Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Nopțile Iclejiei lui Pachi

Nopțile Iclejiei lui Pachi

August 2016

„Mă duc să mă ascund ca să scriu un roman”, îi ziceam nevestei şi fetiţei în bucătăria aia de la bloc. „Sînt prozator”. După ce-mi spuneam poezia din bucătărie o auzeam pe Melania spărgînd vasele. Melania era căsătorită cu mine. A rezistat douăzeci de ani. Pe fetiţa noastră o cheamă tot Melania. Are optsprezece ani. E elevă la un liceu din Paris. Am trimis-o acolo ca să nu fie parte dintr-un divorţ încărcat de înjurături. A ajuns preşedinta unei „Maison des éléves”. Seamănă cu mine. Organizează evenimente culturale cu finanţări obţinute de la primărie.
Toate proiectele ei au trecut de urechile vigilente ale funcţionarilor. 
„Te duci, din nou, la curvele tale de care m-am săturat”, îmi şoptea în ureche Melania. 
După ce am divorţat, am început să călătoresc fără o ţintă anume prin Transilvania. 
Am ajuns în Baia Sprie în seara de trei august a anului două mii paisprezece. Îmi plac oraşele mici. Găseşti cu uşurinţă o pensiune. Te cazezi. Te plimbi cîteva zile prin împrejurimi şi pleci mai departe. 
La ora douăzeci şi unu fix mă aflam în faţa ghişeului doamnei Teodora Pachi, patroana pensiunii Edelweiss situată pe strada Boczor Wolf, la numărul cinci. 
Doamna mi-a dat cheia de la cameră, nu s-a uitat în buletin. „Vă conduc pînă la etaj”, mi-a spus. 
Pensiunea Edelweiss avea parterul construit din piatră şi etajul cu camera de hotel de lux din lemn. Cina urma să fie servită într-un salon cu pereţii încărcaţi de trofee de vînătoare. 
În pensiunea Edelweiss era plăcut. Afară erau douăzeci şi opt de grade. 

***
Am mîncat două felii de şuncă, pîine prăjită, unt şi am băut un ceai. Înainte de a urca în cameră am întrebat-o pe doamna Teodora Pachi cine a fost Boczor Wolf. Am felul ăsta de curiozităţi. Cred că dacă ai pensiunea pe o stradă cu nume ciudat… Boczor Wolf… mi se părea că sună pitoresc, e bine să cunoşti istoria celui pe strada căruia locuieşti. 
Mulţi habar n-au cine a fost cel care a devenit nume de stradă. 
Pe alţii nu-i interesează. Alţii devin nervoşi cînd îi întrebi. 
Doamna Teodora Pachi s-a aşezat comod pe scaunul din faţa mea şi mi-a spus: „Domnule, e un evreu din Baia Sprie, născut în trei august una mie nouă sute cinci şi mort în douăzeci şi unu februarie una mie nouă sute patruzeci şi patru la Fort Mont Valerien în Franţa. Cel puţin aşa zic unii în oraş. A luptat prin Spania, a eliberat Franţa, a fost şi inginer chimist. Cînd l-au condamnat, zic cei care-l cred mort, a apărut o lozincă la intrarea într-un tribunal pe care scria: «Boczor Wolf Hongrois chef Derailleur 20 attentats». 
A plecat din Baia Sprie cînd împlinise douăzeci şi trei de ani. A locuit la Paris la următoarele adrese: 1 bis, rue Lomeau; 85, rue de Torbigo şi 9, rue Loillaux.
Avem la pensiune un pliant unde găsiţi şi fotografii cu mormîntul lui, cu el tînăr, cu el luptînd pe un front din Spania. 
Numai că… domnule, alţii zic cu totul altceva. Cică după război a devenit tîmplar şi a locuit mulţi ani în arondismentul al 13-lea din Paris”.
Cu vocea puternică a doamnei Teodora Pachi în urechi m-am dus în cameră. Am adormit imediat. De nenumărate ori în acea noapte mi s-a părut că mă trezeşte un glas de femeie care-mi şopteşte în urechea dreaptă: „Kelemberger Anton Ignatius zis «Peniţă» a fost făcut praf”.

***
Soarele dimineţii intra pe fereastră. M-am trezit plin de dorinţa de a ieşi la plimbare pe strada Boczor Wolf din Baia Sprie. Bîiguielile nopţii mi-au apărut în urechea dreaptă făcînd duş cu apă călduţă. Anton era numele meu, iar Ignaţiu mi-ar fi plăcut să-l am trecut în buletinul de identitate. „Ciudat”, mi-am spus. 
Dacă mă gîndesc la Melania, nevastă-mea, e de spus că pînă şi acel „mă duc să mă ascund ca să scriu un roman” a fost un plagiat după Augustin Buzura. Prozatorul îi spunea nevestii-sii la fel. Aia n-a divorţat chiar dacă Buzura lipsea cîte o jumătate de an de acasă. 
L-am întrebat odată dacă-i place că apare în manualele şcolare şi dacă simte ura elevilor care-şi dau bacalaureatul din „Vocile nopţii”. 
