Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Limpezimea

August 2016

- Închină-te, spurcatule!
Soldatul îl împunse pe sumeraşul supravieţuitor cu vârful scrobiliţei în spinare. Prizonierul se cutremură sub efectul urzicant al veninului, însă îşi învinse senzaţia de durere şi îşi restabili echilibrul. Deşi platoşa de solzi îi fusese sfărâmată şi răni adânci îi vârstau pielea, îşi înălţă capul şi îl privi fără teamă pe acvaral. Îşi cunoştea soarta. De când obujii porniseră invazia, apele Fontanei fuseseră înalbăstrite de şuvoaiele de sânge revărsate din trupurile despicate înainte de a fi aruncate ca hrană ahamilor.
În butia care adăpostea centrul de comandă puţea a alcool şi lapţi risipiţi, iar apa avea un gust sălciu de murdărie. Prin cepul destupat pătrundeau în valuri pulsurile energetice de la şerpuşii înhămaţi, semn că trupele începuseră să înainteze. 
Acvaralul Ramlec era somnoros, poate şi mahmur – petrecuse o noapte albă cu Dulfina şi Lucena, două ispite de la pâlcul sanitar şi, tocmai când ar fi dorit să se odihnească un pic, bubuise descărcarea de alarmă. Profitând de întuneric şi de vizibilitatea redusă, comandoul inamic reuşise să se strecoare foarte aproape şi le lipsiseră doar câteva lopătări ca să plaseze o încărcătură explozivă pe centrul mobil de comandă.
Noroc cu vigilenţa gărzilor, scăpase ca prin urechile acului.
- Cum de aţi îndrăznit să mă atacaţi? tună.
Era o întrebare retorică.
- Maţe pestriţe! îşi roti cei şase ochi bulbucaţi într-un fel rău-prevestitor.
Toată această vânzoleală în ape tulburi îl exaspera. Examină nodurile raportului despre atacul surpriză din zori: 45 morţi, 117 răniţi, două butii blindate şi o cadă distruse. Atacatorii, rămaşi fără muniţie şi copleşiţi numeric, pieriseră aproape cu toţii în luptă. Fontaneanul capturat încercase să se avânte înspre adâncuri, într-o tentativă sinucigaşă de scufundare în stratul de hidrogen sulfurat din fundul oceanului, dar rănile îl împiedicaseră să-şi ia avântul necesar şi fusese încolţit, apoi imobilizat.
Altădată, i-ar fi spintecat burta pe loc şi l-ar fi aruncat în mijlocul forfecarilor, spre distracţia trupei, dar începuse fluxul şi trebuise să profite de ocazie. Curenţii stârniţi de gravitaţia Lunii Mari limpezeau cuprinsul mării până la mari depărtări şi triplau viteza de deplasare, ferindu-i de atacurile frontale.
- Cetluiţi-l, până când vom ajunge la Gura Perlelor! Să vadă spurcaţii ce păţesc duşmanii fortfluenţei!
- Ne vom reîntâlni în Lumină, spuse prizonierul. Vocea îi era slabă, tonul calm, chipul încrezător, totuşi cuvintele sunaseră ca o prevestire funestă.
- Luaţi-l! urlă comandantul suprem.
Soldaţii îl înfăşurară pe sumeraş într-un fileu şi-l împinseră afară, să-l lege în urma butiei. Deasupra lor, Luna Mare strălucea difuză, acoperind lumina stelelor. Obujii înotau adunaţi în roiuri, lopătând alene, păstrându-şi forţele pentru viitoarele încleştări. Erau bine antrenaţi şi înarmaţi, năvălind ca o furtună atotnimicitoare, imposibil de evitat. Din faţă, se auzeau ghiorţăiturile ahamilor, nişte bestii greu de strunit, însă deosebit de eficace în acţiunile de distrugere. În spate, plutea flotila de submersibile blindate, vopsită în culori de camuflaj, impresionantă ca aspect, dar atât de puţin folositoare într-o regiune accidentată.
Fontaneenii se retrăseseră din largul câmpiilor submarine în defileurile săpate odinioară de râurile de la suprafaţă şi în labirinturile stâncoase ce dantelau coasta, o zonă protejată de brizanţi şi vârtejuri puternice, un teren propice luptelor de gherilă, de unde puteau porni contraatacuri surpriză, urmate de retrageri fulgerătoare.
Ramlec ar fi dorit să arunce totul în aer, zvâcnire cu zvâcnire, să prefacă ţinutul într-un pustiu de nisip şi să-l cearnă printr-o sită deasă, să nu lase în urmă decât umbrele stâncilor şi ecoul valurilor. Fluxul îi oferea şansa de a se apropia în forţă şi de a orienta atacul dinspre suprafaţă către zonele mai joase, să observe mişcările din adânc şi să le contracareze.
Ordinul preciza clar, limpezire totală şi pacificare.
