Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



„Cărţile nu sunt ca oamenii”

„Cărţile nu sunt ca oamenii”

August 2016

Kathryn Erskine este o scriitoare americană mai puţin prezentă şi cunoscută în spaţiul cultural românesc. Traducerea volumului Pasăre cântătoare îi aparţine Iuliei Pomagă şi apare în colecţia Youngart al Grupului Editorial Art, Bucureşti, 2016. Autoarea romanului este stabilită în Virginia, iar timp de cincisprezece ani, înainte să se dedice celei mai mari pasiuni ale sale, scrisul, a practicat avocatura. A publicat din momentul debutului cinci cărţi dedicate copiilor şi adolescenţilor, iar prezentul volum, Pasăre cântătoare, i-a adus importante premii, printre care nominalizăm prestigiosul National Book Award, fiind de asemenea catalogată drept cea mai interesantă şi sensibilă scriitoare a segmentului de vârstă menţionat. 
Cartea se deschide cu un moto: „Cu speranţa că ne vom înţelege mai bine unii pe alţii” şi cuprinde 30 de capitole ce glisează în jurul unui singur fir epic şi a unui personaj principal, Caitlin, o fetiţă diagnosticată cu o boală rară, Aspenger. Naraţiunea este simplă, concentrată pe evoluţia unui personaj central, din perspectiva căruia se narează faptele. Ineditul poveştii constă tocmai în acest gen de abordare, ficţiunea se construieşte prin ochii unui copil deosebit, care încearcă să se împace cu sine și cu lumea, să descopere existenţa, care i se configura doar în alb-negru până în momentul reconcilierii. 
Titlul este o reluare parţială a volumului semnat Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare, la care se face adesea trimitere de-a lungul naraţiunii. Caitlin se identifică cu povestea şi cu protagonista din romanul lui Harper Lee. Aşadar, povestea copilăriei lui Scout şi a fratelui ei, narată din perspectiva fetiţei, din naraţiunea Să ucizi o pasăre cântătoare este, în esenţă, povestea copilăriei frânte a lui Caitlin şi a fratelui ei, dispărut prematur, în urma unui atac armat la şcoala lui Devon. Deşi simplă, fără artificii epice, fără tehnici narative specifice unui gen de roman, discursul este profund şi aduce în prim-plan o lume ostilă, nepregătită să accepte oameni diferiţi, cu nevoi speciale, fiind o carte despre educaţie, copilărie, acceptare şi nevoia de înţelegere, despre pierderea inocenţei şi despre adaptare. Totul este redat dintr-o altă perspectivă şi abordează o tematică distinctă şi variată într-un limbaj simplu. 
Caitlin este asemenea păsării „cu o singură aripă”, care se erijează într-un alt personaj şi doreşte să găsească împăcarea alături de tatăl său, la fel de pierdut după grava dispariţie. Împăcarea constă în finalizarea cufărului la care Devon lucra pentru Vulturii Cercetaşi. Încercarea de zbor, de eliberare eşuează la început pentru că lumea este reticentă în a se implica într-o poveste tristă: „Pasărea o să încerce să zboare, dar n-o să ajungă nicăieri. Doar o să plutească şi o să cadă. O să plutească şi o să cadă”. Lipsa speranţei şi cenuşiul existenţial devin copleşitoare, durerea interioară devine de nesuportat, strigătul fiinţei inocente, mut: „Cenuşiul dinafară e înăuntru. Înăuntrul livingului. Înăuntrul cufărului. În mine. Totul e atât de cenuşiu încât dacă aprind veioza mă înţeapă ochii şi mă dor”. Confesorul lui Caitlin devine doamna Brook căreia îi vorbeşte mult despre drama prin care trece. Doamna Brook încearcă să îi explice lucrurile fireşti din existenţă, însă Caitlin nu îl acceptă pe Devon plutind prin aer, ci: „Ăsta e Devon pe care îl vreau. Nu pe Devon care pluteşte prin aer”. Fratele îi asigura echilibrul şi confortul, acum Caitlin se simte pierdută, nu îşi găseşte centrul, ceea ce o disconfortează: „Devon îmi spune când trebuie s-o fac. Acum nu mai ştiu”. 
