Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un moTIFF de încântare

Un moTIFF  de încântare

August 2016

Anul acesta a fost unul fantastic pentru cinema-ul românesc, iar peliculele noastre au avut parte la Cluj de vizionări cu săli arhipline şi public care a savurat din plin fiecare secvenţă. Aşa s-a întâmplat cu ocazia premierei naţionale a filmului „Sieranevada”, semnat de Cristi Puiu, care a venit însoţit de aproape întreaga echipă la TIFF. Recunosc, pentru mine a fost filmul câştigător, dar cred că toţi facem acelaşi lucru când e vorba de o competiţie şi indiferent de deznodământul ei, avem propria ceremonie de decernare şi propriul premiant.
Am absorbit cu aviditate fiecare zi de festival, dar filmele româneşti au încântat publicul în cel mai înalt grad. Covorul roşu, autorul Cristi Puiu, protagoniştii, echipa, invitaţi şi public iubitor de film, aplauzele care nu se mai terminau, repetând povestea de la Cannes, râsete, chiar şi acolo unde n-ar fi trebuit, ovaţii, identificare cu întâmplări, replici, receptare diferită, în funcţie de bagajul de informaţii şi experienţele personale ale fiecăruia, cam aceasta a fost, pe diagonală, radiografia unui moment remarcabil din epopeea TIFF 2016.
Ediţia aniversară cu numărul 15 a avut ca de obicei pe agendă întâlniri directe cu realizatorii celor mai remarcabile pelicule, proiectate cu casa închisă de-a lungul festivalului. 
A doua zi după „Sieranevada” la TIFF Lounge, Cristi Puiu a reuşit aceeaşi performanţă, coagulând interesul celor mai mulţi participanţi la conferinţa de presă moderată de neobositul Mihnea Măruţă. 
Se lasă rar şi greu iscodit Cristi Puiu, dar e de fiecare dată o experienţă încântătoare, fiecare întrebare fiind doar un pretext de îndelung taifas, la care ajungem să asistăm printr-o fericită întâmplare. 


Cu gândul la viaţa filmului

„Sieranevada” este povestea unui parastas de 40 de zile după un domn Emil, ceremonial organizat într-un apartament de bloc. Toate detaliile la care sala a reacţionat, replicile care au zguduit sala prin verosimilitatea lor, toate au avut în spate un şir de coincidenţe, iar acest lucru s-a transmis publicului spectator. „Nu-i aşa că-ţi vine să te îmbrăţişezi cu toată lumea?” a întrebat cineva la sfârşitul proiecţiei şi felul în care Cristi Puiu şi echipa sa a reuşit să ne pună faţă în faţă cu noi înşine şi cu viaţa noastră, alegând cu inspirată intuiţie momente emoţionante, replici virale, totul cu acea excepţională măsură pe care o apreciem cu toţii la Cristi Puiu, mă fac să am încredere în cinema-ul românesc actual, care se revendică indubitabil de la „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie. 
„Sieranevada” a beneficiat de sprijinul financiar al lui Lucian Pintilie, după ajutorul oferit de Mirsad Purivatra, directorul Festivalului de Film de la Sarajevo. La sfârşitul anului 2012, filmul avea primii bani de la Sarajevo, în ianuarie 2013 Cristi Puiu a fost în Franţa şi Cornel Porumboiu, care terminase filmul la care lucra atunci, i-a propus lui Lucian Pintilie să sprijine filmul său şi apoi Anca Puiu, producătorul filmului i-a întâlnit pe ceilalţi co-producători din Croaţia şi Macedonia, iar ultimii au fost cei de la Alcatraz şi cei de la Arte, care cu două săptămâni înainte de Cannes au întregit suma. 
L-am întrebat pe Cristi Puiu dacă felul în care alege să utilizeze experienţe personale în filme, şirul de coincidenţe sunt benefice sau păguboase în economia filmului, atât în receptarea publicului, cât şi în căile de finanţare.
„Eu nu prea mă gândesc la lucrurile astea. Mă gândesc, dar cu măsură. Și nu prea mă pricep la povestea asta cu banii. Mi se pare că viața e prea scurtă și ne pierdem de foarte multe ori timpul cu prostii. Asta este o chestie serioasă, fiindcă fără bani nu poți face filmul, dar să alegi să faci concesii, doar pentru a putea face filmul intră într-o fundătură foarte rapid. Nu mai știi de ce ești acolo.
Mie mi s-a întâmplat o chestie în ’92. Am trimis dosarul meu cu lucrări la o galerie din Lausanne, care era orientată către tinerele talente și l-au acceptat, și am avut o lună o expoziție personală. Am început să fantasmez așa, ca un venit din Estul Europei, dintr-o Românie foarte cenușie și cu fel de fel de prostii în cap. S-a întâmplat ceva, ca un miracol, și mi-a venit în cap… Dar dacă nu vând. Dacă fac aceste concesii și fac aceste tablouri așa cum cred eu că trebuie pentru a le vinde, și nu le vând, atunci pierd tot. Și atunci, dintr-odată, perspectiva asta de a face ceea ce vreau, ceea ce gândesc eu în termeni de pictură, cu riscul de a nu vinde, mi s-a părut așa, raiul pe pământ. Ceea ce am și făcut. Și am vândut trei tablouri. Atât. Am făcut totul cu mare pasiune, dând cu totul la o parte perspectiva financiară.
Riscul nu are legătură cu concesia pe care ai putea-o face cu gândul la viaţa filmului, dar conţinutul este mai important. Te gândeşti: faci un film, filmul trebuie să meargă prin cinematografe, publicul să-l vadă şi dacă-i un film de trei ore oamenii nu vor intra sau vor ieşi, dar conţinutul este mai important şi acolo se poate să ratezi, acolo se poate să pierzi, să te păcăleşti foarte serios. Timpul va alege şi timpul le va alege pe toate, vom vedea noi în cinci ani sau zece ani cât de importante sunt filmele astea româneşti din noul val, ale mele inclusiv. Serios, mă uit la mine, ăsta e filmul, într-un an-doi n-o să mai fie ăsta.
S-a întâmplat cu toate filmele pe care le-am făcut până acuma, sunt fragmente din fiecare film pe care l-am făcut pe care le socotesc şi acum ca fiind extraordinare, dar nu le-am pus eu acolo, lucruri care s-au întâmplat, nu numai povestea cu porumbeii, dar lucruri care li se întâmplă actorilor, când dau replica, când se naşte relaţia aia. Că nu e o chestie construită. Tu o repeţi, o repeţi, o repeţi... de la capăt, nu, nu, nu intra pe aici, vino pe-aicea, nu fă asta, nu fă aia, nu fă aia... tot tam-tam-ul. Dar în momentul în care începe filmarea, o dublă, două, trei, la un moment dat se-ntâmplă un miracol şi aia e! Trasă. Şi lucruri în interiorul secvenţelor, lucruri mici, o privire, un gest... sunt foarte puţine şi adunate, puse laolaltă sunt foarte puţine lucruri care contează şi care vor conta”.


