele mele lecturi de seară se concentrează aproape exclusiv pe poezie. Citesc cu încântare, în doze homeopatice, numărul 1 din 2016 al excelentei reviste „Poesis International”, o recitesc pe Marta Petreu, o mare poetă, îl descopăr pe Wojciech Bonowicz, autorul volumului Ecouri și alte poeme, apărut în 2014 la Editura Tracus Arte, și recitesc (a câta oară?) Micul Prinț, în frumoasa traducere a Ioanei Pârvulescu. Vacanța, în ce mă privește, e undeva departe, așa că deocamdată nu-mi fac planuri estivale de lectură. După ce Goldberg Show va vedea luminile rampei, cărțile de care am nevoie se vor ivi cumva de la sine pe raftul care deja le așteaptă. 
Mihai MĂNIUȚIU
Hic sunt dracones!
■ Ce citesc? Tocmai am început seria de romane „Temeraire” scrisă de Naomi Novik, în excelenta traducere a Laurei Bocancios. Blocada engleză a interceptat fregata care îi ducea lui Napoleon un ou de Dragon Celest dăruit de împăratul chinez. Oul a eclozat şi simpatica dihanie zburătoare a ajuns să joace un rol decisiv în apărarea Angliei. Iar chinezii îşi vor „puiul” înapoi. În mod surprinzător, deşi este americancă, scriitoarea cultivă valorile morale şi stilul de viaţă englezesc: izolaţionism protector şi imperialism victorios.
De ce le citesc? Pentru că acum le-a venit rândul. Tocmai am pus jos cartea preotului ortodox Gheorghe Munteanu, „Monografia satului Poiana Blenchii”, scrisă în 1980, cu toate concesiile necesare pentru o publicare în „Epoca de Aur”. N-au folosit, trecutul a atârnat mai greu, autorul făcuse închisoare politică pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost graţiat în 1964, dar a rămas cu pata în dosar şi cu manuscrisul nepublicat. Literatură de Kredenz.
Îmi place Novik. Am deschis primul volum şi m-a prins povestea. Başca Anglia tocmai a votat să iasă din Europa. Doamne, câţi povestitori buni ai dat spaţiului anglo-saxon! Dacă părinţii decid să le citească o poveste copiilor înainte de culcare, au de unde alege. La noi, nu vei găsi un autor român de literatură „ad usum Delphini” pe raft nici dacă vei teroriza librăresele cu declamarea „Luceafărului” în limba swahili. Rămânem deci cu traducerile, dar nici ele în tiraje uimitoare. Iar părinţii care să le citească au plecat la lucru în străinătate...
Aici „tabăra Brexit” are dreptate, chiar dacă a ridicat un nou zid între bunăstarea occidentală şi speranţele răsăritenilor: orice român care a trecut Canalul Mânecii n-ar trebui să fie problema Marii Britanii, ci a României. În insula unde steagul Sfântului Gheorghe flutura cândva alături de corola steluţelor norocoase, acum scrie: Hic sunt dracones! În traducere liberă: NU INTRAŢI! BALAUR RĂU!
GYÖRFI – DEÁK György


Obișnuință devenită patimă
■ Citesc dintr-o obișnuință, devenită patimă, acum că am timp liber mai mult, fiind dezlegat de obligațiile profesionale, citesc și din plăcere, ba, și recitesc. La o întrebare asemănătoare i-am răspuns, cândva, și lui I. M. de la revista Familia. Tocmai am lăsat din mână cartea lui Ștefan Aurel Drăgan, Haita, un roman bun, antrenant, la lansarea căruia am fost rugat să-mi aduc și eu contribuția. Apoi am citit o carte, lansată tot recent, Dialoguri maramureșene, coordonată de Daniela Sitar-Tăut, carte realizată cu elevii de la secția jurnalistică a liceului Vasile Lucaciu din Baia Mare. Citesc cărțile de poeme, în format pdf ale lui Ioan Moldovan, Timpuri crimordiale și Pietre din potop, cartea netipărită încă a lui Nicolae Scheianu. Am luat din bibliotecă, să le răsfoiesc, Constantin Țoiu, Căderea în lume, plimbarea prin nopțile de iarnă ale Bucureștiului, cu zăpadă, a lui Bebs și Negotei și am constatat arta de prozator a lui Țoiu. Am aici, la îndemână, Sala de așteptare, romanul masiv al lui Bedros Horasangian, acel jurnal din vremea războiului, obsedant pentru mine după ce am citit Ultimul tren spre România a lui Anatolie Paniș, tot despre Basarabia, în război. Dar Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt mi se pare la fel de proaspăt ca în anul 1998, când l-am citit prima dată. Am o ediție din Elegiile din Duino, ale lui Rilke, tradusă de Vasile Avram, cartea Dialoguri literare și Pagini de critică ale regretatului critic Augustin Cozmuța. Le citesc, răsfoiesc. Apoi am citit Milovan Djilas, Conversații cu Stalin. Generalul iugoslav se întâlnește cu Stalin de trei ori, în timpul și după cel de-al doilea război mondial. Cum citesc? Stând pe pat cu cartea-n sus, ca în cântecul acela, ori la masa P.C.-ului. Citesc multe reviste, mai nou în format pdf. Cartea lui Ștefan Andrei, I se spunea Machiavelli, în dialog cu Lavinia Betea. Sunt chestiuni care nu le știam până acum. La numărătoarea asta nouă nu știu dacă m-am încadrat. Asta este.