Fără prizonieri.
Obujia dispunea de destui colonişti fideli fortfluenţei, astfel încât repopularea zonei n-avea să constituie o problemă. Iar până la instalarea administraţiei civile, regiunea avea să fie condusă de comandamentul militar. După victorie, Ramlec avea să capete puterea unui vicerege. Mulţumit, îşi trimise ordonanţa la culcare şi se cuibări între braţele Dulfinei, o ispită încântător de hidrodinamică.
Chinuit de durerile pricinuite de răni şi de zdruncinături, prizonierul din fileul agăţat de butie îşi pierduse cunoştinţa, dar dacă acvaralul i-ar fi putut citi gândurile, i-ar fi pierit pe loc pofta de zbenguială.
Sumeraşii anticipaseră năvala şi, cu firea lor socotită şi muncitoare, începuseră să se pregătească de apărare cu mult înainte ca atelajele de şerpuşi să fie înhămate la căzile de luptă. Chiar dacă nu dispuneau de butii de asalt, de ahami cu trei rânduri de dinţi sau de scrobiliţe vezicante, locuitorii din Fontana o aveau pe Născătoare şi o mulţime de idei. În ultimele Luni Mici, tot puietul fusese trimis să adune cât mai multe cochilii, din care făurarii şlefuiseră zeci de mii de scuturi sidefii. Dolofanii arici de mare fuseseră mânaţi în defileurile ce duceau către reşedinţa conducătoarei şi adunaţi în ţarcuri amplasate pe versanţi, ca să poată fi rostogoliţi în calea forfecarilor. În faţa altor intrări, plantaseră perdele dese de alge. Burdufuri cu cerneală de sepie fuseseră camuflate în locurile cu curenţi favorabili, în vreme ce spongi vopsiţi în culori închise simulau false stânci, în spatele cărora se ascundeau, precum Ulise în burta calului troian, trăgători bine înarmaţi cu scuipătoare şi arbalete.
În dimineaţa sortită bătăliei, în golful numit Gura Perlelor se adunase, cu mic, cu mare, întreaga suflare a sumeraşilor, pregătită să-şi apere viaţa şi apa.
Soarele se ridicase de-o scrobiliţă pe cer, când fluxul îngrămădi deasupra lor primele haite de ahami. Deşi se zbăteau înfometaţi, simţind mirosul cărnii fragede din adânc, Ramlec nu le dădu drumul. Acvaralul purta armura cea aurie, împodobită cu smocuri albastre şi şiraguri ce imitau dinţii forfecarilor. Privi cu satisfacţie forfota minusculelor puncte din profunzimi: „Numai muieri şi prunci! Va fi mult mai uşor decât mă aşteptam. Nici nu vom avea nevoie de căzi”.
Îşi înghesui falangele printre blindate, cu scrobiliţele pregătite de atac, apoi făcu un semn către obujii care-l păzeau pe prizonier:
- Aduceţi-l!
Îşi scoase taganul din teacă şi-l roti deasupra capului. Lama perfect şlefuită străluci orbitor, fascinând pâlcurile de soldaţi.
- Să-ţi fie Lumina blândă, murmură captivul strâns ţinut de înotătoare.
Ramlec îl auzi şi se înfurie. Înfipse arma în cloaca fontaneanului şi o răsuci. Sumeraşul se cutremură de durere. Acvaralul smuci lama şi, cu o precizie de chirurg, despică burta prizonierului până sub piept. Intestinele se revărsară în afară, albăstrind apa. Gardienii cărară trupul până în faţa ahamilor, apoi se grăbiră să se retragă cât mai repede din calea bestiilor. Arma unuia dintre ei se agăţă de maţele victimei şi clipa pierdută pentru a o recupera i-a fost fatală, fiind forfecat deodată cu sumeraşul.
- Moarte! urlă comandantul.
- Moarte! răspunseră ofiţerii şi ţâşniră în urma fiarelor slobozite către masa compactă de fontaneeni grupată mai jos.
- Lumină! strigă Născătoarea.
- Lumină! îi răspunseră din mii de piepturi voci subţirele de femei şi copii.
La comandă, toate scuturile din sidef şlefuit au fost răsucite în sus. Razele Soarelui se reflectară în zecile de mii de minuscule oglinzi şi umplură Golful Perlelor cu o strălucire orbitoare. Ahamii îşi feriră capetele instinctiv din calea luminii, oprindu-se din goană şi întorcându-se în sus. Spre nenorocul lor, primele rânduri de obuji nimeriră chiar în gurile lor. Cei scăpaţi nevătămaţi s-au strecurat iute în spatele bestiilor dezlănţuite şi şi-au înfipt armele în creştetul lor, încercând să le omoare cât mai repede, dar în curând şi-au dat seama că poveştile despre cele nouă vieţi ale ahamilor nu erau vorbe de clacă.
