Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Proză pentru „Caiete Silvane”: Botezul

Proză pentru „Caiete Silvane”: Botezul

August 2016

Notă biobibliografică
Ioan V. Moldovan s-a născut la 10 martie 1948, în comuna Chiuza, județul Bistrița-Năsăud. A urmat studii juridice.
În anii `80 a publicat proză scurtă în Luceafărul, Suplimentul literar al Scânteii tineretului, Tribuna.
Imediat după 1990 renunță la literatură și, pentru o scurtă perioadă, intră în politică ocupând demnitatea de ministru în guvernul Stolojan. Apoi, se dedică în exclusivitate carierei de magistrat și se pensionează din funcția de procuror șef al DNA Bihor.
Acest volum reprezintă un întârziat debut editorial, ca o nostalgică întoarcere la prima iubire.

 

În acea toamnă caldă a anului 197… Coman a fost repartizat la o procuratură dintr‑un oraş, capitala unui judeţ din nord‑vestul ţării care era pe jumătate şantier, pe jumătate un sat mare. Peisajul era dezolant, praful era stăpânul aşezării, zgomotul nu înceta niciodată, iar biroul pe care l‑a primit în fostul penitenciar mai păstra încă mirosul de puşcărie. Tânărul procuror socoti că nu va face mulţi purici prin zonă. Şi când vorbea de purici nu era chiar o metaforă.  
Grefiera îşi băgă capul pe uşa blindată a fostei celule şi‑i comunică sec:
– Vă cheamă şefu’!
– Domnule – şefu’ nu folosea apelativul „tovarăşe” decât la şedinţe – te‑am numit procuror criminalist. Din momentul acesta intri în pâine. Astă noapte, în schimbul III, a fost un accident mortal de muncă în gară. Victima este la morga spitalului. Te duci prima dată la autopsie, apoi ancheta obişnuită. Poftim dosarul.
La morgă era frig. Încăperea era de o murdărie incredibilă. Canalul se înfundase, iar mirosul de cadavru era stăpân pe situaţie. Procurorul simţi un nod în stomac şi se strădui să nu vomeze, să nu se facă de râs. Începu să numere în gând şi dădu mâna mecanic cu medicul şi autopsierul. Ca să îndeplinească acest simplu gest de politeţe, autopsierul îşi trecu mărul mâncat pe jumătate din mâna dreaptă în mâna stângă. „Are nişte unghii ca nişte copite, parcă ar umbla în mâini”, gândi procurorul şi şi‑l imagină pe autopsier mergând în mâini pe lângă masa de beton pe care era aşezat cadavrul. Imaginea îl trezi şi greaţa cedă. Făcu priză cu lumea înconjurătoare. Medicul tocmai dicta date despre victimă unui asistent bine făcut, cu o figură bovină, cu un păr creţ „merinos” şi care avea un papion negru asortat la un costum alb impecabil, ca şi cămaşa de altfel. Părea o apariţie atât de excentrică încât procurorul se gândi că visează.
– Scrie, Daniel: Istoric. Victima, maistru la Întreprinderea de sârmă, fiind prezent în gară, la descărcarea unui vagon cu ţevi, a fost accidentat mortal de o legătură de ţevi ce s‑au desprins din ciocul macaralei de la o înălţime de 10 m. Conform martorilor oculari, victima, în momentul impactului, era în poziţie ortostatică şi a sucombat instantaneu.
Procurorul observă că medicul legist dicta repede înconjurând cadavrul în sensul acelor de ceasornic, manifestând o oarecare agitaţie şi grabă, în timp ce asistentul, în costumul lui impecabil, se scobea lejer în nas. Nici urmă de caiet, de stilou sau ceva asemănător. Doctorul continua să dicteze, iar asistentul să se scobească în nas.
– Corpolenţă atletică, masă musculară bine reprezentată, sex masculin, 30‑35 de ani, aproximativ 1,80 m, greutatea cca 85 kg...