Ștefan JURCĂ


„Cartea ține haosul în echilibru”
■  Citesc toate cărţile cu dedicaţie, autorii le trimit la redacţia „Graiul Maramureşului” unde lucrez, pentru a fi prezentate în ziar. Sînt monografii/istorii ale localităţilor (ultimele, pentru Vişeu de Sus şi Tăuţii de Sus), biografii (a lui Ioan Buteanu, prefectul Zarandului la 1948), jurnalul de lagăr al unui evreu, lucrări de licenţă tipărite (una premiată la concursul de debut „Caiete Silvane”), poezie religioasă (închinată papei Ioan Paul al II-lea), poeme în amintirea mamei (premiate de USR Cluj), eseuri (Gâlceava himerelor; Şapte păcate împotriva spiritului), culegeri de folclor, cărţi de epigrame (Baia Mare are 13 epigramişti), cărticele pentru copii (scrise de doamnele educatoare), debuturi în poezie şi proză ale unor juni încurajaţi de părinţi... Citesc apoi cărţile pe care le cumpăr, romanul „Jocul şi fuga” de Nicolae Breban, romanul „Chermeza sinucigaşilor” de Radu Ulmeanu, povestiri SF de Constantin Cubleşan, „Literatura de gradul trei” de Emil Lungeanu, ultimul roman (îmi scapă titlul) al lui Cărtărescu... Citesc apoi cărţi împrumutate de la biblioteca judeţeană, una-două pe lună – completez golurile de cultură literară (aşa am citit „Mic dejun la Tiffany”, la insistenţele lui Alexandru Petria) şi filosofică (fiul meu este student la filosofie şi este plăcut să vorbim – mai mult ascult – despre „Principiul identităţii”, broşurica densă a acelui german). Tindem să-i determinăm pe cei din jur să citească ceea ce citim şi noi, asta e!... Citesc şi pentru relaxare, de pildă Raymond Smullyan. Am descoperit o metodă nouă, videobook-ul, însă am renunţat după primele ore, ochii n-au mai rezistat la fluxul de fotoni albi. O soluţie ar fi audiobook-ul (intenţionez să înregistrez o carte de ascultat – romanul meu „Cimitirul copiilor” – cu ajutorul actorului Paul Antoniu). Citim cărţi, biblioteca e plină, mansarda e plină de formele manifeste ale arhetipului Liber Mundi. În cărţi găsim răspunsuri, mereu parţiale, ceea ce nu ne descurajează, la întrebările legate de cunoaştere, existenţă, starea materiei şi a spiritului. Cartea ţine haosul în echilibru, dar oare nu cerem prea mult de la cărţi, reviste, ziare?...
Nicolae GOJA


„Uneori, parcă-mi aud biblioteca «plângând»”…
■ Din păcate citesc din ce în ce mai puţin de „pe hârtie” şi tot mai mult în format electronic (uneori, parcă-mi aud biblioteca „plângând”)…
Spun „din păcate”, pentru că între timp mi-a crescut şi numărul de dioptrii la ochelarii de citit, foarte probabil şi din cauza contactului vizual prelungit cu displayul calculatorului.
Cu trecerea anilor, fireşte, am devenit tot mai selectiv în privinţa lecturilor… Câţiva autori au rămas, de când i-am descoperit, în „topul” preferinţelor mele: René Guénon, Ananda Coomaraswamy, Titus Burckhardt, Frithjof Schuon, Julius Evola, Vasile Lovinescu, Shankaracharya, Berdiaev, Arthur Schopenhauer, Nietzsche, Mircea Eliade, Emil Cioran… Dintre prozatori îi (re)citesc pe: Dostoievski, Kafka, Gustav Meyrink, Herman Hesse, Ernst Jünger, Dan Stanca… Poeţi ar fi mai mulţi (nu o să-i înşirui)…
De ce (mai) citesc? În ce mă priveşte, lectura a devenit, de multă vreme, o necesitate (aşa cum trupul, după o sugestie a lui Aristotel, are nevoie de hrană materială, la fel, sufletul are nevoie de hrană spirituală). 
Cum citesc? În vremurile astea zălude, „pe apucate”: când am răgazul şi starea pentru lectură, mă cufund în ea cu voluptate, cu o bucurie comparabilă celei a unui pelerin în deşert când descoperă o oază…
Daniel HOBLEA
Boală cronică – lectura
■ Exact cu un an în urmă răspundeam unei solicitări similare venite din partea revistei „Apostrof”. Inițiatorul anchetei actuale, redacția revistei „Caiete Silvane”, adaugă întrebării vizând conținutul lecturii, între paranteze, cuvântul polisemantic mai, adverbial aici, având însă posibile conotații aluziv-ironice. 