Ceea ce o singularizează este nivelul de inteligenţă, pasiunea ei neobişnuită pentru lectură şi disponibilitatea de a acumula lucruri noi. Caitlin se caută prin cărţi şi încearcă să găsească răspunsuri la marile întrebări, având un nivel avansat de înţelegere a informaţiilor pe care le citeşte. Cărţile îi devin un confident, un suport real în menţinerea echilibrului interior, un prieten pe care nu îl poate accepta deocamdată în lumea reală: „Acum sunt în clasa a cincea, de asta pot să citesc orice poate citi tata... Chestia grozavă la cărţi e că lucrurile de acolo nu se schimbă niciodată. Cărţile nu sunt ca oamenii. Cărţile sunt sigure”. Caitlin refuză lumea exterioară, îşi construieşte un univers propriu, ferit de cei din jur, nu lasă pe nimeni să pătrundă în zona ei de confort, izolându-se: „Sunt propriul meu grup”. Prieteni îi sunt Dicţionarul, Televizorul, Computerul, detestând persoanele expansive, extrovertite sau gregare: „Sau orice alt cuvânt care înseamnă că gălăgia lor îmi răsună în urechi până mă dor sau că feţele şi braţele lor agitate îmi invadează Spaţiul Personal”. 
Caitlin este aşadar un personaj introvertit, care încearcă, la insistenţele celor din jur, să îşi facă loc într-o societate cu prejudecăţi. Este respinsă de cei din jur, fapt ce o tulbură, iar doamna Brook o linişteşte, argumentându-i că: „Cu toţii avem un loc undeva în spectrul comportamental”. Se conturează, prin ochii lui Caitlin, două universuri: cel al adulţilor în contrast cu cel al copiilor: „Câteodată adulţii nu răspund la întrebări”; lumea adulţilor este absurdă şi copilul neiniţiat o percepe astfel: „Măcar sunt departe de oamenii gălăgioşi. Vorbesc cu toţii TARE despre nimic”. 
În ciuda simplităţii discursului, trăirile sunt narate cu profunzime şi maturitate, creionând societatea contemporană, drama omului modern, care suferă de alienare, de neputinţa comunicării, de însingurare. Societatea este gălăgioasă, absurdă, superficială, neatentă la nevoile celor din jur. Caitlin, extrem de abilă, capabilă de a privi în profunzime şi a surprinde detalii neobservate de omul obişnuit, apreciază mai mult filmul decât viaţa reală care este superfluă şi crudă: „Tata n-are dreptate. Un film e mai bun decât viaţa reală pentru că în filme mor numai tipii răi”. 
Pe lângă nevoia protagonistei de împăcare, mai există şi aceea de a-şi face prieteni, deopotrivă de a învăţa ce este empatia. Reuşeşte în cele din urmă să-l accepte ca prieten pe Michel, care trăieşte aceeaşi dramă, mama fiindu-i ucisă în acelaşi atentat, să se integreze într-un grup, lucrând la un proiect împreună cu câteva colege şi să înţeleagă noţiunea de empatie: „Plâng pentru Devon. Plâng pentru că îmi pare rău pentru El! Asta nu e empatie? Simt părere de rău pentru EL, nu pentru mine!” Viaţa lui Caitlin şi a tatălui ei se schimbă odată ce vor finaliza cufărul, proiect iniţiat de Devon. Este o acceptare a destinului, o înfruntare a realităţii, o recunoaştere publică a talentului ei de a desena impecabil. Caitlin, pentru care lumea era doar în alb-negru, descoperă culorile şi este încurajată să le folosească în creaţiile ei viitoare. Acceptând culoarea în viaţa ei, acceptă lumea din care face parte, imortalizând-o prin creaţie. 
Pasăre cântătoare este o impresionantă poveste de viaţă, inspirată din întâmplări reale, care abordează inedit problematica societăţii în care trăim, o societate dominată de nesiguranţă, violenţă şi discriminare. Este o lecţie oferită lumii adulţilor de către un copil special, care ne învaţă ce înseamnă toleranţa, înţelegerea şi acceptarea. 
Pasăre cântătoare este o carte cu un puternic mesaj pe care o recomand cu încredere ca lectură şi subiect de meditaţie pentru vacanţă.

Autor: Imelda Chinţa