Eram la o prietenă invitaţi la masă. Şi eu dădusem bacalaureatul din „Vocile nopţii”. „Dacă ar fi să-l dai şi dumneata, l-ai lua cu notă de trecere?” Buzura a stat îngîndurat. Mi-a răspuns chibzuit: „Dacă aş avea timp să mă pregătesc, cred că da”.
În unele manuale şcolare apar cîteva din prozele mele. Noroc că nu fac parte din bibliografia pentru bacalaureat. M-am întîlnit de cîteva ori cu elevii unor licee din Bucureşti. M-au întrebat uimiţi dacă mai trăiesc. Învăţaseră la şcoală despre scriitorul care-mi purta numele şi aveau speranţa că e mort demult. Mai trăiam. Micul dejun era pregătit. Doamna Teodora Pachi m-a întrebat ce doresc să mănînc la prînz. I-am spus că voi reveni la pensiune către seară, că-mi doresc să mă plimb pe străzi, să cunosc oraşul şi să stau de vorbă cu oamenii lui. 

***
Îmbrăcat în pantaloni scurţi, cu tenişii mei albaştri, cu o bluză cumpărată anul trecut în Croaţia, cu pălărie largă de paie şi ochelari de soare, am ieşit din pensiunea Edelweiss în soarele dimineţii. Strada Boczor Wolf e lungă, cu căsuţe mici acoperite de viţă-de-vie. Dai într-o stradă numită Bogdan-Vodă cum mergi către Valea Chiuzbăii. Am intrat în două pensiuni mari: „Vlad” şi „Rustic” cu piscine, cu pescării, cu bucătăriile dinspre care veneau mirosuri de fasole şi ciolan de porc fiert.
Cînd mă plimb prin oraşe beau doar apă. 
Un chelner de la „Rustic” m-a îndrumat către pădure. „Vin cîteva poteci şi apoi Lacul Albastru, domnule. La apus îşi schimbă culoarea. Din albastru în verde. E singurul din Europa care face aşa ceva”, mi-a spus acela. Merita să încerc. Aşa că am luat-o către pădure. „Lacul Albastru” apăruse prin prăbuşirea filonului Domnişoara în anul una mie nouă sute douăzeci. De sus se vedea oraşul. 
În ziua aceea am aflat suficiente lucruri despre Baia Sprie pentru a mă hotărî să stau o săptămînă şi să mă plimb în voie. 
Un oraş unguresc înconjurat de sate de români. Un oraş aflat în proprietatea reginei, cedat unor sîrbi cum au fost Lazarevisc în anul una mie patru sute unsprezece şi Brancovisc în una mie patru sute douăzeci şi şapte. Un oraş cu invazii de-ale turcilor, de-ale lăcustelor, cu incendii, inundaţii şi ciumă. Un oraş cu mii de mineri, sute de meşteşugari, zeci de cerşetori şi cu o fanfară înfiinţată în anul una mie opt sute şaptezeci şi şase. 
Îmi plac plimbările lungi pe străzi necunoscute. La ora opt seara intram triumfător şi flămînd în pensiunea Edelweiss. Doamna Teodora Pachi mă aştepta cu cina gata. Am rugat-o să se aşeze la masă. Aveam chef de poveşti. Pe la miezul nopţii am urcat în cameră. Îmi era somn. Înainte de a adormi, am rememorat întreaga discuţie purtată cu patroana pensiunii. 

***
Teodora Pachi: Cînd vine, domnule, pe seară, aud cîteva bătăi în geam, cu dosul mîinii. Şi ieri a bătut. Întotdeauna se întîmplă aşa. Deschid uşa, intră, poartă o mască atît de interesantă încît o cunosc după voce.
Anton H.: O mască de întinerire doamnă?
Teodora Pachi: Cu mulţi ani, aşa e făcută, o mască de tinereţe, domnule. Dau mîna cu ea, o îmbrăţişez ca pe o rudă de demult, o poftesc să ia loc, o întreb pe unde a mai umblat, de ce e veselă ori supărată. Are în mînă una dintre cele două trăistuţe albe. 
Anton H.: E o trăistuţă plină, doamnă!
Teodora Pachi: Stă cît stă, domnule!
Anton H.: De mîncat nu mănîncă, doamnă?
Teodora Pachi: Apoi pleacă, domnule.
Anton H.: Fără să spună un cuvînt, doamnă!
Teodora Pachi: Ei, domnule, spune lucruri de neînţeles. Că unul n-are iniţiativă, că altul e lipsit de pregătire sau fricos sau are un vecin mic de stat care preferă să fie bătut.
Anton H: Decît să treacă la acţiune, doamnă?
Teodora Pachi: Că-s bolnavi, cu rinichii, cu inima, cu plămînii, că-s plini de reumatism sau prea graşi, că nici foarte slabi nu-s, buni de nimic. Că mai bine cu Ignaţie, domnule.
Anton H.: Ignaţius, doamnă?
Teodora Pachi: Vecinul cu casa lipită de pensiune, domnule. E surd şi bate cîinele după ce se îmbată. 
