Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Flavius Lucăcel sau despre singurătate ca stare de spirit

Flavius Lucăcel sau despre singurătate ca stare de spirit

August 2016

Anul acesta, juriul de la Premiile UNITER a nominalizat piesa dramaturgului clujean Flavius Lucăcel „Singurătatea pietrelor”, înscrisă în competiție alături de multe alte piese. Acum câteva zile, piesa a fost publicată de Editura Limes și s-a îndreptat spre cititori. Sigur, acest eveniment ne produce bucurie și mulți vor spune „E clujean de-al nostru!” și cu asta l-au și uitat. Doar că Flavius Lucăcel este un prezent continuu și uitarea nu-și are locul. 
Flavius Lucăcel este un artist complex, neașteptat, care se „desfășoară” pe mai multe planuri. Asta în situația în care nu prea se mai citește teatru, adică nu prea se mai citește. „Artisticul” din el se infiltrează mai peste tot: în cuvintele sale, în privire, în înfățișare, în felul în care atacă viața, în intensitatea la care o trăiește, dar și în felul cum o abordează în piesele sale. Subliniez acest aspect deoarece Flavius este mai înainte de toate pietrar sau un pietrar – artist, un pietrar – dramaturg. Faptul că este pietrar nu face decât să întărească subtil latura sa artistică, căci arta și natura (în cazul nostru pietrele – și în realitate și în piesă) au fost întotdeauna complementare și au format o unitate. Acest lucru se știa din antichitate. Noi preferăm să-l uităm. Abordarea vieții, în piesele sale, este dură ca piatra, dar și poetico-sentimentală, plină de compasiune pentru oameni, pentru personajele sale. Combinația celor două aspecte este atât de personală încât te lasă, de multe ori, fără cuvinte. Ca să nu mai întind discuția, eu cred că Flavius are talent. El s-a născut să scrie piese de teatru. Indiferent ce altceva mai face. 
Piesele sale atacă o lume abstractă și foarte concretă în același timp. Totuși, dintre toate piesele, „Singurătatea pietrelor” este diferită și, ca atare, ocupă un loc aparte. În ea nu este doar compasiune, ci este iubire. Iubire pentru viață, pentru părinți, pentru copii (are și el trei copii și îi iubește nespus), pentru copii bolnavi și, nu în cele din urmă, pentru prietenul său, copilul autist. Cei care și-au luat răgazul să trăiască lângă un copil autist știu că el este o sursă miraculoasă de iubire și căldură. Un paradox!? Iubirea este cu atât mai puternică și mai reală cu cât ea este amestecată cu durerea incapacității de a ajuta. 
Piesa este povestea schițată a unui copil autist care, cu micile sale puteri „încearcă” să-și țină părinții împreună și lângă el. Câți părinți realizează drama prin care trece orice copil în clipa în care părinții hotărăsc să se despartă? Indiferent de greutăți, părinții care au copii ar trebui să rămână împreună! Este una dintre concluziile piesei (cea poetică). Viața aduce cu sine atâtea necazuri și obstacole ce nu pot fi depășite, încât omul nici nu mai are timp să vadă și părțile ei frumoase. Dar Frumosul rămâne ca un garant pentru zilele triste ce pot urma (concluzia filozofică). Când am ajuns la final, am fost oarecum intrigată. Acel copil care a fost mereu centrul piesei și al universului părinților săi... nu apărea în „Scena finală”. Am vrut să-l întreb pe Flavius Lucăcel: „Dar unde e copilul?” Mi s-a strâns inima și, pur și simplu, m-am temut să o fac (concluzia realistă).
Există ceva comun între copilul din piesă, Flavius Lucăcel și noi: singurătatea. Oricât de mulți am fi, suntem de fapt în momentele esențiale ale vieții singuri!
Cine vrea să se confrunte și altfel cu viața, va citi (sau vedea pe scenă, de ce nu?!) piesa lui Flavius Lucăcel ca pe un simbol al unui prezent continuu!

Autor: Ioana Sasu-Bolba