Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

August 2016

Trebuie să fii bun în viaţă, rău în scris şi inacceptabil în modul de a le judeca pe acestea. Trebuie să priveşti lumea cu ochiul mansuet al altei lumi. Trebuie să priveşti omul din postura lui Dumnezeu. De fapt, trebuie să anulezi orice imperativ pentru a face survolul abisal al eului. Merită să fii doar ceea ce nu sînt şi nu pot fi ceilalţi. Merită să fii tu însuţi chiar cu riscul de a rata specia din care faci parte. 
*
Prima formă de prostie, oricît ai şti, este încîntarea de sine, autoadulaţia neţărmurită. Faptul de a te proiecta bovaric în tot ceea ce nu te cuprinde, de a te măsura doar cu ceea ce nu înţelegi. Constatarea că ştii absolut sigur că ştii. Am ajuns atît de jalnici, încît nici prostiile nu mai au nici o originalitate. Mulţi se lăfăiesc în prostiile altora, în stupizenii de împrumut. Alţii cred că nu mai merită făcut nici minimul efort de a fi proşti autentici. Căci necesită prea multă osteneală şi efort creativ. Să mobilizezi o oarecare deşteptăciune nativă pentru a fi prost, iată paradoxologia absolută a prostiei. Unii fac eforturi aproape inteligente pentru a fi idioţi, după cum alţii se prostesc mimînd înţelepciunea. Ceva greu de suportat – prostul simandicos, atotsuficient, care îşi argumentează savant prostia. Să rîzi de prostie – de acord. Dar pînă cînd? 
*
Omul este mult prea mic pentru a putea încheia o lume atît de mare. Nici chiar Dumnezeu nu-i poate cere asta. Omul nu a fost făcut pentru a-l egala pe Dumnezeu, ci pentru a se egala pe sine, pentru a se instala sacral în umanitatea sa. O lume de dumnezei şi un singur om – un paradox creaţional greu de gîndit. Totuşi, dacă voia o altă lume, Dumnezeu trebuia să facă din fiecare om un Isus Cristos. E greu de închipuit o lume de dumnezei ducînd dorul unui om, tînjind chiar şi după terestrele lui păcate. 
*
Turismul – o imbecilitate sezonieră, cea mai gregară modalitate de a scăpa de tine însuţi, simplă dromomanie – peregrinationes profanas. (Cînd cineva se gîndeşte să plece într-un anumit loc, ar fi bine să se gîndească la plictiseala celor care trăiesc acolo, la dorinţa lor de a vedea tocmai locul din care pleci sastisit. Unii trec total indolenţi pe lîngă ceea ce alţii speră să vadă vreodată. După cum se miră uimiţi de ceea ce au alţii, neştiind nimic despre ceea ce au acasă). De fapt, locurile străine ne ajută să ne privim altfel eul pasager. Ne ajută să ne descoperim pe noi înşine ca vechi cunoştinţe. Ultima extravaganţă turistică pe care ne-o putem permite – drumul spre cimitir.
*
Să cauţi de-ne-găsitul cu răbdare de mistic, cu precizie de anahoret. Să duci ideile în imposibil, în ultima lor turnură lexicologică. Să aşterni peste ele acele tăceri mai grele decît piatra. Să te laşi purtat de paşii nerostirilor dintîi, de întunericul ce-ţi bate în tîmple. Să alungi prezentul în viitorul trecut. Să mai cutreieri încă prin propria-ţi absenţă. Să mai fii cu toate datele ne-fiinţei. Eul – mobilizarea tuturor resurselor care nu au nici un temei, a energiilor risipite pe iluzii. Eul – argumentul ultim a ceea ce nu poate fi demonstrat.
*
Dacă de la unii filosofi am învăţat să gîndesc împotriva propriei gîndiri, de la alţii am învăţat să nu gîndesc decît în afara oricărei constrîngeri, chiar şi a celei impersonale a eului – non-gîndirea activă. Unii m-au învăţat să mă dez-văţ de cel care nu îşi locuieşte cuvintele. Alţii m-au mobilizat cu patosul lor nihilist, m-au împins pe mica mea insulă pustie. Mă caut mereu prin alţii şi nu mă regăsesc prin nimic. Căci mă caut întotdeauna în gîndurile pe care le-am părăsit, în cuvintele rătăcite în primele idei. Mă caut acolo unde niciodată nu ajung.
*
Nu vreau, sub nici o formă, să devin prostolog sau, mai grav, prostosof (de prostofil, ce să mai spun!). Nu vreau să mă specializez în prostia umană – deşi aici ne naştem cu toţii specialişti. Vreau doar să-i înţeleg puterea de iradiere, magnetismul şi fatuitatea care ne doboară. Vreau să văd pînă unde poate merge în detrimentul înţelepciunii. Să observ cîtă inteligenţă îi trebuie pentru a rămîne mereu ea însăşi, de unde îşi trage omnipotenţa şi omniprezenţa. Mă sperie totuşi gîndul că, după o spusă a lui H. Heine: „În lumea asta sînt mai mulţi proşti decît oameni”.
*
De multe ori, filosofia explică lumea cu noi de-ne-înţelesuri. O decortichează pînă îi sporeşte enigma. Filosofia este drum, niciodată popas. Pentru că ea merge nu ca să ajungă undeva, ci ca să exerseze în sine faptul de a merge. Căci încotro să meargă ideea, gîndul? Meritul filosofiei e acela că ea nu duce nicăieri. Duce doar la cîteva interogaţii care lasă existenţa mai bogată cu o sumă de dileme. Filosofia ne obişnuieşte cu ceea ce credem că nu putem înţelege, complică lucrurile, aparent simple, pînă ce acestea devin complexe. Filosofia este luxul gratuit al căzutului pe gînduri, fascinaţia trecerii imposibilităţii în inexplicabil. „Filosofia, în felul în care folosim noi cuvîntul, este o luptă împotriva fascinaţiei pe care o exercită asupra noastră formele de exprimare” (L. Wittgenstein).

 

Autor: Ioan F.Pop