Anton H.: Care Ignaţius, doamnă?
Teodora Pachi: Surdul care umblă cu un măgar după el. Adună ouăle din împrejurimi de la ţăranii cu găini şi le vinde proaspete la pensiuni. Dar, domnule, aţi picat cam prost în oraşul nostru!
Anton H.: Lucrul acesta mă cam lasă rece.
Teodora Pachi: Să nu faceţi caz din asta, vă rog.
Anton H.: A pus la punct pe mulţi?
Teodora Pachi: Oho. Veţi păţi cum au păţit şi alţii pe care i-a chinuit cumplit.
Anton H.: I-a şi bătut tot cumplit?
Teodora Pachi: Unii chiar au şi murit.
Anton H.: Cu atît mai bine. Înseamnă că nu voi deranja prea mult. 
Teodora Pachi: Nu deranjezi cu nimic, domnule.
Anton H.: Cu ce v-aş putea deranja, doamnă?
Teodora Pachi: Cred că a suferit mult.
Anton H.: De ce a suferit?
Teodora Pachi: Acuma nu mai suferă, domnule. Îi face pe alţii să se chinuie.
Anton H.: Sînteţi în relaţii bune?
Teodora Pachi: De rudenie. Tatăl ei a fost într-o funcţie, cîndva, pe la biserica din oraş.
Anton H.: Aţi avut şi mai aveţi atîta suflet să o mai ajutaţi încă?
Teodora Pachi: Cît am putut, pot şi voi putea, domnule.
Anton H.: Da, e clar! Tatăl ei a fost pe la ceva biserică din oraş.
Teodora Pachi: Cred că şi dumneavoastră aveţi suflet şi-i ajutaţi pe cei nenorociţi, domnule.
Anton H.: Aici nu îndrăzneşte să intre?
Teodora Pachi: Aveţi mare noroc, domnule.
Anton H.: N-aveam ce să caut pe aici.
Teodora Pachi: Înseamnă că sînteţi foarte liniştit.
Anton H.: Da şi nu, doamnă.
Teodora Pachi: Ce vreţi să spuneţi?
Anton H.: Dar de ce vă incomodează acest lucru?
Teodora Pachi: Propriu-zis nu mă incomodează cu nimic. Doar atît că nu mă simt bine cînd vă aud.
Anton H.: Aveţi dreptate. N-o cunosc, dar simt că n-o pot suferi.
Teodora Pachi: Vedeţi, domnule.
Anton H.: Sînt proşti şi fricoşi. Trebuia căutată şi prinsă.
Teodora Pachi: Am căutat-o, domnule. Degeaba. 
Anton H.: Spuneţi că a fost căutată la modul foarte serios?
Teodora Pachi: Da.
Anton H.: Atunci cum de n-au putut s-o prindă?
Teodora Pachi: Ştie tot ce se face în urma ei.
Anton H.: Nici nu mă îndoiam de asta.
Teodora Pachi: De fapt nu e căsătorită, dar are o fată.
Anton H.: Am înţeles.
Teodora Pachi: Dintr-o căsătorie, cred. Uneori fata o caută pe mama ei.
Anton H.: Dar nu ştiţi precis. Să înţeleg că femeia asta nu iartă pe nimeni?
Teodora Pachi: Fără discuţie, a pus pe mulţi la punct.
Anton H.: N-a rămas cu nici unul în relaţii bune?
Teodora Pachi: Cum să nu. Cu cîţiva v-aş putea face cunoştinţă.
Anton H.: Şi cu ce se ocupă ei acuma?
Teodora Pachi: Circulă ca şi dumneavoastră. De colo-colo.
Anton H.: Vă aveţi atît de bine cu ei?
Teodora Pachi: Desigur.
Anton H.: Nu văd cu ce vă încălzeşte?
Teodora Pachi: După ce o veţi cunoaşte, o să-mi daţi dreptate.
Anton H.: Ce să discut, doamnă. Despre greutăţile şi amărăciunile ei. E plină lumea de din astea.
Teodora Pachi: O să aveţi ocazia. Cu siguranţă se va întîmpla.
Anton H.: Asta da inteligenţă. Sînteţi foarte deşteaptă doamnă Teodora.
Teodora Pachi: Este şi normal să fiu.
Anton H.: Într-adevăr.
Teodora Pachi: Fiţi sigur de asta. Nu veţi uita cîte am făcut pentru dumneavoastră. Nu ştiu cînd va veni ziua în care o s-o ducem bine cu toţii.
Anton H.: Nici nu vă puteţi închipui cît de ferit mă simt în compania dumneavoastră.
Teodora Pachi: Fiţi convins şi de asta.
Anton H.: Sînt bun, am şi o parte negativă. În camera de sus nu există sobă, doamnă, şi nici nu se poate pune. Din lipsă de spaţiu. Fiţi fără grijă, nici măcar n-aş concepe să mă mut pentru atîta lucru.
Teodora Pachi: Să-mi spuneţi dacă scap vreo vorbă nelalocul ei.
Anton H.: Nu vă faceţi griji. O să mă bucur de ospitalitatea pensiunii Edelweiss. 
