Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Dar raiul unde e?” sau „Noi portative pentru strigătul şoptit”

„Dar raiul unde e?” sau „Noi portative pentru strigătul şoptit”

August 2016

Întrebarea din titlu „explică”, într-un fel, frământările spirituale şi sufleteşti ale creatoarei Corina Petrescu, iar confirmarea o constituie referirile ulterioare (reflexive?) la polifonia din ipostazele eului său. 
Interogaţia „Dar raiul unde e?” pare, la început, retorică în imanenţa ei, iar cititorul – şi numai el – este cel chemat să clarifice lucrurile.
În definitiv, doar el dă sentinţe imuabile! …
Din primele pagini, chiar, ale volumului „Gând îmbrăţişând gânduri”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2016, el, cititorul, constată că autoarea a realizat remarcabile „portative”.
În poezia „Frământări”, cum proteică este cu fiecare text, poeta ne oferă: „Dacă ramurile desfrunzite nu ar mai adăposti spânzurători/ Prezentate atât de frumos la TV...” şi „Timpul strigă la mine”.
Constatăm, astfel, cât de implicată este, cum „arde” pentru suspinele Cetăţii pe care îşi impune (?!) s-o… trezească!
Ea merge şi mai departe, „arghezian” de data aceasta, strigând şoptit: „Cu câteva seri înainte dădusem cu pietre/ Înspre cer, le nimerisem oare?” şi continuă, apoi, după câteva versuri: „Cerul doarme şi el?/ Visează?/ Coşmarurile îl vizitează vreodată?” („Pulberi de stele”).
Fără să aibă un ton… provocator (?!), precum autorul „Psalmilor”, consonează – mai degrabă – cu acela din „Flori de mucigai”, unde zbaterea este amplificată – hotărâtor! – de întuneric (nu neapărat şi exclusiv în sens propriu!) şi de singurătate.
Titlul poemului amintit mai sus este unul… poetic, însă „conţinutul” aşterne pentru portativul strigătului vibrări prometeice…
„Vocile” din texte apelează şi la termenii „Sângerează”, „Spini”, „agresivi” şi aproape toate cuvintele din versul de final al citatului următor: „Tulpina trandafirului/ Sângerează/ În inima ta/ Spinii sunt mai agresivi decât toţi/ Colţii de lup înfometat” („Strigătul uitării”).
Aşadar şi natura „strigă” dureros în poezia unde apar şi „tristeţe”, „durerea”, „paragină” etc.
Singurătatea poate să fie doar una dintre „cauze”, pentru că: „Telefonul meu nu a mai sunat şi…// Ultima dată mi-a înfipt o lacrimă/ În umărul stâng şi, de atunci, pauză// E ceaţă!/ Atât/ Ceaţă!” („Nimic”)…
Afirmam, anterior, că întrebarea din titlu, „Dar raiul unde e?”, ar „explica” frământări ale eului creator din volumul de poeme „Gând îmbrăţişând gânduri” de Corina Petrescu.
„În genunchii deja dureroşi”, autoarea cere obstinat „gând bun” pentru cei „Care cred cu adevărat în vindecare” („Rugăciunea de azi”), fiind convinsă că sub zâmbetul Celui Etern totul este posibil.
Ea mai adaugă: „Apa sfinţită îmi umple respiraţia/ Şi mă binecuvântează” („Acvarii de timp”).
Poeta mai are, în acest volum, câteva „casete cu valori”, unde „portative” tulburătoare „pun în undă” copilăria, mama, bunica, tatăl, locuri ale vârstei briliantii etc.
În unele poeme, creatoarea Corina Petrescu încearcă să pară (!) obiectivă, conotaţiile autobiografice să fie doar un rod al misiunii transcendente din actul creator, cititorul – cum spuneam – este acela care stabileşte dimensiunile reuşitelor artistice!...
Pe „arlechinii” din cuvinte aşază noi haine, strălucitoare şi… emoţionante.
Intenţionează – cum stă bine unui maestru al vocabulelor! – să lase în faţă aluzii, sugestii, simboluri, în lumina dubitativă a lui „Poate că…”, masca sufletului său rezistând până la un punct, ca în poemul „Forsythia”; doar fotografia de pe coperta a IV-a mai lipsea!...
Strigătul şoptit îşi găseşte portativ şi în poemul „Neuitare”, a cărui coloană vertebrală este dorul de mamă, „Cum poţi să laşi să plece/  O mamă?” răsună furtuna din sufletul răvăşit.
Un cititor avizat s-ar întreba: „Unde este creatoarea?”, „Unde este eul poetic?”, deşi acelaşi cititor – avizat! – ar putea să articuleze remarcabile excursuri despre… măştile poetului!...
Argumentarea ar putea continua şi dacă se fac referiri la prenumele – dragi autoarei – ale părinţilor ei, Rozalia şi Gheorghe, din poezia „Dor de ei, de părinţii mei”, pentru care se adresează lui Dumnezeu: „Şi-mi leagănă în colţ de rai, părinţii”.
Corina Petrescu îşi păstrează ca pe un cocon de smarald copilăria-i luminoasă, afirmând în poemele sale: „Lasă copilul din tine să fie/ Duminica ta în fiecare zi” („Copilul din ploaie”) sau „Undeva, departe de tot, copilăria…” („Grădina copilăriei”).