Asistentul îşi scoase degetul din nas ca să‑şi acopere cu mâna un căscat de zile mari. Maxilarul inferior se întinse peste limitele suportabilităţii şi trosni asemenea şinelor de cale ferată călcate de un marfar. Zgomotul îl întoarse pe doctor cu faţa spre asistent.  
– Ce faci, măi Daniele, vrei să ne înghiţi? Nu notezi nimic? Pentru cine vorbesc eu? Ce scriem în raport pentru domnul procuror?
Daniel îşi puse maxilarele unul peste altul, le masă un minut, după care reuşi să vorbească: 
– Pe ce naiba să scriu dacă mi‑am pierdut caietul şi stiloul? Şi nici nu ştiu exact unde! După ce am terminat de arbitrat meciul de volei am fost cu băieţii la „Carmen” la votcă, după aceea la „Perla” la bere şi... asta e! 
– Caietul o să ți‑l aducă cineva, că n‑are ce face cu el, dar poţi să‑ţi cumperi alt stilou. Crapă urechile şi bagă la bostan ce spun, că tu faci preambulul. Şi doctorul începu din nou, în timp ce asistentul Daniel adormi în picioare, rezemat de soba de teracotă, în costumul lui alb şi frumos, de arbitru de volei. 
Realiză şi doctorul, într‑un final, că n‑are cui dicta şi scurtă prezentarea victimei.
– Etc., etc…
Asistentul Daniel avea să completeze cu propria lui fantezie preambulul raportului. 
– Ariciule, ai ascuţit bisturiul mare?
– Da, domnu’ doctor.
– Taie!
Bisturiul tăia bine, corpul se desfăcu ca o lubeniţă, lăsând să se zărească viscerele.
– Ţi‑am mai spus să nu mergi aşa de jos, se enervă doctorul. Poftim, ai atins ficatul. Acum ce‑i spunem domnului procuror? De unde‑i leziunea asta tăiată pe ficat?
Procurorul făcu un gest liniştitor cu mâna. Adică, a văzut, nu‑i cazul să‑şi facă probleme. Înţelegea că se făcea şi puţină regie să‑l impresioneze.
Doctorul însă făcea în continuare pe supăratul. 
– Îţi interzic să mai tai porci la tine în sat. Ai căpătat obiceiuri de măcelar. Aici facem artă! Ai înţeles? 
– Da, domn’ doctor.
Totul a mers bine până la cap. Craniul victimei era foarte tare, oasele erau groase şi cutia craniană nu se lăsa tăiată în nici un chip. Autopsierul Ariciu era un om micuţ, n‑avea destulă forţă în braţe.
– Nu pot domn’ doctor. Are craniul prea tare. Să vină Daniel să-l taie. Doctorul aprobă şi-l trezi pe asistent.
– Vino, să tai craniul, tu eşti specialistul!
– Şi cu costumul ce fac? Îl umplu de sânge! Nu mai facem capul. Ştim cu toţii de ce a murit.
– Uite că eu nu ştiu, pricepi? Şi domn’ procuror îi la prima autopsie şi trebuie să înveţe şi dumnealui că de acum va lucra împreună cu noi. Dezbracă‑te!
Asistentul Daniel dădu jos costumul, cămaşa albă şi papionul negru, păstrând doar pantofii albi. Dădu la iveală o pereche de chiloţi „tetra”, cândva albi şi ei, acum cenuşii şi cu pete de felurite culori. Prinse capul mortului între picioare şi în mai puţin de un minut secţionă cu fierăstrăul cutia craniană.
– Unde pun creierul? Întrebarea autopsierului era justificată. De o parte şi alta a corpului erau aşezate organele interne.
– Pune-l între picioare, acolo avem loc.
Doctorul tăia felii subţiri din organele interne şi le punea în nişte sticluţe în care fusese cândva penicilină. „Sunt practice, gândi procurorul, au dop de cauciuc, se închid bine.”
– Probe pentru histologie, explică doctorul. Noi lucrăm ştiinţific, domn’ procuror!
Procurorul privi masa de ciment îngustă şi joasă, cu canalul de scurgere înfundat, becul chior şi murdar din tavan, creierul victimei secţionat zăcându‑i între picioare, organele interne împrăştiate prin toată morga, pe autopsier şi pe asistentul în chiloţii plini de sânge şi reflectă că dacă ce se petrece aici este un act ştiinţific, atunci el are toate şansele să ajungă preşedintele Academiei.