Teodora Pachi: Exact.
Anton H.: Mă voi strădui să nu dezamăgesc.
Teodora Pachi: O să o vedeţi?
Anton H.: Pe cine?
Teodora Pachi: Poate veni şi cu o rochie albastră.
Anton H.: Vă cred. Şi eu mă gîndeam la o rochie albastră. Umblă după potcoave de… doamnă. 
Teodora Pachi: Cum adică, domnule?
Anton H.: Bine, dar ce-ar putea să caute aici?
Teodora Pachi: Umblă peste tot şi nu-şi uzează pingelele. Este extraordinară, păcat că nu o cunoaşteţi.
Anton H.: Încă.
Teodora Pachi: Dacă doriţi, vă pot sta la dispoziţie, vă pot da tot sprijinul pentru a vă ajuta să reuşiţi.
Anton H.: Mi-aţi face un mare serviciu şi v-aş fi recunoscător.
Teodora Pachi: Pentru mine nu e greu. Nu aveţi şi pe altcineva care să vă sprijine?
Anton H.: Ăsta n-ar fi un inconvenient.
Teodora Pachi: Sînt foarte bucuroasă că-mi cereţi sprijinul. Poate că veţi reuşi.
Anton H.: N-aş vrea să vă supun la un efort prea mare. 
Teodora Pachi: Ţinînd cont că veţi pleca departe de noi, de oraşul acesta, eu vă voi sprijini. V-am spus că vreau sincer să vă ajut. Dacă, însă, v-aţi muta de aici la vecinul nostru, aţi putea rămîne mai mult cu noi.
 Anton H.: Cred că ştiţi că am motive serioase să tatonez atent terenul pe care calc.
Teodora Pachi: Dacă nu v-aţi înţelege cu el, puteţi încerca la altul. Pe strada asta sînt mai mulţi vecini, domnule. 
Anton H.: Dacă are recomandarea dumneavoastră, doamnă, sînt sigur că n-am a mă teme de nimic.
Teodora Pachi: Veţi fi tratat cum se cuvine, din moment ce sunt eu la mijloc, domnule.
Anton H.: Nu-mi închipuiam că ar putea fi altfel.
Teodora Pachi: Îmi închipui cît de greu v-ar fi să vă mutaţi.
Anton H.: Indiscutabil. Întocmai aşa este după cum spuneţi.
Teodora Pachi: Cînd se strică vremea, mă întreb pe unde umblă. Cred că îi este foarte greu. Cred că şi acuma se plimbă departe de aceste locuri. Totuşi e pe-aici prin preajmă. 
Anton H.: Adică n-a părăsit aceste meleaguri?
Teodora Pachi: Nu se teme de nimeni şi de nimic. Nu este departe de noi. O cunosc. Îi ştiu obiceiurile, lasă impresia că a dispărut.
Anton H.: Îi este dor.
Teodora Pachi: Cum să nu-i fie?
Anton H.: Oricum cu alimentaţia cred că o duce mai greu.
Teodora Pachi: Nu-i adevărat. Ultima dată era destul de grasă, destul de bine făcută. Are din ce să trăiască.
Anton H.: Sper că m-am purtat decent.
Teodora Pachi: Am apreciat şi apreciez. Aţi cîştigat încrederea noastră.
Anton H.: A noastră. Adică, doamnă?
Teodora Pachi: O să vedeţi, domnule.
Anton H.: La asta m-am gîndit şi eu.
Teodora Pachi: Sînt sigură că o veţi cunoaşte.
Anton H.: Credeţi că m-aş da în lături?
Teodora Pachi: Bine. Dar n-o cunoaşte nimeni. Se întîlneşte cu oameni în oraş. În fiecare seară de după tîrg se îmbracă în rochia roşie pentru unul Valer, şoferul de la fabrica de pîine.
Anton H.: Dar cum mai umblă îmbrăcată.
Teodora Pachi: Păcat că n-aţi cunoscut-o.
Anton H.: Să nu credeţi una ca asta, doamnă.

***
Se făcuse miezul nopţii. În patru august spre cinci august. În salonul pensiunii Edelweiss din Baia Sprie. Se lăsase tăcerea. Priveam un trofeu de vînătoare. Îmi amintesc capul de porc mistreţ cu o ciudată linişte care urca înspre ochii de sticlă. Lucioşi. Doamna Teodora Pachi se ridicase de pe scaun. Intrase cu paşi legănaţi în bucătărie. Mi se închideau ochii de oboseală. Ochi lucioşi. M-am frecat cu ambele mîini pe pleoape. Mă apucase o mîncărime ciudată. „O să am ulcioare înspre dimineaţă”, mi-am spus. Am urcat în camera de la etaj. M-am întins în pat. Cred că am trecut în vis în secunda care a urmat. Despre visul ăsta scriu de două luni de zile. E zece octombrie anul două mii paisprezece. Masa din bucătăria apartamentului de bloc e ca un atelier de lucru. 
