Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Expresionismul sfârtecat

Expresionismul sfârtecat

August 2016

Nimic mai puţin sofisticat la un poet decât o poezie care dă, la o lectură atentă, acea disponibilitate de a capta din datele realului întreg fluxul de corespondenţe poetice. Acest sentiment îl avem la contactul cu Sânge de nisip, cea de-a treia carte de versuri a Elenei Cărăuşan, apărută la Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016. Volumul e însoţit, începând cu coperta, de 14 ilustraţii de Ioan Marchiş, artist vizual la care monumentalul se ascunde în forme şi linii dureros împreunate peste câte o extază în faţa întâlnirii cu transcendentul. Pe post de prefaţă, un text semnat de Ion Mureşan are darul să ne îndemne a citi o poezie autentică: „Acum vreo doi ani, la Tabăra de literatură de la Ocoliş, mi-a fost dat să ascult în una din seri o lectură de poezie după care, dacă aş fi avut la îndemână o ştampilă cu inscripţia «Fragil», mi-aş fi aplicat-o fără ezitare pe piept, în dreptul inimii, căci rar mi-a fost dat să ascult o poezie în care corpul să fie atât de vulnerabil. Acum, la lectură, poezia Elenei Cărăuşan îmi pare a sta sub semnul neliniştii. Spun asta pentru că în cartea ei, Sânge de nisip, totul este în mişcare. Întregul univers al poeziei e cuprins de o teribilă frenezie, de o ciudată agitaţie” (Un caz de poezie cu personaj, p. 5).
Cartea e împărţită în trei secţiuni care, stilistic, nu seamănă între ele. În deschidere, Sânge de nisip cuprinde 13 poeme avându-şi în comun datele unui expresionism sfârtecat, unde seriile de imagini specifice acestui curent artistic sunt împinse înspre un hieratism al lirismului pur, eliberat de descriere şi reprezentare, aproape înspre orfism: „Ce uşoară mă simt,/ ajunsă pe piscul unde zeii dansează,/ apoi dispar în mantii lungi/ albastre şi albe/ verticale în dungi.// Viaţa mea, o fantomă a celei/ în care, fără să aleg, furişată voi intra,/ dar voi merge spre un alt cer,/ un alt sânge se va metamorfoza” (Sângele meu, p. 24). Am citat doar sfârşitul unui poem care, întreg, e un imn al sângelui văzut ca un rug aprins care, în timp ce îşi trăieşte apogeul flăcărilor, îşi mistuie ireversibil resursa. Entităţi cu statut de topoi, reliefate prin titluri, sunt: sângele, timpul, trupul, clipa, gândul, în mijlocul cărora, prin puterea aluziei şi a alegoriei, omul este un semn. Admiţând şi o dimensiune livrescă a poeziei, „sânge de nisip” e o posibilă metaforă după Cartea de nisip borgesiană, văzută fără început şi sfârşit. Adică, aspiraţia spre un tot cosmic, cu ardoare mistică şi mari pasiuni introspective. Într-un poem, Timpul meu, există o ipostază a dualităţii fiinţei, de esenţă biblică, apropiată întrucâtva de intuiţiile epifanice ale lui Daniel Turcea: „În timpul luminii/ orele-s împletite cu cer şi pământ/ ziua cerul se scurge spre noi/ şi noaptea pământul ridică” (p. 18). Tot acolo întâlnim versuri scrise cu simţirea oximoronică a lui Rilke, la care „totul este solie” şi care, primul, a putut rosti acest adevăr: „Cumplit e orişice înger”. Simbolismul crucii adânceşte fisura tragică dintre materie şi spirit, dar şi condensează în acelaşi semn iconic suferinţa şi mântuirea: „Mi-am înşirat orele pe o cruce înaltă/ să văd mai bine/ întunericul din lumina mea/ şi lumina din noapte,/ să mângâi o clipă cerul/ ca pe un pântec al întunericului/ ca pe un ochi al luminii” (p. 19). Imaginarul îndrăzneţ al poetesei transfigurează trupul într-o aură îngerească aflată în căutarea unui suport material, iar asta se întâmplă în cel puţin două poeme învecinate: Timp pierdut (p. 20) şi Mi-am supărat trupul (pp. 21-22). Dialogul cu materia amorfă procură fiinţei noi tristeţi, mereu alte reflecţii şi noi antiteze în raporturile universului uman cu marele cosmos: „E toamnă târziu,/ pădurea-şi arată tristeţea în ramuri./ Stam culcată pe pietre mari,/ şi rotunde,/ le privesc cu patimă,/ cu invidie,/ că nu pot să le fiu soră sau fiică,/ îşi preling dragostea în munţi solitari,/ lor nu le spune preotul că vine/ o ultimă mărturisire,/ o ultimă clipă,/ apoi, o ultimă lucire” (Culcată pe pietre, p. 29).