„Parcă doctorul zicea mai înainte că‑i artă. Ciudat mai arată arta şi ştiinţa la noi.” Reflecţiile procurorului fură întrerupte de intrarea intempestivă a unui individ în halat alb, înalt şi bolovănos care trânti uşa cu putere şi începu să zbiere:
– Unde‑i stomacul? Sper că nu l‑aţi stricat cu ciopârţeala voastră. Daţi‑mi imediat stomacul!
Era directorul spitalului, omul care a vindecat ulcerul; unii îl considerau savant, ceilalţi un escroc. Cei din urmă îl învinuiau că‑şi face reclamă plătind reportaje laudative prin diferite publicaţii. Faptul, de necontestat, era că a descoperit, întâmplător sau nu, un medicament ce vindecă unele forme de ulcer. Era o personalitate dificilă, un om greu de suportat. Era un zurbagiu, pe unde trecea lăsa lucrurile într‑o perfectă dezordine.
Procurorul auzise de el, dar nu-l cunoscuse personal. Acum se zgâia la el curios, voia şi el să vadă un savant în carne şi oase.
– Unde‑i stomacul? se impacientă directorul, împrăştiind viscerele de pe masa de autopsie.
– E aici. Autopsierul Ariciu dădu la iveală organul căutat, scoţându-l de sub ficat. Stomacul nu era secţionat, doctorul nu‑şi bătuse capul cu toate fleacurile. Vreţi să vi‑l spăl?
– Să nu te atingi de el, măcelarule, doamne fereşte. Pune-l, aşa cum e, într‑un borcan mare şi toarnă pe el nişte spirt. Să nu torni formol!
– De unde formol, că n‑avem! De altfel nu mai avem nici spirt. Săptămâna trecută s‑a terminat. Administraţia nu ne dă nimic. Suntem a cincea roată la căruţă. Mai furăm de pe secţii, facem şi noi ce putem. Asistentul Daniel era revoltat.
– Lasă că vă ştiu eu. Mi‑a zis mie administratorul că beţi spirtul. Iar formolul îl folosiţi la îmbălsămări în tot oraşul. La ciubucuri, adică.
Autopsierul Ariciu se opri la picioarele mortului. Plecase să aducă spirt, dar uite că s‑a terminat. Şi n‑au nici formol. N‑au de niciunele.
– Vă ţineţi de coţcării, ricană doctorul savant. Adu un borcan, o pungă, ceva, îi ordonă lui Ariciu. Autopsierul îl privi pe doctor, care dădu neputincios din cap.
Între timp directorul examina stomacul.
– Doctore, vino aici. Veniţi şi voi să vedeţi. Asistentul Daniel, care intenţiona să‑şi tragă pantalonii, renunţă şi după ce‑i împături cu grijă îi puse pe marginea scaunului unde şedeau frumos aranjate haina, cămaşa şi papionul.
– Vedeţi, aici a fost nişa. E complet cicatrizată, vindecată. Sunt un geniu! Ce noroc am avut să moară omul acesta pe care l‑am tratat anul trecut. Şi să vină nevastă‑sa la mine, să plângă. Apropo, ea îi afară. Aşteaptă să terminaţi, să-l poată duce acasă. Unde dracu îi borcanul ăla mare pe care vi l‑am cerut?
– N‑avem, vorbi, în sfârşit, medicul legist. Dar vă dăm nişte mănuşi chirurgicale. Ariciule, leagă capătul stomacului cu o sfoară, că dă pe afară.
Directorul fu echipat cu mănuşi chirurgicale. Stomacul fu legat artistic de Ariciu. După nod, Ariciu a făcut din sfoară o buclă, un fel de toartă. Directorul îşi ţinea opera în mâna stângă. Cu dreapta deschise uşa, făcu un pas şi când toţi credeau că va trânti uşa, se întoarse:
– Spune‑mi, Daniele, când e ziua ta? 
Asistentul recuperă destul de greu şi într‑un final răspunse:
– Pe 16, luna viitoare.
– Perfect, doctore să‑mi aminteşti. Vreau să‑i fac cadou asistentului tău o duzină de chiloţi. Ăştia nu-l mai ţin mult.
Toate privirile se‑ntoarseră spre Daniel. Ce‑i drept, chiloţii erau murdari nu glumă şi înlocuirea lor se impunea de urgenţă. De atâta purtat se înmuiase şi elasticul. Un testicul îi ieşea afară pe jumătate.