De la miezul nopţii din patru către cinci august, am visat pînă-n opt august la ora şapte dimineaţa. M-am ridicat cu greu din pat. Eram zgîriat pe picioare, pe mîini şi faţă de parcă intrasem în murariile din pădure. De parcă alergasem prin tufe. Am luat micul dejun. Doamna Teodora Pachi m-a privit tăcută. 
Am certitudinea că-n dimineţile de cinci, şase şi şapte august a intrat în camera mea de la pensiunea Edelweiss. Mi-a schimbat cearşafurile şi feţele de la perini. A făcut curat. A aerisit camera. 
Chemasem un prieten scriitor din Baia Mare să vină cu maşina. Doream să ajung în Baia Mare. Să găsesc un tren care să mă ducă pînă în Bucureşti. Ajunsesem în Baia Sprie cu un autobuz Fany venind din Suceava. Plecam cu trenul către casă. Bagajul era gata. Sosise scriitorul. S-a uitat uimit la picioarele şi la mîinile mele. 
Am întrebat-o pe doamna Teodora Pachi ce înseamnă „Felsobanya”. „E Baia Sprie în ungureşte, domnule Anton”, mi-a răspuns proprietara pensiunii.
Nu-mi găseam pălăria. Nu mai aveam ochelarii de soare. Eram îmbrăcat de cinci zile cu pantalonii scurţi, tenişii şi bluza. 
Cînd am ieşit din curtea pensiunii, l-am văzut pe strada Boczor Wolf pe domnul Kelemberger Ignatius Anton zis „Peniţă”, care trăgea după el măgarul. Eram într-un Opel albastru care tocmai accelera. 

***
Întreaga lună septembrie au tîşnit din minte întîmplări cu scriitori care-mi fuseseră prieteni. M-am fixat pe un dialog purtat cu Radu Săplăcan şi Teohar Mihadaş în faţă la „Continentalul” din Cluj. Era luna august a anului una mie nouă sute nouă zeci si unu. Ne opriserăm în faţa uşii de la intrarea în hotel. Priveam frumoasele studente ale oraşului. Săplăcan era în formă ca-ntotdeauna. „Ce zici bătrîne” l-a întrebat pe Teohar, „mai faci hărţi pe cearşafuri de cu noaptea?”
„Orice om face hărţi la timpul lui. Toate la vremea lor”, i-a răspuns Teohar Mihadaş.

***
Visul

Culorile de celuloid ale dimineţilor din vis nu seamănă cu dimineţile. Eram pe strada Boczor Wolf. Nu se numea în nici un fel. Căsuţele mici de-o parte şi de alta aveau garduri din lemn. Pe stradă erau minerii, ieşiţi din schimbul de noapte. Munceau în filonul de la Domnişoara. Sub Dealul Minei. 
Urcatul potecilor în vis nu e obositor. Eram la Lacul Albastru. Nici urmă de lac. Doar murarii în care te înţepai. Culegeam mure negre. Îmi umpleam gura cu ele. Siropul mirosea a pădure. Din partea stîngă dinspre pădure a apărut. Am recunoscut-o. Era Iclejia lui Pachi. Umbla călare pe o iapă neagră, fără şea. Avea două perechi de desagi albi plini pe o parte şi pe aialaltă a spinării animalului. Mi-a făcut semn s-o urmez. Cînd calul merge la pas, omul aleargă în spatele lui. În vis e foarte uşor să alergi. Mi-a arătat dealul de la zardă. Bătea clopotul de slujbă. Am ştiut că e mănăstire. Iclejia lui Pachi a rostit un singur cuvînt: „Felsobanya”. Şi-a văzut de drum intrînd în pădure. 
Domnul episcop Zborovschi mi-a oferit o chilie. L-a chemat pe călugărul Kelemberger Ignatius, căruia i se zicea „Peniţa” mănăstirii din pricină că era de meserie copist de cărţi sfinte. 
„Ai fost numit să-i arăţi acestui domn împrejurimile”, a zis episcopul Zborovschi. 
În vis oamenii vorbesc, dispar, apar alţi oameni care vorbesc şi care dispar. Călugărul îşi pregătea măgarul. „O să mergem să adunăm ouăle din oraş şi din împrejurimi”. Aşa am şi făcut.
„Adunăm toate ouăle de pe aici, domnule Anton. Episcopul le vinde doamnei Iclejia lui Pachi care le duce tot la două zile în Debrecen. De aia avem averi la mănăstire şi din pricina asta nu sînt ouă în ţinut. Luăm tot de la toţi”, mi-a spus cu voce tare călugărul.
„E doamnă?” am întrebat răstit.
„Desigur. În burta ei a crescut plodul lui Pachi. De-acuma e văduvă”.
Călugărul Kelemberger Ignatius era peniţa mănăstirii. O pictase pe un papirus pe Iclejia lui Pachi. O privea ore în şir. La mănăstirea din Felsobanya episcopul numea lucrarea lui Kelemberger un act monstruos care impunea penitenţe drastice.