Mărturisiri şi decupaje de la filmări

„Ce mă emoţionează la filmul ăsta (şi la celelalte filme din familia lui) e legat de tot ce se naşte pe loc acolo, ceea ce se întâmplă, nu ceea ce este pus, nu ceea ce este construit, controlat, toate lucrurile astea reprezintă balastul. Filmele sunt făcute din mult balast, în interiorul căruia se află nişte accente, care sunt, de fapt, lucrurile care se întâmplă. Și oamenii cred – regizori, operatori – mulți cred că ei le-au pus acolo. Nu le-au pus ei acolo. Dar ele se întâmplă. Și sunt cele mai frumoase lucruri cu care tu, în viața asta, ajungi să te întâlnești (...).
Spre exemplu, în Sieranevada există un moment, un dialog în bucătărie, între Lary şi Sebi, preotul pregăteşte slujba, şi apar porumbeii ăia la fereastră… Cum ar fi să dau un interviu și să zic: Stai să vezi, că trei luni de zile am lucrat cu porumbeii, i-am momit, i-am adus, i-am șmecherit și-am obținut chestia asta, în momentul ăla.
Este unul dintre momentele tari. Se întoarce și, când s-a întors, mișcarea asta bruscă în cadru face ca păsările să zboare. Cam cât de smintit să fii, să crezi că ești așa, un Fel de Dumnezeu? Apoi mai este un moment în sufragerie, când intră soarele în nori, care mă emoționează foarte tare, fiindcă e sincronizat. El intră în nori și se aude soneria, și doamna Tatiana zice: «Habemus Papam» și vine preotul. Avem multe duble acolo și doar în asta a intrat soarele în nori. M-am bucurat foarte tare că actorii au fost la înălțime și că momentul ăsta nu a fost pierdut”.