Răspund categoric: Da, se (mai) citește astăzi, poate mai mult decât ieri. Dar  numărul acelor care citesc textele editate doar pe suport de hârtie a scăzut. Este fără îndoială foarte numeros desantul cititorilor off- sau online de toate vârstele. Un adevăr imposibil de eludat. Mă prenumăr și printre aceștia. Am trecut prin toate etapele unui lector pătimaș, așa cum au fost prognozate, apoi validate, de mari psihologi. Citesc de când mă știu. Un fenomen obișnuit. N-a reușit nimeni să-mi dirijeze lecturile, până la terminarea școlii medii și a stagiului militar; nici măcar profesorii de... lectură. S-a întâmplat, totuși, în timpul studiilor universitare. Constat acum, în proximitatea senectuții, că toate cărțile, revistele și ziarele citite au lăsat urme perene, unele mai vagi, altele mai profunde. Îmi amintesc afirmația profesorului Ion Vlad, enunțată la un curs de introducere în literatură din primul semestru al anului întâi: nivelul ridicat de cultură asimilat prin lecturi se manifestă cel puțin în două moduri distincte; unii, beneficiind de o memorie prodigioasă, te uluiesc în diverse situații, prin citate extrase din operele marilor scriitori, alții, mai avantajați, prin felul cum știu să se comporte civilizat în viață, cum reușesc să escaladeze obstacolele, să evite capcanele vieții. Prin lectură învățăm să iubim, până și pe acei care ne urăsc. Boală cronică – cititul!
În perioada recentă mi-am propus să continuu lectura romanelor unor prieteni sălăjeni, precum Florin Horvath, Ion Pițoiu – Dragomir, Grigorie Croitoru și Artemiu Vanca, în ordine aleatorie. Sunt trei maniere stilistice distincte, între ultimii doi existând afinități din acest punct de vedere. De exemplu: Florin Horvath valorifică documentul istoric, real sau posibil, șarjând apoi într-un conflict imaginar, enigmatic, spectaculos până în vecinătatea absurdului; Ion Pițoiu – Dragomir știe să gliseze frecvent epicul în prozodic, creând tensiuni prin intermediul invocațiilor și al interogațiilor retorice, alternând paradoxul cu verosimilul; Grigorie Croitoru, etnolog, prozator și dramaturg, poate să se refugieze dintr-un autobiografism cu note caustice, prin derobarea veridicului, în ficțiunea istoricizantă și, pe alocuri, didacticistă; proza domnului Artemiu Vanca ia naștere dintr-o incomensurabilă nostalgie a locurilor natale neapărat paradisiace și a timpului contorsionat pentru geneza legendei. De ce (mai) citesc? Nu știu! Poate pentru că altfel nu pot renaște în fiecare dimineață! Boală cronică – lectura!
Viorel TĂUTAN    
„La Cluj te întâlneşti cu Literatura română pe stradă ”
■ Între eterogenitatea lui „a fi” şi fragilitatea lui „a deveni” demersul este fie unul exterior, către lectură, fie unul interior, către rugăciune.
La  Cluj te întâlneşti cu Literatura română pe stradă, iar o plimbare înseamnă, inevitabil întâlnirea cu librăriile, cu scriitorii, cu casele în care au locuit scriitori, cu editori, cu cărţi. 
Evident, alegerile de lectură sunt în funcţie de idiosincraziile fiecăruia, dar mie îmi place să păstrez cartea alături, chiar după ce am parcurs ultima pagină şi să revin la unele pasaje pentru a testa dacă ele rezistă şi au acelaşi efect.
Aşa se face că alături de primul volum al Operei Poetice a lui Paul Celan, tradus de George State, stă proaspătul volum al Veronicăi D. Niculescu, Spre văi de jad şi sălbăţie, pe care o dedic vacanţei. Cum anul acesta nu voi merge să văd Italia, voi aduce Italia la mine, prin volumul lui Alessandro Baricco, Mireasa tânără, în traducerea Gabrielei Lungu. Nu de alta, dar autorul va veni la Cluj în această toamnă, iar traducătoarea mi-a mărturisit câte ceva din avatarurile muncii la această carte.
Sunt mai multe cărţi pe masa mea de lucru, iar vieţuirea în preajma lor ţine cumva locul autorilor.
Rămâne amărăciunea de a constata goana orelor, a zilelor, de a nu apuca să citesc ce şi cât mi-aş dori. Iar atunci când oboseala ochilor şi târziul din noapte fac greoaie trecerea paginilor, murmurul unei rugăciuni este recursul final.
Alice Valeria MICU


„Obiectul «carte» (nu pot citi cărți în format electronic!) a devenit, printr-o altoire inedită, un fel de prelungire a ființei”
■ Pentru că (pre)simt în cele 3(4) întrebări ale anchetei o relație de cauzalitate, voi începe, evident, cu „De ce-ul?”
Cred că sunt ani buni de când citesc deopotrivă pentru că lectură = loisir, lectură = „obligație (cât de plăcută!) de serviciu” și, mai presus de toate acestea, pentru că lectură = fugă de acasă („acasă” = „lumea asta”). În plus, în ceea ce mă privește, obiectul „carte”( nu pot citi cărți în format electronic!) a devenit, printr-o altoire inedită, un fel de prelungire a ființei. 