„Mi-a dat treizeci de zile de post, domnule, m-a ameninţat că mă trece la o jumătate de an de pedeapsă ca să mă propună pentru iertare. Doar el poate aşa ceva. Păcatul ăsta e pentru episcopi. Dar ce aveţi la ochi, e pentru privitul soarelui, domnule?”
„Dacă mi-o arăţi pe doamna pictată, ţi-i dau ţie, Kelemberger”, i-am spus călugărului.
Ochelarii îi cumpărasem la Milano în urmă cu trei ani. Costaseră două sute de euro. I-am pus la ochii lui Kelemberger. 
„Extraordinar. O să vă dăruiesc pictura pentru ei, domnule. Oricum nu mai am voie s-o privesc. Nu că mă tem. Dacă face pe nebunul, episcopul rămîne fără ouă, domnule Anton”.
În vis ajungi uşor în grădina mănăstirii ca să te rogi. Mă uitam la Iclejia lui Pachi pictată de Kelemberger. Un demon pusese stăpînire pe mine şi pe rugăciunile mele. Învăţasem să mă prosternez în rugăciune privind cu coada ochiului pictura. Demonul cel rău se apropia. Punea mîna pe organul meu genital. Nu se oprea din frecarea trupului devenit viu pînă cînd nu ajungeam agitat. Apoi mă linişteam. În afara acestor episoade dese, aveam un comportament exemplar. Cum nu eram călugăr la mănăstirea episcopului Zborovschi, nimeni nu mă considera virgin şi n-avea nici o obiecţie. 
„Orice mirean, domnule, are dreptul să-şi pângărească trupul şi prin masturbare. La noi e strict interzis aşa ceva”, zicea călugărul Kelemberger. 
De cîteva ori am avut impresia că mă urăşte, că mă invidiază, că-şi doreşte să se întoarcă la cele lumeşti. Se învăţase cu ochelarii. Îi purta şi pe întuneric. Ar fi dormit cu ei. Îl fereau de ultraviolete. 
Tinerii şi vîrstnicii care n-aveau neveste erau priviţi cu îngăduinţă de către mănăstire. 
„Lichidul seminal se elimină în timpul orgasmelor, neeliminat aduce boală şi moarte. Aşa că stimularea organului genital e permisă, domnule, şi la ejaculare”, mi-a spus cu compătimire episcopul Zborovschi într-o seară liniştită de început de toamnă. 
Cînd ţi se face dor de Iclejia lui Pachi, în vis, te duci deasupra filonului Domnişoara. O aştepţi mîncînd mure. Vine negreşit. De la mănăstire odată plecat, era cu neputinţă să te mai întorci. 
În Felsobanya era invazia lăcustelor. Mănăstirea episcopului Zborovschi arsese. Mă plimbam printr-un oraş aproape pustiu. Păşunile aveau fîntîni necurăţate. Lăcustele erau molima vremii. Stricaseră şi apa. Ochii vineţii precum cerneala, ochii de apă în care te scufundai ca-n călimara lui Kelemberger Ignaţiu zis peniţa mănăstirii. Fîntîni noi n-avea rost să se facă. Cele vechi nu se puteau curăţa. Trebuia răbdare. De unde veniseră acolo aveau să se întoarcă lăcustele. Vitele se zăpăciseră de sete. 
Oamenii părăsiseră oraşul. S-au dus către muntele unde mai erau pîrîuri cu albie uscată acoperită cu frunze putrede unde domnea cocleala laolaltă cu şopîrlele verzi cu dunguliţe roşiatice.
De la pîrîurile acelea, oamenii s-au dus mai departe către vîrful de la Creasta Cocoşului. Acolo rîurile deveniseră firicele cu apă bună la gust. Vitele au băut la un loc cu orăşenii. 
„Poţi să-ţi umezeşti buzele, domnule Anton”, mi-a spus chelnerul care mă îndrumase în patru august către Lacul Albastru.
Pădurile aveau poteci, drumuri strîmte unde ploaia năştea nămoluri în care te împotmoleai. Piatra era atît de aproape încît o puteai încărca direct în căruţe. 
În Felsobanya sărăciseră cu toţii. Erau egali în toate cele. Au sosit căruţe de la Debrecen cu stofă. S-a-mpărţit la toţi. Stofă cîntărită, şi nu măsurată, cu greutăţi bune ori măsluite. Şi tot nu ajungea. Tot nu puteau scăpa de zdrenţele de pe ei. 
Drept şi cinstit nu mai puteai fi. Erai eliminat. Uitat. Oamenii îşi doreau pîini din alea care se mîncau la Debrecen. Plătite şi nu cerşite ori luate cu împrumut, ori din colbul drumului, ori din ageagul lui. 
În păduri, pe păşuni, cel mai bine trăiau foştii servitori ajunşi cu timpul porcari. Ceilalţi se descurcau cu greutate. Pînă a trecut grosul lăcustelor. Încet s-au pus pe picioare. 
„Dă-mi un buletin de populaţie fals”, a zis un negustor către autorităţi. 
„Deoarece ai intenţia să pleci în alt loc”, a răspuns un funcţionar.
