Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Sânge de nisip

Sânge de nisip

August 2016

De un dramatism aparte, poezia contemplativă a Elenei Cărăușan (Sânge de nisip, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) se naște dintr-o investigare spectrală a propriului trup („Am trupul slăbit de întrebări”), pe de-o parte, iar, pe de alta, din trăirea pură, oarecum tactilă, a contactului emoțional cu elementele primordiale ale naturii („Pășesc desculță/ prin roua unei dimineți obișnuite”). Această plonjare afectivă în universul propriilor trăiri duce la o lirică de rezonanțe metafizice: „Am plecat din mine,/ cer deasupra, cer sub picioare…/ Arată-mi drumul/ unde cuvintele suntem noi/ ziduri ridicate-n mister,/ umbre de îngeri goi/ și în noi,/ o oglindă în cer” (Oglindă în cer). 
Principiul care e prezent pretutindeni, ca un fluid miraculos prin care circulă imponderabile elementele firii, incluzând aici mai ales firea propriei ființe e, evident, sângele cel dătător de viață: „Și sângele meu e un cer cu aer curat/ se plimbă păsări,/ multe aripi se zbat/ aripi largi, sincopate se-nalță,/ altele în ritm dezolant coboară,/ fluturi cu simfonia polenului/ murmură din floare în floare (…) e dansul globulelor colorate/ ce înconjoară gânduri,/ noapte în tenebre răsucită,/ rugă de seară,/ lacrimi peste obraz,/ silabe articulate-n surdină,/ mângâierea însingurării/ și steaua dimineții se depărtează mult/ ziua îmi va evapora sângele,/ stele, păsări, fluturi…” (Sângele meu). Această introspecție, această plonjare în abisul din interiorul biologic al poetei, prin suferință, intrând în rezonanță mocnită cu propriile frământări, cu propriile senzații emoționale, trăite în stări limită, amintesc de o altă experiență, oarecum similară, povestită/poetizată de Max Blecher. E aici o coardă tragică pe care se înșiră metaforic versurile, cuvintele, vibrând într-o traumă devenită astfel universală, o vibrație diafană în presimțirea posibilului sfârșit: „M-am dezbrăcat de piele și oase/ de tot ce oglinda și ochii tăi văd.// Vei ști că mai exist,/ când vei învăța să-mi vorbești;/ numai glasul și buzele mă vor găsi,/ doar aparent,/ căci, voi fi numai gânduri,/ cântec și cuvinte,/ brațele tale nu vor simți albumina depărtării/ decât prin fierbințeala trupului transparent.// Așa voi putea vedea mărginirea nemărginitului” (Voi fi doar gânduri). 
Dragostea, iubirea descătușată e balsamul dătător de viață („Mă țineai strâns lipită de tine/ pașii armonizați foșneau printre frunze/ clorofila lucioasă îngâna/ cântecul de dăruire al ierbii,/ ecoul de romanță șoptea/ că nu e vis/ e adevărată iubirea,/ focul nopții/ cu care m-am împletit,/ comoară vie ca-n paradis” – Clipa încremenită) și ea comunicând în același puls al sângelui: „clipa trăită/ între două bătăi ale inimi” (Dacă). Delicatețea gesturilor dublează tandrețea cuvântului cu care poeta își decantează iubirea pură, și ea marcată de întrebări ce frizează aceeași comuniune cu firea în care pentru ea se împlinește totul dramatic și pur: „Oare mă mai cunoști?/ eu te știam din gânduri,/ înainte să te fi cunoscut,/ apoi, într-o zi frumoasă,/ ne-am întâlnit pe strada din amintirile mele,/ tu aveai ochi de tinerețe/ iar eu, copil fără bunici,/ mă răsfățam cu cireșe prinse la urechi:/ oglinda sângelui ce bate./ Era primăvară și eram fericită că priveam:/ un răsfăț și un dans ludic închipuit/ ca o recompensă” (Culcată pe pietre). 
Un presentiment al întomnării existențiale („încet, încet toamna îmi intră în sânge”) străbate oarecum frisonat toată poezia de dramatice nostalgii a Elenei Cărăușan. Fiecare gest conține în ritualica sa emoția simplității acelei contopiri cu universul în care ea se regăsește pură și esențială: „Tălpile mi se scurg în pământ/ rădăcini gravitaționale spre taina centrului,/ acolo, mineralele se iubesc/ îmbrățișarea lor e timpul când/ marginea iese spre noi, oamenii,/ sărutul lor e furtună și uragane” (Pe verticală). 
Lirica Elenei Cărăușan din volumul Sânge de nisip pulsează de un lirism dramatic, surdinizat în trăiri asumate unei decelări universale a măreției, a trupului omenesc pe care autoarea îl contemplă, acesta având consistența propriei rostiri prin cuvânt, a propriei vibrații emoționale, ca metaforă a ființării printr-o comunicare sangvină cu eternitatea. 

Autor: Constantin Cubleşan