Pe strada mea e un ciclu de nouă poeme, mai degrabă ocazionale, diluate stilistic, în raport cu cele care le precedă. Poate fi însă şi o aparenţă înşelătoare, căci eliberarea de tirania metaforei e chiar o alternativă la alte direcţii poetice consacrate. Universului interior din prima parte îi ia locul spectacolul lumii, pentru a cărui înfăţişare autoarea apelează la valoarea evocatoare a unor simboluri. Primele două poeme cresc din polisemantismul fecund al unui astfel de icon: drapelul. Intitulate Tricolorul, 1989 şi Tricolorul, 2014, ele nu fac decât să aşeze arcul unui sfert de secol din istoria noastră, ca o tragică siluetă, cu un picior pe speranţă, cu celălalt pe lunecătoarea deznădejde. Fiecare dintre poemele acestui ciclu e o entitate care se bazează pe organizarea riguroasă a imaginilor după scheme mentale specifice discursului poetic tranzitiv: „În spital condamnaţii trupului/ gem de lipsă de medicamente/ dar este morfină/ gemetele trec pragul liniştii comatoase.// Pe stradă asfaltul înghite/ râsete zgomotoase,/ cuvinte grele ca bravură,/ ţipete creionate în haine de firmă/ imagini plimbate la paradă:/ sunt tinerii care ne urmează:// Ce şansă să-mi cânte spre seară doi greieri,/ cu atâta sârguinţă!/ Ei ştiu să-mi dăruiască/ liniştea unei tumultoase, dar binecuvântată/ zi de duminică” (O zi de duminică, pp. 64-65). Caracterul confesiv al acestei poezii, puritatea ei lirică revin odată cu chemarea imaginaţiei, pentru a da expresie nouă unei teme recurente, cea a bolii, asociată cu un acut sentiment al sacrului. Aşa se face că, după câteva radiografii în cotidian, destul de seci stilistic, grupajul se încheie cu o stare onirică în care visul înlocuieşte realitatea, aşa cum ziua se transformă în noapte, apoi totul pare firesc, fără nimic alarmant ori îngrijorător. Visul se sfârşeşte în faţa lui Dumnezeu, la un fel de Judecată de Apoi, dintr-o mare frescă, zugrăvită pe un perete de monument public, expus fără cruţare vederii tuturor: „Am visat că stam culcată pe un câmp,/ miros proaspăt de iarbă,/ trifoi roşu îmbujorat de maci înfloriţi,/ hainele de pe mine erau ude,/ cosaşii înaintau spre mine/ să taie trifoiul şi macii înfloriţi.// M-am trezit,/ la spital se auzeau gemete,/ sirena salvării s-a oprit,/ se rugau toţi, tânăra să reziste în viaţă.// Am visat că umblu prin păduri dese şi-adânci/ mesteceni şi plopi deşi îmi adie răcoare,/ căldură chinuitor de fierbinte,/ ţineam cu greu în braţe clepsidra/ pe sus intrau fluturi/ sub gâtuire ieşeau cai,/ zgomot de copite.// Am visat că sunt la margine de apă/ valuri mari mă înalţă,/ apoi mă coboară cuminţi,/ din valuri, zeci de chingi m-au cuprins/ n-am avut teamă,/ eram fericită,/ m-am înălţat cât de sus am dorit,/ acolo se cânta Sonata Lunii,/ apoi o Nocturnă,/ vedeam chipul trist al lui Chopin/ mângâiat de şuviţele vesele,/ cortină la lumea surdă e Beethoven.// M-am trezit. Cântam la pian./ De ce sufletul meu s-a făcut nevăzut?/ oare se ascunde de lumina sacră?/ sau nu vrea Dumnezeu să mi-l vadă?” (Am visat, pp. 66-67).