Femeile se iubeau între ele. Bărbaţii nu mai aveau putere în ei. Cînd cîinii începuseră să latre din nou în curţi, orăşenii îi duceau în tinzile caselor. Nimeni n-a fost compătimit. Au trecut lăcustele. S-au aşezat treburile orăşeneşti, cînd au apărut cei deghizaţi în femei, care-şi schimbau rochiile în fiecare zi pentru a nu da naştere la suspiciuni. 
Pe călugărul Kelemberger Ignaţiu l-am recunoscut după ochelari. Pe vremea lăcustelor era printre cei cu firea şopîrlei verzi. Acuma îl vedeai. Acuma nu-l vedeai. Purta ochelarii în fiecare minut al zilei.
„Eu nu te cunosc”, zisese Kelemberger.
„Poţi să mă urmezi ca să scapi, Anton”, continuase fostul călugăr zis peniţa mănăstirii din Felsobanya. 
„De unde ai ochelarii ăştia, domnule?”, l-am întrebat.
„Nu-i treaba ta. I-am moştenit de la bunicul”.
Kelemberger nu mai avea măgarul. Se îmbrăca în haine ţigăneşti cu coş în spate. Umbla să repare oale de tinichea tocmai în Satu Mare.
Lăcustele au plecat pe vînt rece. Zilele deveniseră cenuşii şi ploioase. Cînd au luat altă cale, au adus beznă în oraş. 
Eram de nedespărţit. I-am arătat pictura în care apărea Iclejia lui Pachi. Kelemberger s-a uitat curios. „Peniţa, Ignatiu, nu-ţi mai aminteşti”, i-am spus. A dat din mînă. Ne-am dus în pivniţa depozitului de vinuri Zimermann. Kelemberger a folosit un tîrnăcop şi o lopată de miner. Din groapa săpată a scos o casetă în care erau trei ceasuri de mînă şi patru brăţări de damă din aur. „Om te fac, Anton”, mi-a spus Kelemberger.

În groapă mai erau douăsprezece feţe de masă de damasc şi opt lighene albe, emailate, cu muchia albastră. Kelemberger le-a pus cu grijă în groapă. Le-a acoperit cu pămînt. Am bătucit cu tălpile pînă lutul a prins a semăna cu restul pămîntului pivniţei. 
„Astea i le lăsăm lui, Anton, nu-i frumos să-i iei omului tot avutul”, mi-a spus Kelemberger. Îi căzuseră ochelarii în jos pe nas. 
Din Felsobanya dispăruseră toate curelele. S-au făcut din ele pingele la bocanci. În tîrguri se vindeau de cum le puneai pe tarabe. Pingelele se făceau cu maşinile de cusut. Lăcustele au mîncat şi hîrtiile. 
Orăşenii aveau nevoie de acte noi.
„Cine eşti, de unde şi încotro mergi”. Cei cinzeci şi unu de cerşetori care spălaseră putina, erau la datorie. De-abia atunci s-a auzit la Debrecen că-n Felsobanya s-a restabilit normalitatea. 
Cerşetorii băteau în toate geamurile. În toate nopţile de după plecarea lăcustelor. Primeau pîine şi slănină. Dispăreau. Se aşezaseră la izvorul dintre două stînci apropiate una de alta, cu apă limpede care izvorăşte de sub un stejar sfîrşit de bătrîneţe. Pe firul izvorului ajungi la alt izvor. 
„Pe vreme de lăcuste oamenii ajung să-şi mănînce şi nopţile, Anton”, îmi zicea Kelemberger Ignatius zis Peniţa de la mănăstirea episcopului Zborovschi.
Dacă apare numele episcopului în vis, parcă vine pe strada Boczor Wolf episcopul. Se opreşte pe la case de mineri şi le dă binecuvîntarea. Un episcop rămîne întotdeauna un episcop. Aşa-i e sortit şi aşa se şi întîmplă. 
Minerii din Felsobanya cad în genunchi în curţile lor. Pleacă privirile în ţărînă sub binecuvîntarea episcopală. 
„Eşti născut la timp bun, domnule Anton. Drăgăstos, isteţ, pentru trebile sufletului şi norocos să ajungi om mare”, zice episcopul.
„Iară părul ca să-i crească bine să şi-l taie la lună nouă”, zice Kelemberger Ignaţiu de după invazia lăcustelor.
Episcopul Zborovschi face un semn larg al crucii. După molimă s-au refăcut casele. Ceva mai mari. S-au tăiat lemnele în septembrie, noiembrie şi la început de decembrie. 
„Mare noroc şi cinste între oameni ai, domnule Anton, pînă te apucă betejeala aia cu frigurile şi căldura din pîntece-ţi”, zice episcopul.
„Orice toamnă bună e cu fierbinţeală, episcope”, zice răutăcios Kelemberger.
„Ai dreptate, Peniţă. La întunecimea soarelui şi pîinea se face mai scumpă, o toamnă prea caldă aduce tunete amestecate cu ploaie şi apoi o iarnă friguroasă”, zice episcopul.
„În grădinile astea, preafericite, e mazăre, orz, in, cînepă, mere, pere, nuci, alune din belşug, că tunetul mult n-aduce pagubă”, zice Kelemberger. 
