Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Alcoolul, bibliotecile și jandarmii

Alcoolul, bibliotecile și jandarmii

August 2016

Multă vreme am fost convins că expresia „să mergem la bibliotecă şi să bem una mică” se referă la obiceiul alcoolicilor împătimiţi de a piti sticla de băutură într-un loc neumblat, precum dulapul cu cărţi, de unde o scoteau când doreau să tragă o duşcă. În mod obişnuit, beţivanii dau dovadă de o imaginaţie vie în momentul când vine vorba de camuflarea butelcilor, dar, parcă pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în criză de idei, magazinele de suvenire oferă cutii tip carte din lemn, plastic ori chiar oţel, cu unul sau două lăcaşuri pentru sticle, copertate cu pânză sau piele, cu titluri pompoase, imprimate cu aur pe cotor: Brâncoveanu XO, Europa Atlas, The New English Dictionary etc.
În mod surprinzător, am întâlnit o altă legătură între păstrarea „minţii treze” şi cititul cărţilor în vreme ce răsfoiam presa românească din perioada interbelică: cercurile de lectură, societăţi de cumpătare propuse drept o alternativă culturală la frecventarea cârciumilor. În mod neaşteptat, biblioteca publică a intrat în atenţia comunităţii, acolo unde ea exista sau era dorită, pentru că în vremurile dinainte de Gutenberg se întâlneau biblioteci doar în oraşe, mănăstiri şi reşedinţe aristocratice. În schimb, oricine va vizita o cetate romană din antichitate, precum Porolissumul din Moigradul sălăjean, va remarca locul central ocupat de „taberna”. Omul este o fiinţă socială, drept urmare îi place să stea la un pahar de vorbă cu altcineva, pentru că alcoolul dezleagă limbile, facilitează comunicarea şi înveseleşte firea. În Ardeal, după târguială şi cumpărare, se bea aldămaşul, cum se zice: la botul calului. Câtă vreme se respectă măsura, nu se întâmplă nimic tragic. Precum zice un proverb arab: la prima cupă, omul bea vin; la a doua, vinul bea vin; la a treia, vinul îl bea pe om.
Consumul exagerat de alcool a provocat multe episoade dramatice de-a lungul timpului, pornind de la Geneză 9:20-27, unde patriarhul Noe a băut până când a uitat de sine, continuând cu decapitarea lui Holofern de către Iudita (Iudita 12:16-20; 13:1-9) şi terminând cu 1Macabei 16:11-17, unde generalul Ptolemeu, fiul lui Abubos, i-a îmbătat pe preotul Simon Macabeul şi fiii săi, apoi i-a omorât. La o stratagemă similară a recurs şi Petru Aron ca să-l asasineze în toamna anului 1451 pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare. De altfel, cronicarul Grigore Ureche a notat şi despre acesta din urmă: „de multe ori, la ospeţe omorâia fără giudeţ”.
Scrie în Cartea lui Tobia 4:15: „Să nu bei vin până când te îmbeţi şi să laşi beţia să meargă pe drum cu tine!” Vechiul Testament le interzicea preoţilor cu desăvârşire să intre băuţi în spaţiul sacru unde se păstra Chivotul Legii: Domnul i-a vorbit lui Aaron: „Vin şi băutură tare să nu bei nici tu, nici fiii tăi care sunt cu tine când veţi intra în cortul întâlnirii ca să nu muriţi” (Leviticul 10:8-9).
Dar vinul a fost dintotdeauna o componentă liturgică atât în Vechiul Testament cât şi în Evanghelii. După ce Dumnezeu i-a vorbit lui Iacob şi i-a schimbat numele în Israel, păstorul a marcat locul prin înălţarea unui stâlp de piatră, peste care a turnat „o jertfă de băutură”. La creştini, în timpul fiecărei slujbe, vinul se preschimbă prin Euharistie în sângele Mielului sacrificat de Paşti pentru răscumpărarea păcatelor.
Totuşi, nici evreii, nici italienii nu pot fi socotiţi ca fiind robiţi patimii beţiei.
O posibilă explicaţie ne-a fost oferită de David Small, eroul din seria de romane poliţiste scrisă de Harry Kemelman. În romanul „Sâmbătă rabinul a postit”, sacerdotul remarca într-o discuţie purtată cu detectivul Hugh Lanigan, şeful poliţiei din Barnard’s Crossing, faptul că, deşi urmaşii lui Abraham, Isaac şi Iacob consumă băuturi la toate sărbătorile, numărul alcoolicilor este mic. La fel se întâmplă şi în cazul altor popoare, precum italienii şi chinezii, unde familiile sunt tradiţionale, adică sub acelaşi acoperiş trăiesc mai multe generaţii, iar bătrânii sunt deosebit de respectaţi. Chiar dacă nu dispun de suficiente forţe ca să efectueze munci grele, prezenţa vârstnicilor, conservatorismul caracteristic senectuţii, experienţa lor de viaţă, felul cum se ocupă de cei mici oferă un sentiment de securitate şi de încredere în viitor. „Cinsteşte-l pe tatăl tău şi pe mama ta ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău” (Exodul 20:12). Alte neamuri, mai individualiste, unde fiecare trăieşte pentru sine, îşi caută remediul singurătăţii în alcool.
