Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Trecutul roșu

Trecutul roșu

August 2016

Atmosfera sufocantă din vremea regimului ceauşist, interminabilele cozi la alimente, marile defilări înflăcărate, limbajul de lemn şi, mai ales, interzicerea libertăţii de exprimare i-au determinat pe mulţi dintre scriitorii români să aleagă calea exilului. E greu să trăieşti în limba română, într-o ţară străină, fie ea şi America...
Norman Manea a împlinit, recent, 80 de ani şi este doar unul dintre aceşti scriitori. Originar din Burdujeni, a absolvit Liceul „Ştefan cel Mare” la Suceava (1954) şi, ulterior, Institutul de Construcţii din Bucureşti, Facultatea de Hidrotehnică (1959). În 1974, a renunţat la profesia de inginer hidrotehnician şi s-a dedicat, exclusiv, scrisului. A debutat, sub girul lui Miron Radu Paraschivescu, în 1966, cu povestirea Fierul de călcat dragostea, publicată în „Povestea vorbei”, supliment al revistei „Ramuri”. După debutul editorial cu volumul de povestiri Noaptea pe latura lungă (1969), au văzut lumina tiparului numeroase cărţi de proză scurtă şi romane, unele scrise în România, altele în străinătate, dar toate numai în limba română: Atrium, Primele porţi, Anii de ucenicie ai lui August Prostul, Despre clovni: Dictatorul şi Artistul, Fericirea obligatorie, Plicul negru, Întoarcerea huliganului, Captivi, Vizuina, Cartea fiului ş.a. Din 1986, când a părăsit ţara, urmat la puţin timp de criticul Lucian Raicu, Norman Manea locuieşte în America, la New York, şi este profesor de literatură europeană la Bard College.
Potrivit unei Note asupra ediţiei, semnată de autor, volumul Octombrie, ora opt (Editura Polirom, Iaşi, 2015) reuneşte povestirile din Variante la un autoportret (2008), într-o ultimă versiune, aceea în care ele au apărut, la data respectivă, fără „modificările-rescrierile, adaosurile, scurtările” survenite de-a lungul unor reeditări.
Chiar dacă tematica şi registrul stilistic sunt, câteodată, diferite, luate în ansamblu, cele 16 naraţiuni (povestiri şi nuvele) se constituie într-un bildungsroman confesiv, preponderent autobiografic, uşor satiric, bine proporţionat şi simetric. Oarecum firesc, cartea se deschide cu o Povestire în roz (titlu ironic şi, premeditat, impropriu), o povestire al cărei protagonist e copilul înfricoşat de fantasma războiului, pentru a se închide, după îndelungate peripluri memorialistice, cu „insomniile de exil” ale senectuţii, din Nopţile cu lună. Altfel spus, „puştiul cu ochelari” (un alter ego al povestitorului) e obligat să cunoască lumea şi să se maturizeze, trecând printr-o serie de experienţe traumatizante: al Doilea Război Mondial, deportarea întregii familii de evrei în lagărul din Transnistria (1941-1945), obsedantul deceniu (anii `50), regimul totalitar (în special, anii `80) şi exilul. Mai mult sau mai puţin transfigurate, căci „amintirile sunt trucate de timp”, aceste experienţe reprezintă, în esenţă, principalele teme ale operei lui Norman Manea, teme ce revin, fulgurant şi obsesiv, aproape în fiecare text al său, indiferent că e vorba despre povestire, nuvelă, roman sau interviu.