Citesc, din păcate, fără să mă pot debarasa de un deranjant „organ” critic, care antrenează, în timpul lecturii, resorturi pe care tind să le reprim. Și, ca într-o cursă auto ilegală, lectorul inocent aleargă, portieră lângă portieră, cu lectorul avizat, căci da, o deprindere „greșit” formată e greu de îndreptat. Și ca să prind adormit, în ofsaid sau ca să driblez criticul din mine, citesc ba pe vârfuri, ba înghit, vulturește, pagină după pagină, carte după carte. 
Ei, dar când vine vorba despre ce citesc, nu pot decât să felicit criticul din mine care cere, imperios, noutăți editoriale românești (în ultima lună, Liliana Coropca, Kinderland, Nora Iuga, Hai să furăm pepeni, Cornel George Popa, Cei care mor și cei care vor muri, Ana Blandiana, Orologiul fără ore) și să-i mulțumesc nevoii organice de literatură contemporană universală pentru Elif Shafak („Lapte negru”, „Bastarda Istanbulului”, „Cele patruzeci de legi ale iubirii”), Jose Saramago („Eseu despre orbire”, „Memorialul mănăstirii”), Dino Buzzati (splendidele povestiri), Haruki Murakami („După cutremur”, „Pădurea norvegiană”, „Bărbați fără femei”), Rabih Alameddine ( „Femeia de hîrtie”), Kawabata („ Păpădiile”), J. M. Coetzee( „Dezonoare”) și câte or mai fi… 
Ce (o să mai) citesc în august? Cu siguranță „Scrisoare către tata”, Kafka, „Femei fără bărbați”, Shahrnush Parsipur, „Lecții aparte”, Helene Grimaud, „O vară fără bărbați”, Siri Hustvedt. 
La bună lectură, dragii mei!
Carmen ARDELEAN


Citesc (şi scriu), deci mai exist
■ Pentru mine, lectura a devenit de timpuriu o manifestare metabolică, un mod de a fi. Aş putea, probabil, renunţa la scris, în condiţii extreme, dar, la citit, niciodată. Sună uşor patetic, dar nu am ce face. Scrisul nu e decît o funcţie secundară a cititului. Citesc cu plăcerea cu care alţii se hrănesc. Cititul e desertul meu sufletesc. Scrisul nu este decît promisiunea unei noi înfometări. Citesc fiecare carte cu sentimentul că sînt primul şi ultimul care o citeşte. Trăiesc şi mor de la o pagină la alta. Cititul mă ajută cel mai mult să cred în iluzia de a avea încă iluzii. M-am apucat de citit şi de scris ca înecatul de prima mînă întinsă. Cititul şi scrisul sînt ca inspiraţia şi expiraţia – un tot. Poate că, în scris, nu am făcut decît să aşez unele tăceri între cuvinte. Scriu abuzînd de anumite complexe, de anumite imponderabile. Nu pot să tac cu adevărat decît scriind. Scrisul topeşte în mine toate idealităţile tăcute la care rămîn restanţier. Chiar dacă din scrisul meu nu ar rămîne decît impresia că am fost un cititor adevărat, acest fapt ar fi suficient. Pentru că eu cred în scrisul care ne poate face cititori desăvîrşiţi. În scris, mă atrag doar temele riscante, cele în care elocinţa îşi poate rupe gîtul, cele în care cuvintele îşi riscă toate tăcerile. Pot scrie doar cu ceea ce aparent nu deţin. Scriu din imposibilităţile aflate la îndemînă. 
Datorez celor cîteva sute şi sute de cărţi valoroase citite – dibuite în egală măsură prin intuiţie şi riguroasă selecţie critică – faptul că m-au scutit să citesc zeci şi zeci de cărţi proaste, de maculatură inutilă. Cred doar în cititul care te cutremură, în cărţile care au impact de taifun, tonalitate apocaliptică. Căci nu orice citit te înalţă peste ceea ce eşti. Multe cărţi doar te mîngîie, patern, pe creştetul ignoranţei. Cred doar în scriitorii cu lecturi fundamentale, în cei care citesc mult, scriu puţin şi publică şi mai puţin. Eu nu citesc, ci devorez cărţile... Citirea unor cărţi deşteaptă în mine un fel de vacuum, mă transformă, pe parcursul unor zile întregi, într-o umbră. Ele mă umplu de zădărnicii şi angoase care le dislocă pe ale mele, făcîndu-le ridicole. Unele cărţi lasă impresia că nu au nevoie de cititori. Nu au fost scrise pentru nimeni. De multe ori, mi se pare că similitudinea cu alţi rătăciţi care s-au exersat în scris este aproape indecentă. Sînt cărţi pe care visez că le recitesc, ba chiar că le rescriu pe alocuri. Dimineaţa găsesc paginile visului albe... Cititul e singura formă de scuză pentru faptul că scriu. Existenţa în sine nu poate scuza nimic, decît o anumită inocenţă ancestrală. Toată viaţa m-am ţinut disperat de carte ca de ultimul colac de salvare. Sub vraja cărţilor se poate sta ca sub umbra unui copac imens. Paginile adie ca nişte frunze mişcate de vînt, cuvintele aşteaptă tresăririle unei raze de lumină. Cititul adevărat e acela în care o carte o citeşti cu alte sute de cărţi, cu cîteva culturi. Cultura te „sărăceşte” pînă te face bogat. Ea tot inaugurează suspansul lumilor interioare. Le oglindeşte o clipă în absolut. Înţelegi un autor doar cînd îl poţi reduce la o propoziţie, la un cuvînt, la o tăcere… Cititul şi scrisul scot din mine ceea ce nici nu credeam că am. Cu ajutorul lor, mă mint petulant cu cele mai tangibile adevăruri. Citirea este gîndire paralelă cu o altă gîndire. Scrisul – gîndire paralelă cu ea însăşi. Cititul nu e decît un mod de a dialoga cu cărţile. Cei care nu pot duce acest dialog citesc degeaba. Din cărţi trebuie reţinută mai mult gîndirea care le mobilizează. A citi înseamnă a-ţi învecina ideile, gîndurile, proiecţiile ideatice. A împrumuta un destin preţ de cîteva pagini. Gînditul, cititul şi scrisul sînt singurele activităţi în care nu se face aproape nimic. Aşteptarea e suficientă. Pînă la urmă, toate cărţile te ajută să ajungi la o carte. După cum toate vieţile te ajută să înţelegi cît de cît o viaţă. Dacă cititul şi scrisul nu prea contează la mîntuire, nu mă văd prea bine la judecata finală.