E un fel de a spune: 
Moartea nu există

„Un alt moment tare este povestea costumului. Asta nu a existat în scenariu, la fel și povestea croatei. Din motive diferite și independente unul de celălalt, am ales să le pun în film. Povestea cu costumul am auzit-o la Simona Ghiță, care joacă personajul Simonei în film și care a intrat în film odată cu costumul, este un personaj pe care l-am inventat atunci. La mine în familie nu am văzut asta. Am crezut inițial că este un ritual păgân, dar este un ritual creștin. Sunt hainele pe care le găsesc atunci când descoperă mormântul gol. Iisus a înviat. El nu mai este acolo, dar hainele se află acolo, așezate după forma trupului și, în tradiția asta, povestea cu costumul se află în relație cu eternitatea. Moartea nu există. Există înviere. Cel care poartă costumul este reprezentantul dispărutului, ambasadorul lui. E un fel de a spune: Moartea nu există. Dar ceea ce m-a emoționat foarte tare este această formă de solidaritate invizibilă, care există în interiorul unei echipe, de care nu-ți poți da seama decât în momente tari, momente de intensitate emoțională mare. Nu aveam intenția să pun în scenă ritualul ăla. […] Studenţii ăia de la teologie care cântă în film nu sunt actori… nici măcar nu am auzit numele lui Emil, numele lui taică-miu, că m-au podidit lacrimile… 
Ştiam toţi povestea apartamentului ăluia. Fusesem să căutăm un apartament împreună cu Oana Giurgiu. Am găsit un apartament la etajul 5, l-am văzut, dar era renovat, mă interesa foarte tare pentru că felul în care erau distribuite camerele în formă de H mă ajuta foarte mult. Dar apartamentul era foarte bine renovat și, având tavan fals și foarte jos, nu se putea filma. Am găsit la domnul Cotescu, care a murit și a lăsat apartamentul gol; a doua zi m-am dus acolo. Erau aceste două apartamente, cel în care intră ei la început, în stânga, cel în care are loc acțiunea, și cel din dreapta, de unde ies cu cratițele. Cel în care am filmat era al domnului Cotescu, un domn notar din București. Când am ajuns să îl vedem, ei ţineau parastasul de 40 de zile. Era un moment foarte straniu, și Oana Giurgiu mi-a zis după aceea: «Tu nu ai avut sentimentul că intri în apartamentul lui Lăzărescu?»
În Sieranevada, personajele sunt marcate de propria lor istorie şi de propria lor suferinţă. Nu reușesc să se întâlnească unii cu alții. Nu știu dacă întâlnirea asta cu adevărat se petrece, cu ce seamănă ea. Avem senzația că știm, și asta probabil că vine din educație. Totul este un spectacol, nu sunt eu primul care observă. Oamenii se folosesc de premii ca de criterii serioase, şi ce le poţi spune? Să se apuce să studieze cinema ca să aleagă?… Se creează foarte uşor senzaţia că există criterii solide, că existe sisteme de referință infailibile, dar de fapt nu ştim… şi oamenii oricum nu sunt dispuși să spună adevărul până la capăt, pentru că se protejează”.


Topul personal

„Cinematografia nouă începe, în opinia mea, în România cu filmul Reconstituirea şi tot în opinia mea are aceşti cinci paşi, ca cinci degete de la o mână: Reconstituirea, Secvenţe, Croaziera, O lacrimă de fată şi Moromeţii. Acestea sunt filmele mele, care m-au format pe mine.
Când cauţi ceva într-o direcţie aproape că stârneşti destinul, provoci o schimbare undeva şi vor veni asupra ta foarte multe. Adică: Crezi că eşti tare, uite, ia de-aici! Ce faci cu astea? Cât eşti dispus să dai pentru ca un lucru să-ţi iasă? Numai cine a făcut un film din poziţia de regizor producător ştie, e un stres, o demenţă, o suferinţă continuă. (...)
Lucrurile par aşa, nelegate şi faci tu legătura, dar nu cred. (...) Mă gândeam, de fapt, când mori şi te uiţi înapoi la ai tăi, cum vrei să fii? Să-şi smulgă părul din cap, Nu pleca! şi să fie distruşi, să fie după tine prăpăd, că tu ţineai în loc toată baliverna? Scoţi aşa, un element şi se dărâmă totul... din povestea asta din Sieranevada a dispărut tatăl şi s-au smintit toţi, a dispărut păstorul şi s-au smintit oile. Aşa mi s-a părut, pentru că începe o serie întreagă de repoziţionări în interiorul grupului”.
Una peste alta, cu un Mimi Brănescu de zile mari, un Cristi Puiu jenat de privirile celor ce au asistat la filmarea scenei de violenţă verbală dintre blocuri, cu un succes de zile mari la publicul de TIFF, „Sieranevada” este un film de povestit, dar e mai mult un film de văzut, pentru că de trăit l-am trăit sau îl vom trăi cu toţii, la un moment dat.

Autor: Alice Valeria Micu