Trecutul roşu îl bântuie pe laureatul Premiului MacArthur („Nobelul american”) şi al multor alte Premii cu rezonanţă (Nonino, Médicis Étranger, Nelly Sachs etc.), în proze scurte, încărcate de tristeţe, de reverie şi de nostalgie, atunci când evocă „oraşul copilăriei” şi anii de şcoală: „Instantanee graţios fotogenice, mereu mai ceţoase, ca anii în a căror depărtări mă tot sting: onorurile sfârşitului de an, discursul, drapelul, tobele bubuind jurăminte şi glorie. Apoi: sfera de îngheţată, celebra ciss-bombe oferită de familie, la cofetăria Strauss... Bâţâiala nocturnă a secvenţelor, insomnii otrăvite. Zaţul gros al maturităţii reînsufleţeşte un ţăndărică de ceară, ţanţoş, turmentat” (Premiera). Dintre amintirile răzleţe se desprinde aceea a viteazului comandant de pioneri, mândru de cravata roşie; un comandant timid, dar tenace, pe care secretara şcolii îl prezintă noii directoare ca pe un adevărat războinic ce avea să fie „vizitat în ocazii festive de veteranii cauzei sau de fruntaşii din uzine şi de pe ogor”, ba chiar „să deschidă defilările şi să năucească satele cu cântece şi rime”. Confundând lupta de clasă cu lupta dintre Făt-Frumos şi zmeul cel fioros, şcolarul naiv salută, cuprins de admiraţie, aniversarea dictatorului Iosif Vissarionovici Stalin, neînţelegând mai nimic din vâltoarea vremurilor vitrege: „Obrazul ascuţit al unui băieţaş ars de febră, cu mâna ridicată: salut în dreptul panoului, la 70 de ani ai Părintelui care veghea departe, în Turnul de purpură de la Kremlin”.
Prozatorul conturează, secvenţial, o lume stereotipă, de o solemnitate falsă, populată cu demagogi politici, cu stranii tovarăşi ce poartă, la şedinţele de partid, pălării, fulare de mătase, cravate vechi şi cenuşii, cu revoluţionare parvenite, precum Tovarăşa T. (o variantă ştearsă a Doamnei T.). Aspectul de parabolă, viziunea unui carnaval existenţial, absurd şi halucinant reconstituie, în mare parte, inconfundabilul univers kafkian. De altfel, fie că e copil, adolescent ori adult, huliganul lui Norman Manea rămâne, prin excelenţă, un alienat plecat în căutarea armoniei originare, dar mereu incapabil să înţeleagă birocraţia societăţii mercantile în care trăieşte şi, în special, sensul propriei vieţi, la fel ca personajul Josef K., din Procesul lui Franz Kafka. Întâlnit deopotrivă la Mircea Eliade şi Mihail Sebastian (în Huliganii, respectiv Cum am devenit huligan), termenul huligan dobândeşte, acum şi aici, cu totul alte sensuri decât acelea peiorative: dezrădăcinat, inadaptat, solitar, proscris.
Densă şi întrucâtva onirică, dacă nu chiar suprarealistă, pe alocuri, proza lui Norman Manea se remarcă prin modernitatea şi, implicit, prin postmodernitatea ei savantă, trimiţându-ne la textualismul promovat de Marin Mincu şi reprezentat de Mircea Nedelciu, Bogdan Ghiu, Gheorghe Iova sau Gheorghe Crăciun. Construite cu multă ingeniozitate, textele narative îşi generează, permanent, noi înţelesuri graţie suitelor de inserţii, pasaje eliptice, decoruri teatrale, notaţii lirice prin intermediul cărora trecutul şi prezentul se întrepătrund pentru a crea senzaţia de autenticitate (v. Plimbare şi Lectură în Kinderland). Devine, astfel, tot mai clară latura experimentalistă a unei asemenea scriituri, care nu este departe de texistenţa cărtăresciană şi, uneori, nici de erotismul siluetelor zvelte din celebrul volum De ce iubim femeile (v. Educaţie sentimentală).
Alternând limbajul limpede, concis şi exact cu limbajul aluziv, criptic şi subversiv, Octombrie, ora opt (aliteraţie ce păstrează, ca o efigie, momentul deportării copilului de cinci ani!) e o carte autoreferenţială; o carte de povestiri vechi şi noi care îmbină privirea retrospectivă, meditaţia existenţială şi introspecţia fină, într-o confesiune lucidă şi expresivă, de un tulburător dramatism.

Autor: Marcel Lucaciu