Cercurile de lectură din perioada interbelică şi-au propus tocmai socializarea alcoolicilor, au încercat să le ofere un mediu binevoitor şi o comunitate de susţinători, elemente esenţiale pentru recuperarea vicioşilor. Teoretic, în vremea aceea, a merge la bibliotecă însemna să bea o ceaşcă de ceai (fără rom) şi, dacă în societatea de cumpătare se înscriseseră câteva doamne, să ronţăie prăjiturele, în vreme ce era ascultat un lector sau se discuta despre cărţile citite. Dar, pentru că la noi întotdeauna se manifestă şi un dram de originalitate, iniţiativa înfiinţării caselor de temperanţă a fost impusă de guvern, pusă în aplicare cu ajutorul brigăzilor de jandarmerie, obligate să raporteze progresele periodic către autorităţile medicale.
Pare incredibil?
Citiţi gazeta duminicală „Cultura poporului” din Cluj, care, pe parcursul anului 1925, a publicat o serie de uimitoare articole grupate sub genericul „Lupta antialcoolică”.
Campania de temperanţă a pornit din Bucovina. În nr. 99 / 22 februarie 1925, cititorul era informat că, la îndemnul învăţătorului şi/sau a preotului din diferite localităţi, au fost înfiinţate „Tresvii”, societăţi de cumpătare. În unele locuri, precum comunele Marginea, Bădeuţi ori Horodnicul de Sus, s-a reuşit chiar închiderea crâşmelor. Prefectul judeţului Rădăuţi, Dr. Emanuil Bancescu, s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi, precum domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a umblat prin crâşme ca să verifice aplicarea noii legi referitoare la comercializarea spirtoaselor. Entuziastul autor al articolului extrapola efectele operaţiunii şi supralicita posibilităţile rezultate: „Ar fi lucru întreg atunci, când în locul unde a fost crâşma, s-ar ridica sau o casă naţională, sau o bibliotecă populară sau un cabinet de lectură sau o «Arcăşie» sau o «Trezvie», societăţi prin cari săteanul nostru se poate lumina şi înfrăţi cu semenii săi de acelaşi neam şi de aceeaşi lege.”
Oricât ar suna de ciudat, închiderea birturilor de la ţară, idee care ar da fiori oricărui ministru de finanţe şi ar ameninţa cu scăderea veniturilor încasate de stat, era socotită în perioada de după Primul Război Mondial drept o activitate patriotică, mai ales în noile provincii unite cu Vechiul Regat. Când a venit în Sălaj ca să recruteze tineri pentru armată, dr. Odysseus Apostol a notat îngrozit: „Alcoolismul face ravagii. E cel mai mare dezastru. În judeţ sunt 846 cârciumi. O cârciumă la 255 locuitori, dintre aceste 846 cârciumi, 454 (cetiţi bine!) sunt la mâna străinilor” (Cultura poporului, nr. 103 / 26 martie 1925).
Faptul că românii şi ungurii nu se ocupau cu cârciumăritul a fost remarcat de toţi călătorii occidentali. Îndeobşte, era o ocupaţie încredinţată refugiaţilor armeni şi evrei, iar dacă nu era nimeni disponibil, seniorul local desemna un iobag. Aşa a fost până la destrămarea Imperiului Habsburgic.
În primul volum din „Transilvania şi locuitorii săi” de Auguste de Gérando, nobilul francez făcea haz de necaz pe seama lipsei hotelurilor din această parte de lume:
„Hanurile nu aparţin celor care lucrează acolo. Ele sunt proprietatea nobilului. Numai el are dreptul de a ridica un han în sat. Plasează acolo un ţăran, care are ca funcţie principală să dea de băut localnicilor. Căci acolo sătenii dansează duminica, ori dansul te însufleţeşte şi-ţi usucă gâtul. Drept urmare, vinul nobilului îşi găseşte o destinaţie sigură. Călătorii sunt trataţi asemenea unui accesoriu, deoarece nu pentru ei a fost construit hanul, şi de aceea li se dau camere din condescendenţă, cum se face pe pacheboturile comerciale. [...] La întrebarea de rigoare: «Ce aveţi [de mâncare]?» Hangiul răspunde: «Ce-aţi adus?»”.