Văzând vânzoleala de jos, pâlcurile din linia a doua şi a treia de atac s-au refugiat din drumul monştrilor marini, căutându-şi scăparea înspre pereţii stâncoşi, dar abia au ajuns să se apropie la o aruncătură de dardă, că au fost întâmpinaţi de un tir concentrat de săgeţi, ţepi şi proiectile muiate-n fiere de melc.
Acvaralul se întoarse furios către căzile ce pluteau greoaie deasupra câmpului de luptă şi le făcu semn să înainteze. Membranele transmisioniştilor bubuiră, hăţurile fură smucite, şerpuşii se opintiră, servanţii se aliniară lângă lansatoarele încărcate, gata să slobozească o prima salvă către adâncuri.
Acvaralul se retrase în interiorul propriului vas.
Membranele scoaseră două bubuituri, iar apa se umplu de ţiuitul sonarelor. Dispozitivele de ochire începură să palpeze invizibilul şi să caute ţinte. Brusc, lumina reflectată din străfunduri păru să slăbească, dar Ramlec n-apucă să jubileze, pentru că îşi dădu seama rapid că ecranul apărut între cele două armate era un val de meduze translucide, mici globuri de gelatină prevăzute cu tentacule urzicante, atât de detestate de animalele înhămate la blindate. Servanţii începură să tragă cu disperare în minusculele vietăţi, dar în zadar le străpungeau cu săgeţile, le sfâşiau cu mitraliile, le spărgeau cu proiectilele depresionare, bucăţi de ţesut prevăzute cu şiraguri de mici spini iritanţi se ridicau neîncetat către suprafaţă.
Ramlec dădu o serie de noi porunci. Să se întoarcă în larg, ar fi fost o curată pierdere de timp. Hotărî să se înalţe din nou, să intre în şuvoiul curenţilor de suprafaţă şi să se lase purtat înspre coastă, ca apoi să se scufunde în apele curate şi să atace în iureş la nivelul cel mai de jos, ca astfel să permită pâlcurilor de obuji să se regrupeze şi să atace sub acoperirea vaselor blindate.
Era ceasul de maxim al mareei. Apele atrase de Luna cea Mare năvăleau sălbatice către ţărm, astfel încât butiile şi căzile trase de şerpuşii speriaţi n-au putut fi manevrate decât cu mare greutate. O bună parte din ele au fost târâte pe plajă, unde au eşuat în nisip. Alte nave au nimerit în vârtejurile stârnite de năvala lichidă şi au fost zdrobite de stânci. 
Cele care au rămas în jurul navei acvaralului şi au început să coboare împreună cu el s-au trezit înconjurate de un roi de luptători foarte agili, dotaţi cu grenade şi mine de imersiune. Le-au plasat cu îndemânare pe coca navelor, apoi au spart burdufurile cu cerneală de sepie purtate în spinare, astfel încât vizibilitatea s-a redus vertiginos şi servanţii au fost nevoiţi să înceteze tirul, de teamă să nu-şi nimerească propriile nave. Sumeraşii s-au retras repede la adăpostul colţurilor stâncoase. Prima explozie cutremură flancul drept, urmată de altele, venite de jos, de sus, din faţă, din spate – la fel de distructive.
Ramlec ţâşni prin cep cu taganul în mână, dar nimeri într-un nor negru şi opac. Auzea şuierul săgeţilor, trosnetul oaselor, zbaterile soldaţilor răniţi de moarte. De jos veneau pulsurile turbate ale ahamilor dezlănţuiţi, sus simţea zvârcolirea şerpuşilor urzicaţi de meduze. Încercă să se îndepărteze, dar o ultimă explozie îl aruncă în sus, strivindu-l de coca unei butii aflate chiar deasupra sa.
O lumină blândă îl învălui pe dată. Plutea în apele străvezii ale Morţii, la hotarul dintre fiinţă şi nefiinţă. Mii şi mii de suflete se înălţau, aureolate de strălucirea propriei nevinovăţii. Ramlec zvâcni şi el, dar un înger îl prinse de înotătoare şi îi făcu un semn să se potolească.
Răposatul acvaral tresări.
Diafana arătare semăna cu sumeraşul ucis înainte de atac, avea chipul la fel de calm şi de încrezător. Militarul se holbă la el, nelămurit, dar toţi cei şase ochi îl trădară. Îngerul se subţie ca o şuviţă ruptă din Eternitate şi pieri, lăsându-l acolo, singur în faţa Morţii.
Începu să-şi retrăiască întreaga existenţă, lucru ciudat! din clipa când îi fusese înfăţişat prizonierul.
Uitând de Dulfina şi de toate celelalte momente plăcute din viaţă, porni să se scufunde în sumbrele sale amintiri, îngrozit, fără să realizeze că se îndepărta, încet-încet, de limpezimea unde lumina se contopea cu apa.

Autor: Franciscus Georgius