„Ai putea stăpîni ca om înţelept care să aşeze tinerii cu soţii pe la casele lor”, zice episcopul împăciuitor.
„Aş putea”, mai zice Kelemberger.
Întîi simt patul. În vis ţi se spune că eşti la pensiunea Edelweiss. Dar nu te ajută. E frig, cald, la mijloc fierbinţeală şi răcoare către sfîrşit. În Felsobanya dispăruse vremea cu uscăciune.
Mîncam mure pe Dealul Minei. Iclejia lui Pachi apăruse călare. Arată spre pălăria mea largă. I-am întins-o. Şi-a pus-o pe cap. S-a aranjat ca o şcolăriţă. Parcă se afla în faţa unei oglinzi. Se strîmba veselă. A dat din cap a mulţumire. S-a dus. Eram singur între murarii înţepători. Mi-am amintit de Petre Mătrăgună. Făcusem un reportaj despre fostul deţinut din Gherla ajuns om de afaceri. Prin anul două mii şase. Mi-a spus că-n o mie nouă sute nouăzeci şi şase ieşise din puşcărie. Avea coşmaruri după ce trecuseră zece ani. Se trezea noaptea, sufocîndu-se de căldura aia mare, chiar dacă în cameră era frig, chiar dacă mergea aerul condiţionat fixat la optsprezece grade. 
Mă sufocam în vis. Venise neliniştea. 
Iclejia lui Pachi intrase în camera mea de la pensiune. A scos din traista albă patruzeci de căţei de usturoi. I-a amestecat cu sucul a douăzeci de lămîi într-un borcan de sticlă legat apoi la gît cu tifon. A macerat amestecul ăla. Mi-a dat o linguriţă din amestecătură. Am băut-o cu apă de izvor pe vreme de nelinişte. A dispărut fără urmă sufocarea. 
În vis ştii multe fără să afli nimic. „Frunza de cireş”, „Frunza de măr”, „Frunza de alun”, „Frunza de salcîm”, „Frunza de pădure” şi „Frunza de stejar” erau fetele Iclejiei lui Pachi. Aşa li se spunea în Felsobanya. 
Se prăbuşise filonul Domnişoara de pe Dealul Minei. Fetele Iclejiei se scăldau în Lacul Albastru. Cînd li se sufocau uterele, cînd aveau sămînţă-n ele şi căsătoria le era interzisă, cînd fetele Iclejiei lui Pachi ajungeau în pragul leşinului, Iclejia îşi ungea degetul arătător cu ulei de dafin, le dezvelea de rochiţele lor roşii şi le introducea degetul ăla în vagine şi-l mişca vîrtos pînă obosea.
Iclejia deschidea canalele prin care ieşea căldura şi lichidul. Nu le dădea voie să meşteşugească între ele ca un bărbat care meşteşugeşte o muiere, nu le lăsa să-şi amestece sămînţa una alteia. 
Fetele Iclejiei lui Pachi se slobozeau în degetul ei arătător: „Doar aşa nu aduceţi sacrificii Diavolului”, zicea.
Fetele Iclejiei lui Pachi locuiau în camera mea de la pensiunea Edelweiss. Veneau pe rînd. Se dezbrăcau de rochiţele roşii, îşi aruncau papucii cu tocuri înalte împodobite cu cuie aurite. Se despleteau la păr şi se aşezau lîngă trup de bărbaţi. 
„Şopteau” mîngîind, „domnule Anton, echilibrul din testicule e factorul de importanţă al sănătăţii”. 
Fetele Iclejiei lui Pachi erau virginele din Felsobanya. În fiecare dimineaţă îşi puneau pe labii lipitorile dintr-un borcan de farmacie verde închis. Aveau grijă să nu se strecoare lipitoarea din greşeală înăuntru. Sîngele curgea. Se făcea o crustă subţire bună de păcălit bărbatul.
Mîncam în vis năut, napi şi fasole cu piper şi ghimbir. 
Fetele Iclejiei lui Pachi luau în mîinile lor penisul. Îl ungeau cu grăsime de porc mistreţ. Ejaculam de nenumărate ori. Cearşafurile trebuia schimbate. 
Înainte de a mă trezi, în dimineaţa de opt august, în camera de la pensiune, a intrat Iclejia lui Pachi. Era goală. S-a apropiat cu calm. 
Penisul era scăldat în ulei de dafin şi sirop de miere. 
Au apărut cuvintele afectuoase, pasiunea.
Iclejia lui Pachi şi-a introdus degetul arătător în vagin. A închis ochii.
S-a aşezat peste trupul meu. Am simţit că pătrund vîrtos. În cameră mirosea a dafin şi a proaspăt. 

***
Opelul albastru accelera. Ieşise din curtea pensiunii Edelweiss. 
Kelemberger Ignatie scosese măgarul pe strada Boczor Wolf. Mergea în piaţa din Baia Sprie.
Din viteza maşinii parcă i-am zărit ochelarii de soare la ochi.
Doar o fracţiune de secundă.

Autor: Marian Ilea