Dacă nu citesc nimic într-o zi simt că sînt pierdut. Dacă nu scriu nimic două-trei zile simt că sînt pustiu. Mă tot caut printre filele citite/scrise ale unei zile, prin foşnetul nopţilor dintre coperţi. Mă caut acolo unde se zvoneşte că sînt, acolo unde mă găsesc cîteodată cuvintele. Mă ajung din urmă tot mai multe tăceri şi mă găsesc tot mai puţine cuvinte. Cititul şi scrisul m-au transformat într-un etern student, aflat mereu într-o sesiune a zădărniciilor restante. Sînt format şi de-format de lecturile mele. Lectura nu înseamnă automat şi creativitate culturală. Ea e doar o bună promisiune. Nu orice parcurgere de rînduri scrise poate fi numită lectură. Cititul înseamnă o empatie profundă cu textul, ba chiar o re-scriere paralelă a lui. Cititul trebuie să fie cel puţin la acelaşi nivel de comunicare cu scrisul. Citesc cu plăcere doar cărţile care mă deturnează. Cititul este viaţa de apoi a scrisului. Cititul şi scrisul sînt modurile esenţiale de a te împrieteni cu o limbă. Celelalte forme sînt doar simple amiciţii. Pentru a scrie, mai întîi trebuie să ştii să citeşti dincolo de aparenţele cuvintelor. Se poate ajunge la scris, dincolo de dotările native, doar în măsura în care te laşi acaparat total de această fascinantă zăbavă care este cititul. În măsura în care peste posibilul talent aşterni un strat gros de cultură. Adică în măsura în care poţi să-ţi investeşti viaţa în acest proiect autodevorator. Din păcate, a apărut scriitorul fără lecturi, fără cultură, făcut doar din ambiţii deşarte şi hazard bine aranjat. S-a ajuns chiar la paradoxul că nu prea citesc nici cei care scriu. Nu citesc deoarece nu vor să-şi conturbe incultura, vidul interior. Nu doresc să afle cît de goi sînt spiritual. Sau, mai grav, se citesc leşinaţi de admiraţie doar pe ei înşişi. Cărţile bune îşi pot permite orice, dacă sînt citite de cine trebuie. Anumite cărţi îmi vine să le citesc... urlînd. Nu ştiu, pe de altă parte, de ce toate cărţile proaste parcă sînt scrise de acelaşi autor. Dacă fiecare carte ar fi însoţită de „durerile facerii”, alta ar fi soarta cărţii şi a culturii în lume. Numai că multe cărţi se nasc printr-un deces. Nu pot să-i mai citesc decît pe rataţii de geniu. Toţi cei care s-au „realizat” prin scris mă deprimă. Adevăratele cărţi sînt cele care îşi citesc cititorul. Îl citesc pînă îl fac co-autor. O carte nu doar se citeşte, ci te citeşti prin intermediul ei, te laşi parţial re-scris de ea. De fapt, cărţile ne scriu pe noi, ne pun gramatical în pagina vieţii. Cărţile autentice îşi scriu autorul. El se lasă doar prins în textura cuvintelor, dă, din cînd în cînd, credibilitate iluziilor. Cititorul devine singurul autor. Într-un fel, scrisul este deshumare şi profanare a eului. Expunerea lui în nuditatea halucinogenă a cuvintelor. O carte care nu te pune pe gînduri, nu te scoate din sărite, nu te trimite la alte mii de cărţi, la cîteva culturi, la resortul eului şi al lumii e o carte care a fost scrisă degeaba. „Cred că ar trebui să citim doar acele cărţi care ne rănesc şi ne înjunghie. Dacă o carte pe care o citim nu ne trezeşte cu o lovitură în cap, pentru ce o mai citim?” (F. Kafka). Cu fiecare carte ar trebui dărîmată şi re-construită o nouă lume de cuvinte, un paradis şi un nou infern. Una în care începutul şi sfîrşitul să coabiteze în ecorşeul aceleiaşi pagini. Fiecare carte trebuie să ne nască gata citiţi, să ne rememoreze tot ne-scrisul pe de rost. Fiecare carte ar trebui să ne facă mai bătrîni cu o nostalgie, mai trecuţi cu cîteva reverii. Fiecare carte e un rid pe o inimă nescrisă. Îmi place să scriu din ceea ce au ratat alţii, din ruinele unor provocări. Oricum şi oricît aş scrie, esenţialul rămîne tot neexplorat. Reuşesc să scriu nu dintr-un plus de imaginaţie, de idei salvatoare, ci chiar din golul în care nu pot instala nimic, nici din real, nici din imaginar. Scriu din cel mai pustiu impas în care ajung, din slăbiciunile esenţializate. Cuvintele mă ajută să înţeleg cîte ceva din tăcerile interogative care mă bîntuiesc. Nu există o mai mare inadecvare decît aceea de a răspunde provocărilor existenţei cu bizareria scrisului, cu marginaliile unei neputinţe, cu urma pe nisip a gîndului.
