Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Catharsisul senectuții

Catharsisul senectuții

August 2016

Cornel George Popa, Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar

Publicist, prozator, dramaturg și eseist, câștigător al Premiului pentru debut „Liviu Rebreanu” cu volumul Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii, Institutul European, 1992 și al Premiului UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului, Viața mea sexuală, Unitext, 2005, Cornel George Popa alege să vorbească, în cel mai recent roman, Cei care mor și cei care vor muri, Editura Polirom, Colecția „Ego.Proză”, despre ceea ce am putea numi catharsisul senectuții. Temă des abordată, moartea e surprinsă aici dintr-o perspectivă relativ inedită, a unui septuagenar care, dărâmat de moartea soției, singurul reper al existenței sale, reușește să-și reconfigureze întregul traseu existențial, printr-o interesantă schimbare de statu-quo care, deși îl declasifică în ochii celorlalți, îi permite să evadeze din categoria celor care mor, migrând în categoria celor care vor muri. 
Scrisă în registrul colocvial, eliberată de constrângeri formale sau stilistice, fără artificii compoziționale, romanul trădează deopotrivă publicistul, prin stilul gazetăresc de consemnare a puținelor evenimente care conturează povestea de viață a pensionarului Mihnea Pascal și prozatorul, prin trama simplă, ilustrată de conflictele trăite acut, profund, intens de un bărbat care înțelege că viață înseamnă mai mult decât existență, supraviețuire. Eseistul e vizibil în spiritul analitic ce fixează filosofia de viață și în perspectiva asupra morții, iar dramaturgul, în pitoreștile dialoguri pe care personajul le poartă cu cei trei copii, cu vecinii sau cu noile și mai tinerele cunoștințe.
Trăind o viață întreagă sub spectrul echilibrului, al decenței, al măsurii („Toată viața am fost un tip cumsecade, binecrescut și politicos. Toată viața m-am străduit să fiu un exemplu de conduită”) fidel soției pe care a divinizat-o și o mai divinizează încă, dedicat muncii de bibliotecar, personajul masculin ajunge, după moartea singurei femei din viața lui, să înțeleagă că, la cei 73 de ani, are un mare deficit de existență dar și că, în ciuda percepției celorlalți asupra bătrâneții, aceasta are numeroase privilegii. Atitudinea ostilă față de tot ce înseamnă viață, realitate, societate se transformă, odată cu fiecare decizie-schimbare ce ilustrează disponibilitatea pentru viață intensă, în gest de frondă la adresa morții. 
Ceea ce impresionează e traiectul personajului de la gândul sinucigaș („mă gândeam la sinucidere așa cum un gurmand se gândește cu voluptate la ce va mânca mâine”), care îl obsedase și în tinerețe, de la statutul asumat de inadaptat, izolat, învins de viață, de la „frustrări și dorințe neîmplinite”, la schimbarea de perspectivă asupra relației cu ceilalți și cu sine însuși, la schimbarea priorităților, a modului de viață, a percepției asupra morții. 
Obosit, sătul „de-atâta solicitudine, decență și politețe”, asumându-și libertatea de limbaj, exprimarea „provocatoare și obscenă” ca pe un drept al senectuții, bătrânul bibliotecar decide să înfrunte moartea printr-o luptă cu propria inerție, cu timpul, mai cu seamă cu „mai târziu” și „niciodată”, declanșând o neașteptată revoluție în viața personală și socială, ce va contraria familia, vecinii, comunitatea. În acest moment începe, de fapt, evocarea, căci personajul își asumă, chiar din primele pagini, noul statut: „Mi se spune nebunul. Mi se spune perversul. Mi se spune vierme libidinos și în multe alte feluri. Am devenit rușinea cartierului, bufonul blocului și pata de pe obrazul corpului profesoral. Despre tagma bibliotecarilor nici nu mai vorbesc, fiindcă probabil se răsucesc în mormânt de jenă ca niște crenvurști puși la fiert”.
„Performanțele” care i-au atras oprobriul public și care, în egală măsură, l-au repoziționat în propria existență, atent detaliate până la finalul romanului, sunt sintetizate, parcă programatic, în primele pasaje ale cărții: „Și de altfel nici nu s-ar cuveni ca un boșorog, în loc să se pregătească de înmormântare și nimic altceva, să umble după fuste, să citească reviste interzise minorilor, să se uite la canale marcate XXX și să primească acasă, măcar săptămânal, vizita a diverse domnișoare necunoscute, unele aproape de-o vârstă cu nepoții lui. Plus că s-a apucat de sport. La vârsta lui (73 de ani n.n.), aleargă, face yoga și karate”.
Alternând secvențe din propria existență, care confirmă ideea de viață trăită sub semnul ratării esențialului/esențelor, cu secvențe dintr-o actualitate care devine recuperatorie, personajul filosofează pe tema morții văzută ca o prelungire sau ca pe un final firesc al singurătății ce domină bătrânețea. Schimbarea stilului de viață, realizată treptat și conștient, asumat, și updatată, din timp în timp, în mod neașteptat, chiar pigmentată cu delicii nebănuite e susținută de laitmotivul: „Orice e mai bun decât nimic”, care ajunge să fie cel mai prețios principiu de viață. 
În fond, ceea ce dă nota distinctă romanului e analiza lucidă, eliberată de constrângeri, a traumelor pe care e nevoit să le accepte, să le suporte omul ajuns la vârsta a treia, în contrast cu dezinvoltura, energia, apetența pentru viață, care plasează personajul din tabăra celor în viață, dar care mor odată cu fiecare zi, în cea a indivizilor care își amână, își păcălesc moartea în fiecare zi, cu fiecare zi.

Autor: Carmen Ardelean