O prelucrare a temei eului, mai liberă, o poezie în care varii curente estetice încep să se încrucişeze, iar transformarea spiritului se traduce în delicata relaţie dintre imagini, aduce cu sine Oglindă în cer, ultimul grupaj poetic al acestei cărţi. Un poem intitulat Nodul dacic, dedicat lui Ioan Marchiş, pare un viguros comentariu liric la arta plastică a celui care a ilustrat volumul. Imaginarul poetic, puţin ezoteric, gata să se desprindă în simboluri celeste, armonizează cu desenele artistului într-un cald sincretism: „Acolo sunt doar eu şi nimeni în jur;/ noduri de gând ţesute în pori,/ laturi cu vârf de cer coborâte în plexul solar/ unghiuri cu vârf de adânc oprite în golul central,/ noduri de pori legănate în gânduri.// Mă prind în horă cu multele mele chipuri/ dansăm, cântăm cu ritual catharsis împrejur/ îmbrăţişăm cu bucurie,/ pe buze cuante cu sens./ Sunt oare, cele ce tocmai din Preaînalt au venit/ coborând pe rând straturi, straturi?/ sau poate/ sunt tenebre înălţate ce pleacă spre alt Univers?// Acolo, cocorii mei,/ îmi dăruiesc singurătatea cerului/ iar rădăcinile din pământ îmi dau mângâierea/ cu tăcerea şi liniştea întunericului” (pp.73-74). O oază de vitalism cosmic se iveşte într-un monolog dramatic cu vizibile propensiuni spre autoportret. Fiinţa ar vrea să iasă din sine şi să se reverse, într-un mod panteist peste formele geologice primordiale. Ceea ce urmează însă e un robust şi încântător peisaj neoexpresionist: „Mi-au crescut picioare din munţi/ să fiu mai aproape de sfânta nemărginire,/ să văd mai repede arcada luminii/ când ziua o crapă.// Braţele-mi curg fluvii/ pântec de viaţă, însângerată mişcare,/ izvor rostogolit în râu/ fluviu către metronomul mării.// Tălpile mi se scurg în pământ/ rădăcini gravitaţionale spre taina centrului;/ acolo, mineralele se ivesc/ îmbrăţişarea lor e timpul când magma iese spre noi, oamenii,/ sărutul lor e furtună şi uragane” (Pe verticală, p. 83). Apropierea de pietre, ne amintim, e un gest nichitastănescian, care capătă la Elena Cărăuşan o rezolvare antropomorfizantă, ce sugerează marea generozitate a poetei de a-şi semina eul peste tot: „Stau culcată cu tâmpla pe pietre/ atentă ca toate fibrele să-mi fie lipite de ele,/ gleznele firave sunt martori pasivi/ la tălpile-mi lipite de pietre./ Rotunde, sparte, colţoase modelate de ploi,/ pietre forţate să-şi dea frăţia/ în piramide sau temple” (Dragostea pietrelor, p. 85). Una din temele poeziei din acest ciclu e chiar înţelegerea, mai ales cu nuanţa ei uşor religioasă de îngăduinţă faţă de toate care ne înconjoară, urmată de împăcare. O astfel de orientare nu poate fi decât atributul unei depline maturităţi spirituale: „Am înţeles că poarta de Dincolo/ e joasă şi îngustă,/ nu poţi să iei cu tine nici o floare,/ poate doar ecoul de ultim recviem intonat./ Atunci, las tot din mine să se prelingă în voi!” (Am înţeles, p. 88).
În ultimele texte, descrieri ale realului adulmecând prezenţa supranaturalului, sensurile lumii sunt căutate în cuvinte, în spirit, în timp ce morfologiile geologice rămân să trăiască în durata poemelor: „Şi cuvintele au viaţa lor/ se nasc din sunete îngânate insistent/ şi circumvoluţiuni frământate,/ cresc prin rotunjimea buzelor tinere/ ori a buzelor de ani îmbrăţişate/ cuvinte-simbol,/ cunună de germeni împletiţi/ în dragostea dintâi,/ cuvinte-lege,/ trepte însorite în umbră păcate nerostite,/ cuvinte-culori/ pădurea le înşiră şi le-nţelege,/ cuvinte-anotimp,/ fac rădăcini, tulpini, au flori,/ apoi, sămânţa se coace/ vântul le duce pe buze/ ce ştiu să rotunjească silabe/ dincolo, dincoace…/ cuvinte cioplite în cer de bucurii/ cuvinte cântate în pământ de dureri,/ oricând minciuna şi ura joacă feste,/ har nespus înainte de vreme,/ sufletul din cuvânt va fi ucis/ tulpină, flori, sămânţă lung vor geme/ o umbră tot mai mică,/ apoi, nimic nu mai este.// Rămâne dalta cuvintelor adâncite în amintiri,/ undeva, în zare,/ se mai aude ecoul săpat în crezare” (Şi cuvintele au viaţă, pp. 90-91). Un crez artistic neîmpodobit, natural ca trilul unei păsări pe ram, ca o notă de instrument muzical, eliberată de atingerea unei clape de un deget de copil. Sânge de nisip de Elena Cărăuşan e o carte de poezie scrisă cu multă distincţie, cu personalitate.

Autor: Viorel Mureşan