Cărţile mele favorite sînt toate acele cărţi care m-au ajutat să descopăr ceea ce nu credeam că am. Mă interesează doar acei autori care scriu pentru că nu pot trăi altfel, în special poeţii şi gânditorii nihilişti şi excentrici, inadaptaţii şi marginalizaţii, „cavalerii neantului”. Imboldul creativ vine din tot ceea ce mă inspiră să adaug vieţii o necesitate inutilă - fascinaţia scrisului. Din tot ceea ce am putut gândi ultimativ pe marginea eului, a non-eului. Din reveriile faptului de a cădea ţărăneşte pe gînduri. Merită scris doar dacă o poţi face peste propriile limite, dacă o poţi face din neomenescul de care eşti în stare. De cîte ori citesc o carte captivantă îmi revine în minte ideea că nu ar mai trebui să scriu. Ci doar să citesc şi să-i elogiez pe cei care au scris mai bine înaintea mea. Nu poţi admira ceea ce, mai întîi, nu poţi respecta. În multe date, cultura nu este decît o probă de admiraţie. În scris trebuie să te asemeni cu cineva prin diferenţiere. Cărţile mari se pot naşte şi din eşecuri mărunte. Scrisul şi cititul îţi procură atîtea vieţi că aproape nu mai ştii ce să faci cu ele. Cititul – un dialog peirastic cu suflete pustii, cu singurătăţile rătăcite în ele însele. Scrisul – un dialog diaporematic cu pustietăţile proprii. Scrisul este violenţă domesticită în cuvinte, crimă fără nici un cadavru, apocalipsă a nespusului. Cititul înseamnă o educaţie continuă a admiraţiei, o empatie profundă cu textul, o re-scriere paralelă a lui. Cititorul – un înger care re-scrie totul cu o mînă de călău. Scrisul este şi un stimul la diferite neputinţe manifeste, un fel zglobiu de a înfiera realitatea, de a mă abandona confortabil în braţele idealităţii. Scrisul poate fi reversul soteriologic al oricărei trăiri. Scriu cu toate neputinţele trăirii. Scriu cu tot neajunsul de a fi. Oricît ne-am condensa viaţa în jurul cititului şi scrisului, trăim într-o carte pe care nu o va scrie nimeni, într-un bibliopolis rămas în veşnică rescriere. De fapt, trăim într-o carte care îşi tot caută autorul… Participăm la Cartea lumii cu cîte o filă mîzgălită în grabă sau cu una complet goală. Lumea e doar o imensă carte de trăiri nescrise, de cuvinte stinghere rămase în paragină. Începută ca ecou al Cuvîntului, lumea o va termina ca o imensă Ciornă indescriptibilă, cu care nici Dumnezeu nu mai are ce face. Cu toate acestea, citesc (şi scriu), deci mai exist…
Ioan F. POP
Lecturile verii dezrădăcinează
■ Cum evadăm?
Mi se pare puţin amuzant ca scriitorii să fie întrebaţi vara ce citesc. Ei investighează, fac introspecţii, pe care le semnează orgolioşi, dar se lasă mai puţin chestionaţi de către alţii. Iată, într-o recentă anchetă a României literare despre lecturi ale verii, „respondenţii” erau cam zgîrciţi cu lista de lecturi. Chiar întrebarea dvs. (sau cuplul-grupul de întrebări) – Ce (mai) citiți? De ce/cum? – cu adverbul aşezat în paranteză, este oarecum ezitantă, ocolitoare. Ce (mai) citiți? – pare pusă aşa, într-o doară... Nu direct şi irevocabil. Vreţi să-i lăsaţi scriitorului iluzia unei anume libertăţi? Să-i daţi sentimentul că nu e obligat să se conformeze dezideratului dvs.? Vreţi să-l agăţaţi aşa, în treacăt, să-l păcăliţi, să-l sustrageţi iluziei libertăţii estivale? Căci vara este un anotimp al tuturor libertăţilor. Scăpăm de obligaţiile de serviciu, de obligaţiile faţă de prieteni, faţă de publicaţii. Nu prea (mai!...) avem chef să promitem nimic. Nici nouă. Vara ne scriem cărţile în mai mare linişte. Fiecare e furat de libertăţile lui estivale, nu-şi mai bate capul cu iscodirile venite din afara visului său relaxat.        