Pentru că în crâşmele din mediul rural se vindeau doar băuturi din producţia locală, păstrătorii ordinii publice s-au lovit de o rezistenţă făţişă din partea populaţiei în aplicarea noii legi. Tulburau un aranjament vechi de câteva veacuri. Producătorul nu trebuia să-şi ducă marfa la târg şi să aştepte până când se vinde, comerciantul era mulţumit de partea care-i revenea, deci amândoi ieşeau în câştig. Banii n-au nici miros, nici etnie, nici confesiune.
Să revenim la ciclul de articole din gazeta clujeană.
În 1924, brigada jandarmilor din Hunedoara a luat în vizor comunele care-şi înfiinţaseră deja aşa-numitele „case de cetire”: Simeria, Crăştior, Zanc, Tei, Ghelari, Beriu, Almaşul Mare, Rişculiţa şi Hârău. Planul de luptă întocmit de căpitanul Bădescu şi locotenenţii săi, sprijinit de protopop, subprefect şi revizorul şcolar, prevedea închiderea tuturor cârciumilor în zilele de sărbătoare şi duminica. Teoria ca teoria, dar, când dai piept cu realitatea din teren, practica te omoară. Cităm din „Cultura poporului”, nr. 100 / 5 martie 1925:
„Compania de Jandarmi Hunedoara.
a) A avut de luptat cu anumite concepţii greşite a anumitor persoane, cari erau chemate a fi îndrumători ai poporului.
b) Cu faptul că majoritatea comunelor din acel judeţ au livezi de prune şi meri”.
Spre deosebire de aceştia, Făgăraşul, un alt „dulce ţinut al poamelor”, a reuşit doar să-i strângă laolaltă pe toţi intelectualii şi conducătorii administrativi din plasă, ca să pună bazele unor „tovărăşii de cumpătare”: „E un început frumos! E greu uneori să-i ai pe toţi la un loc”.
În Ţinutul Secuiesc, scaunul Odorhei, prefectura a reglementat problema de la început, permiţând deschiderea localurilor publice duminică după-masă, între orele 15-19. În Braşov, socotindu-se că populaţia „bea nemţeşte” (cu măsură, astfel încât omul se întoarce acasă fără ajutor), nu s-au făcut nici un fel de concesii, aşa că birturile au rămas deschise, lucru care a provocat o vie nemulţumire din partea „anchetatorilor”: „s-a întâmplat ca tocmai cei cărora se cerea să se adreseze [cu îndeplinirea noilor prevederi] să fie prieteni cu zeul Bacchus”. 
„Lupta antialcoolică” a continuat şi în numărul 101 / 8 martie 1925. În plasa Ciuc, sub privegherea jandarmilor, s-au înfiinţat cinci societăţi de cumpătare, care, pe lângă acţiunile de temperanţă, şi-au propus să înveţe lumea cu cartea românească. Compania Jandarmi Târnava Mare, patria vinurilor ardeleneşti, „a avut de luptat cu populaţia din Armeniş şi îndărătnicii din Ghija de Sus”, fără succes. Pe Valea Someşului, Dejul a raportat sec înfiinţarea a opt societăţi pe lângă opt posturi de jandarmi.
Deoarece doctorul Apostol a fost numit în comisia de recrutare a tinerilor ardeleni născuţi în 1904 şi a fost nevoit să se deplaseze în provincie, şi-a continuat ciclul abia în numărul 103 / 26 martie 1925, unde şi-a informat cititorii despre acţiunile jandarmilor din Cluj, Mureş şi Satu Mare. Şi pentru că legile pot fi interpretate şi prevederile ocolite, autorul a ţinut să atragă atenţia: „Jandarmeria a prins şi un truc (o şmecherie) a cârciumarilor pentru a putea ocoli legea repauzului duminical şi ordonanţele prefecturei. Iată-l: au scos brevete de restaurante şi bodegi, întrucât acestea sunt scoase de sub legea repauzului”.
Ziarul „Clujul Românesc” din 14 iunie 1925 a dat ştirea că harnicul medic militar a fost premiat de Ministerul Sănătăţii cu suma de 5000 de lei „pentru o conferinţă contra beţiei”. Precum am aflat din aceeaşi sursă, „ţapul de bere” (paharul de 300 ml) tocmai fusese scumpit de la 7 la 9-12 lei de către „producătorii speculanţi” (preţuri de vară toridă), astfel încât un calcul simplu ne arată că premiul reprezenta echivalentul a 20 navete cu câte 20 de sticle de 1/2 l.

Autor: Györfi-Deák György