Un portativ special îşi trece poeta printr-o „baie de aur – inima ei”, pentru ca în acesta să încapă – radios ! –  imaginea bunicii care „intră şi iese” („Miresme de flori”).
Observând în volumul „Gând îmbrăţişând gânduri” poemele emoţionante, cititorul la care ne refeream mai sus vibrează diamantin întru afirmaţia celui mai mare sculptor modern al lumii, Constantin Brâncuşi: „Când ai încetat să mai fii copil, ai murit demult”…
Sufletul creatoarei vrea să zboare alături de cei care doresc acest lucru, dar simt umbrele ca o apăsare, „înţepenim cu ochii la cer” („Îmi lipseşte o aripă”) „auzim” în volumul „Gând îmbrăţişând gânduri”, deşi apare un „credit” pe care l-ar acorda autoarea „puiului de umbră”: „Se roagă puiul de umbră seara?” („Misterioasele umbre”).
Poeta merge mai departe cu acest „credit” şi oferă o reuşită metaforă a morţii: „Doamna cu coasa” („Fluturi în miez de iarnă”).
Chiar dacă „La morgă nu mai e loc” („Constatare”), „trotuarele [sunt] goale de suflete” („Previziuni”), deşi se întreabă: „Vii suntem, suntem morţi, mai suntem sau nu mai suntem?” („O vioară se adună în gânduri”) şi strigă – NU şoptit  de data aceasta! – „oare cine urmează?/ Exact ca la Auschwitz” („Viaţa ca un Auschwitz”), totuşi există ieşiri!
Una dintre ele este natura purificatoare: „Privirea mi se umple de verde şi de proaspăt” („Răsfăţ”), alta este influenţa modelelor, superioare, cel eminescian, de exemplu („Nestinsă amintire”) sau depăşirea stărilor nocebo, „Angoasele existenţiale sunt puse la congelator…” („Trebuie”).
Pe alte „portative” cititorul recunoaşte tonul apocaliptic: „cine are curajul să înţeleagă pe cine?” („Atitudini”), „Plâng limbile ceasurilor/ Şi nimeni nu le şterge neliniştea” („Timp”), dar acelaşi – atent! – cititor aude strigătul din clipa-limită: „Moartea să nu mai existe” („Minciună”)…
El va mai găsi destule tonuri tulburătoare, dar acestea sunt „sfâşieri calde” ale sufletului, cum numai dragostea poate să „hrănească” inima: „Gândul tău sângerează” („Doar ploaia”), „Viaţa mea fără tine este o prăpastie adâncă” („Viaţa mea fără tine”), „Oare frunzele au lacrimi şi ele?” („Ecouri”).
Aceeaşi inimă (singură) vrea să nu apară „amintirile/ Pline de suflete cioburi” („Din ieri pentru azi”), „Singurătatea se diluează în strângeri de mână” („Sclipiri de noapte”), apoi adaugă – stins! – într-un alt strigăt şoptit: „Dar raiul unde e?” („Clipe fără ferestre”)…
Muzica (sferelor?) ajunge la incantaţii: „Verde şi negru/ Negru şi verde,/ Umbre şi lumini,/ Lumini şi umbre…// Rug, rugă,/ Rugă, rug,/ Rug, rug… Rug!...” („Realitate”).
Melosul (vorbim despre… „portative”, nu?!), inconfundabil şi cuceritor, „toarce” speciale acorduri în poemele scurte (să se fi „impus” în pagină ele, cumva, ca nişte… haikuuri?), şoapte în filigran: „Un pui căzut din cuib/ Muşte grămadă - Moarte” („Tragedie”), „Pai în ciocul/ minuscul,/ Grijă infinită” („Perpetuare”), „Din noduri zilnice/ Înfloresc fluturi -” („Speranţă”), „Printre lupi/ Suspină umbrele -” („Tăcere”).
Cititorul – avizat! – prietenul la care făceam trimiteri mai sus, va fi încântat (şi) de alternanţa „Iubire” – „Vis” din ciclul reprezentativ pentru ele…
Dacă întrebarea din titlul acestor însemnări, „Dar raiul unde e?”, ar… „explica”, într-un fel, frământările spirituale şi sufleteşti ale creatoarei Corina Petrescu, nu este mai puţin adevărat că volumul „Gând îmbrăţişând gânduri” cheamă la o lectură atentă, precum o „Dietă cu/ Mii de/ Stele” („Vis”).
Cititorii „vor da sentinţe” şi dacă viaţa este, sau nu!, „gluma de a trăi”, cât de mult „ard” „lacrimile îngenunchiate” („Îmi lipseşte o aripă”), nici nu le va fi străină „zăpada caldă” („O stea în fulgii de nea”) şi vor fi încântaţi să întâlnească „O muşcată albă ca rochia de mireasă” („Umbra de mâine”)…
„Portativele” acestei cărţi confirmă, înainte de toate, un polimorfism „bine structurat” şi strigătul şoptit al autoarei Corina Petrescu: „Poemul, biată căprioară rănită de glonţ”, dar şi „Poemul acesta al meu/ Sculptat cu mâinile goale/ În marmură sură şi rece/ Urlă din toate puterile” („Drum spre lumină”)…
Aşadar, dacă – şi noi! – am primi întrebarea, „Dar raiul unde e?” rostită în volumul „Gând îmbrăţişând gânduri”, i-am ruga pe cititorii – avizaţi! – să ni se alăture pentru a da răspunsul: într-un „Drum spre lumină”!
Suntem gata să rostuim din acest răspuns şi urarea pentru vibrantele portative - poeme din cartea aceasta: să nu fie „rănite de glonţul” timpului în drumul lor spre Înalt!

Autor: Ioan Pițoiu-Dragomir