Evident, vara este un anotimp al relaxării. Dar cu lectura – de vară – este totuşi o poveste. Este percepută, în mentalul colectiv, ca o activitate relaxantă, agreabilă, uşoară. Ai mai mult timp la dispoziţie şi, în acelaşi... timp, nu vrei să-ţi încarci memoria cu lucruri „serioase”, şi atunci apelezi la lecturi lejere. Dar, te întreb contemporan al meu, merită să-ţi converteşti timpul vieţii – chiar dacă e un timp de vară – într-o activitate superfluă, lipsită de sens? Merită să apelezi la o lectură-drog?
Evident, încă o dată, că vara te îndemnă la evadare, la exacerbarea curiozităţii, imprudenţă, călătorie adesea fără busolă... Dar scriitorul poate oare evada vreodată din propriul eu? Citim biografii, cărţi de voiaj, romane poliţiste... Răspundem tentaţiei de a voiaja… cu un anumit regret. N-avem bani, ca nu ştiu care fost politician aflat acum după gratii, să evadăm în ţinuturi exotice. Nu tu iaht, nu tu avion personal, blondă cu zece operaţii estetice şi atunci ne mulţumim cu o carte. În cazul că mai avem vechi înclinaţii adolescentine şi nu ne topim nopţile, vara, în barul de fiţe sau încercînd noi droguri, care scapă filtrelor poliţiei... 

La capătul lumii sau la capătul cărţii?
Există însă o mică industrie a cărţilor de vară. Sa fac campanii pentru cumpărarea de cărţi lejere. Asta urmăreşte un scriitor? El are alternativa opţiunii pentru o călătorie interioară, în contrast cu o călătorie în ţinuturi exotice, dar asta mai este călătorie de plăcere? Însă, în perspectiva călătoriei estivale prin lectură, apare un pericol iminent: azi ajungi mai repede la capătul lumii într-un periplu turistic, decît la capătul unei cărţi! 
Răspunzînd – în treacăt, dar nu într-un mod... neserios – la ancheta dvs., mărturisesc că mai citesc. Că mai citesc şi vara. Dar nu pot să spun că lecturile verii au un anume specific. Spiritul de aventură nu aparţine doar lecturilor verii. Nu-mi mai amintesc dacă prima carte de aventură (şi călătorie) rămasă în memorie, din copilărie – o călătorie la tropice, cu botezul ecuatorului etc. – a fost citită primăvara sau vara. Ştiu că o carte care trezea spiritul de aventură şi cunoaştere, deşi scopul ei era probabil altul, cu marinari ruşi ce luptau în nordul îngheţat, în vremea celui de-al doilea război, a fost citită într-o vacanţă de iarnă, de elev din ciclul primar... Nu am preferinţe livreşti specifice anotimpului. Citesc de toate, ca în fiecare anotimp. Cărţi la prima lectură sau cărţi la a doua lectură... Cărţi ale prietenilor, ca şi cărţi ale scriitorilor clasici. Dar nu vreau să generalizez şi nici să relativizez. 
Totuşi, trebuie să recunosc că lecturile de vară sînt lecturi ale dezrădăcinării. Prin ele ieşim din obişnuinţe, din „obligaţii”... Renunţăm la ritualul obligaţiilor de muncă. Ne dezpămîntenim din cele fireşti!... Poate că, uneori, ne şi dezţelenim... Dar scriitorul vrea oare, deliberat, să iasă din propria condiţie?

Trebuie să citiţi pur şi simplu, nu să vă întrebaţi de ce citiţi!...
De ce citesc? Greu de spus. Ar însemna să-mi configurezi în cîteva rînduri întregul demers scriitoricesc. Mi-ar fi mai uşor să spun altora de ce să citească scriitori clasici, scriitori contemporani sau cărţile mele. Citesc pentru că am, probabil, în genă o asemenea îndeletnicire. Dar, spunînd asta, mă cufund într-un truism. Dar s-o luăm metodic. Mai întîi citesc pentru că îmi place să citesc! Clişeu. Şi adevăr. Asta este cea mai periculoasă lectură. De ce? Pentru că lectura generată de genă e la concurenţă cu scrisul. Te laşi furat de lectură şi uiţi de propriul scris. Un scriitor are totuşi o ştiinţă a lecturii aparte. Combinată, această ştiinţă, cu morbul, greu de explicat, al lecturii, fură enorm din timpul scrisului. Din motivaţia lui. Cum să mai scrii cînd ai în faţa ta biblioteci de cărţi de citit? Nu e de glumă. Dar nu putem scăpa din impas decît glumind. Şi chiar aici treci graniţa spre lectura motivată, de îmbogăţire şi ameliorare a orizontului de lectură. Ea ţine de profesionismul lectorului, care e şi scriitor. Ca scriitor, îţi petreci timpul în muzeul lecturii... Apoi e lectura de informare privind literatura care se scrie: scriitori celebri, prieteni şi apropiaţi, sau chiar veleitari. Te poţi delecta şi cu un veleitar care scrie foarte prost. E o lectură meschină. Dar are gust. Desigur amar. Şi poate ar trebui să amintim de lectura de serviciu, motivată anume, care vizează fie o literatură bună, fie una proastă, îndeletnicire pe care nu ţin s-o aprofundez. Iată, intru în metodologie, fac clasificări, poate mă abat de la subiect, dar toate ţin de îndeletnicirile momentului. Vara nu face o distincţie clară între acestea. N-am timp nici măcar să aduc la zi lecturile amînate. Asta nu înseamnă că citesc toată ziua. Şi nu citesc doar cărţi...