– Şi coiul ăla îi la fel de murdar. Dar din acest articol n‑o să‑ţi fac cadou. Dacă aş face rost de aşa ceva, aş păstra numai pentru mine. Şi râse gros şi prelung de gluma idioată. De data asta trânti uşa şi legistul răsuflă uşurat.
Uşa se deschise pentru a doua oară şi apăru capul femeii. Ariciu se repezi şi o împinse pe femeie pe hol. Se auzeau vocile de afară şi autopsierul o asigura pe femeie că totul va fi bine.
– Îl coasem frumos, îl aranjăm, nu vă faceţi probleme doamnă.
– Vă rog să-l bărbieriţi, dacă se poate. A plecat la lucru neras. Se poate?
– Sigur că da. Lăsaţi hainele la mine şi veniţi peste două ore cu sicriul. O să fie gata.
– Mulţumesc, murmură femeia şi începu să plângă încetişor fără vlagă. Lacrimile mari şi dureroase le‑a vărsat astă noapte. Acum începeau grijile: înmormântarea, copiii, viitorul lor.
Procurorul privi cadavrul ciopârţit de pe masă şi‑şi zise că a fost un om bun, rău, nu se ştie. A fost iubit şi soţ, tată, un om în care familia lui găsise un sprijin. Se surprinse că nu a gândit aşa până când femeia nu a început să plângă. Mortul acesta a fost doar un obiect de studiu pentru medicul legist Petrilă, pentru ceilalţi, pentru directorul‑savant şi chiar pentru el. Din nou simţi cârcelul acela în stomac şi se trezi întrebând cu o voce înaltă:
– Nu aveţi ceva de băut?
– Vi s‑a făcut rău domn’ procuror? se arătă îngrijorat doctorul Petrilă. Vă dau ceva contra greţurilor?
– Nu‑i vorba de greaţă, dar sincer, aş bea ceva!
Doctorul Petrilă îi privi pe colaboratorii săi. Daniel tocmai îşi legase papionul şi arăta, din nou, ca scos din cutie. Nu spuse nimic, ci doar ridică din umeri.
– Să înţeleg, zise doctorul, că ai băut jumătatea aceea de palincă adusă de baba la care i‑a căzut moşul din nuc?
– N‑am băut‑o singur.
Autopsierul Ariciu, care se simţea cu musca pe căciulă, sări amabil în ajutorul colegului:
– Avem japoneză, domn’ procuror, dacă vă place.
– Japoneză, pufni doctorul, nu‑i băutură pentru domn’ procuror. De fapt nu‑i pentru nimeni. E o porcărie!
– Japoneză, vietnameză, fie ce‑o fi.
– Imediat o prepar, domn’ procuror.
Procurorul se gândi că trebuie să fie vreun lichior cleios, ceva în genul triple‑sec, dar avea să aibă parte de o surpriză plăcută. Japoneza era o băutură bună, gustoasă, cu mult alcool şi mai ales caldă. Într‑o gamelă de tablă, Ariciu turnă spirt sanitar două treimi şi o treime ceai de tei fierbinte. Băutura era aromată şi catifelată, nodul din stomac dispăru. Îşi aprinse o ţigară şi aprecie băutura:
– Este foarte bună. Merge la fix.
– Vă rog s‑o beţi toată, nu avem decât o singură gamelă. 
Se cinstiră cu toţii cu câte o cană de japoneză fierbinte, după care mai luară una. Şi încă una.
– Dar văd că aveţi spirt!
– Sigur că avem. Asistentul Daniel răsuflă precipitat. Doar nu era să-l turnăm pe stomacul ciopârţit de director. Javra asta n‑are decât să‑şi cumpere spirt. Îi plin de bani!
Când procurorul a ajuns la birou fredona o romanţă din care nu‑şi amintea decât două versuri: „S‑au scuturat toţi trandafirii/ În seara când ne‑am întâlnit...”
Grefiera îl informă că îl aşteaptă şeful cu ceilalţi procurori la analiza soluţiilor.
Coman s‑a aşezat pe un scaun şi brusc şi‑a amintit încă două versuri din romanţă, pe care le cântă cu multă aplicaţie: „Plângea pădurea şi zefirul/ Plângea şi lacul liniştit”.
– Ce‑i cu dumneata, domnule? Şeful era mai mult îngrijorat decât supărat.
Explicaţia a fost scurtă:
– Japoneză.

(Din volumul Noi nu mergem la război, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, pp. 13-22)

Autor: Ioan V. Moldovan