Citesc dezlegînd şi legînd literele
Cum citesc? Nu ştiu ce-aţi vrea să răspund. Că citesc repede? Că citesc încet? Că citesc stînd pe scaun sau în picioare? Sau dormind? Da, fac uneori şi lecturi gen Iorga, adică în diagonala paginii, dar rar. Pentru că nu citesc doar pentru a afla o anumită informaţie, folosită eventual într-o trimitere bibliografică. Citesc dezlegînd şi legînd literele, cuvintele, frazele... E lectura, să zic, majoră, de plăcere şi de interes, la masa de lucru, poate la bibliotecă. Dar citesc şi stînd în picioare, la librărie, cînd frunzăresc una sau mai multe cărţi. Citesc şi în pat, cînd vine somnul şi mă fură unei lecturi importante. Am citit de exemplu, în urmă cu nişte ani, Versetele satanice de Salman Rushdie vreo doi ani, cu sublinieri, doar seara, o ediţie în franceză, înainte ca romanul să fie tradus în română. Am citit, într-o vară, la mare, Cehov pe plajă. Acum (re)citesc – lectură de vară? – Sanctuar de Faulkner, tot o ediţie franceză, cu o prefaţă de Andre Malraux, de curiozitate, revenind deci, la veioza de la pat. Presa literară o citesc ascuns într-o cafenea, în fine pe o terasă, sperînd că n-o să dea de mine vreun binevoitor care ţine să bem o bere împreună. În asemenea cazuri, prefer să-mi beau cafeaua sau berea singur. Însă citesc – aventură?, curiozitate? – peisaje din judeţul meu din zborul unui avion de agrement, două persoane, „eu şi pilotul”. Numai vara permite o asemenea lectură...

Lista scurtă e greu de făcut
Şi acum, totuşi, ce mai citesc?... Lecturile momentului sînt mai multe, ca de obicei, împărţite între domiciliul de la oraş şi cel de la ţară, plus unele locuri unde mă aflu în treacăt: Orologiul fără ore de Ana Blandiana, Taishan-ul meu de Patrizia de Rachewiltz (nepoată a lui Ezra Pound) tradusă de Daniela Oancea şi Viorica Patea, cîteva cărţi semnate de poeţi din Chişinău, primite recent de la ei, cartea de proze Salutări lui Troţki de Dumitru Crudu. Şi un roman de Bohumil Hrabal, Lecţii de dans pentru vîrstnici şi avansaţi, să văd cum vede el, ironic?, bătrîneţea. Lista scurtă e greu de făcut, căci pe masă sînt mai multe cărţi, investigate deja, care îşi aşteptă dezlegarea. Am terminat doar de cîteva zile Laur de Evgheni Vodolazkin, o proză care îşi aşteaptă decantarea. Ceva, legat de arta stricta a romanului, nu de idei, mi-a rămas încă nelămurit... Vara trecută, îmi amintesc, am citit la un moment dat Povestiri din Kolîma de Varlam Şalamov (abia acum!...). Veri cu literatură... grea. Ruşii, ori prin ce epocă ar trece – ţarism, comunism, capitalism sălbatic (pe care, din păcate, nu-l prea cunosc, eu la ei) – ţin flacăra prozei sus. Şi o deschidere de lectură: Meridianul sîngelui de Cormac McCarthy, să văd dacă şi cum romanul american se reinventează. Lîngă noptiera de la ţară revin cu Sancruar de Faulkner, în ediţie franceză, prefaţat de Andre Malraux, roman care spărgea cîndva nişte frontiere şi nu ştiu dacă a fost egalat sau depăşit, în ambiţia lui... La orizont se anunţă Haruki Murakami, la recomandarea lui LIS. A, da, era să uit: am terminat, aproximativ concomitent cu Laur, dialogul făcut de Andrea Tornielli cu Papa Francisc, Numele lui Dumnezeu este Milostivirea, apărut la Editura Trei, în care am urmărit cîteva teme extraordinare, interesante pentru oricine, indiferent de religie, foarte actuale. Lecturi de vară, nu?
Dar mai citesc şi vreun roman poliţist bun, dacă îmi cade sub ochi, sau vreun text prost, care, prin existenţa lui, umileşte literatura şi dragostea cititorilor pentru ea. Să nu credeţi însă că stau toată ziua cu nasul în cărţi. Mai trebuie şi să tai lemne pentru iarnă, să cosesc iarba printre nişte pomi, să fac nu ştiu ce documente pentru Mişcarea literară, să duc cîinii – Lesy, Saşa şi Zoro – la scăldat în micul şi ondulatul rîu Şieu, sau să-mi antrenez nevasta în vreo excursie... Îndeletniciri de vară... Ce ziceţi, sînt relaxat sau nu?

Olimpiu NUŞFELEAN

Autor: Redacția