Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Proză pentru „Caiete Silvane”: Dan Lungu

Proză pentru „Caiete Silvane”: Dan Lungu

August 2016

M-a sunat doamna Veronica să mă anunţe că mi-a găsit ceva… Eu, bucuroasă, na!, îţi dai seama. E vorba de o doamnă în vârstă, dar care umblă pe picioarele ei, numai că locuieşte într-o zonă ceva mai izolată, în sud, zice ea. Ok, mormăi eu. Dacă eşti de acord, vine ea şi te ia cu maşina de aici, de la Roma, mai spune. Dar să ştii că are şi o condiţie la care nu lasă nicicum, adaugă ea, şi anume să-ţi faci toate analizele înainte, să vadă că eşti sănătoasă, le plăteşte ea. Nu ştiu cum reuşea doamna Veronica să dea peste toate ciudatele, dar avea o colecţie întreagă. Ce să spun, fată? Începusem să mă obişnuiesc că ăştia se uită la români ca la nişte babuini acuma coborâţi din copac, aşa că nu m-a surprins peste măsură… Îi e frică babetei să nu-i dau vreo boală, ceva, mi-am zis eu. Asta e! Dar nu pot spune că nu m-a deranjat, că nu m-a râcâit un pic pe sufleţel. Am întâlnit după aia italieni care chiar credeau că în România e un fel de junglă, oamenii trăiesc în colibe şi mănâncă rădăcini şi fructe… E drept, am dat şi peste unul care cita din Cioran, ştiind că e român… 
În fine, a venit Elisabetta după mine, la Roma. Aşa o chema pe tipa din sud. Am făcut un popas pe la o clinică privată. Înainte de a intra, am avertizat-o că nu ştiu cât de în regulă sunt actele mele, iar ea a făcut semn că e în regulă. Mă simţeam naşpa, deşi încerca, politicoasă şi cu tact, să-mi facă vizita plăcută… Era o bătrână educată, cochetă şi energică. După ce s-a asigurat că nu colcăi de puroaie, limbrici, microbi şi alte chestii scârboase, am pornit mai departe. Călătoria a fost agreabilă. Conducea bine, peisajele erau frumoase, conversaţia inteligentă sau nostimă. Am mâncat la un mic restaurant, pe o terasă. Mă simţeam ca în vacanţă. Elisabetta nu era o ignorantă în privinţa României, mi-a vorbit de situaţia copiilor din orfelinate, de problema rromilor şi de greutăţile trecerii de la o piaţă centralizată la una liberă. Cum să spun, ştia despre România cu totul altceva decât mă aşteptam eu… Nu tu Eminescu, Creangă, Caragiale, nu tu Cioran, Eliade, Ionescu, nu tu Nadia Comăneci sau Ilie Năstase, dar ştia de tot felul de coclauri pe unde sunt orfelinate, de care eu nici măcar nu auzisem. Am crezut că ne oprim la Lecce, dar nu, am mers mai departe. Eram deja în tocul cizmei, îţi dai seama? Deja mult mai cald decât la Roma… Am intrat într-un fel de sat mai mare, Pisignano, şi a zis că am ajuns. Numai că nu a oprit chiar în localitate, ci undeva la margine, puţin în afară, mi s-a părut mie. Casa era veche, dar foarte frumoasă. Cu palmieri în curte şi tot felul de plante exotice. 
Am coborât din maşină şi am început să mă întind, ca să mă dezmorţesc. Înţepenisem de atâta drum. Deodată am văzut năpustindu-se asupra noastră, venind dinspre casă, două animale bizare. Dintr-un salt sunt înapoi în maşină şi trag portiera după mine. Între timp, dau un strigăt de alarmă către Elisabetta, să o avertizez. Dar ea nici vorbă să bage de seamă. Erau, fată, ca doi pui de dinozaur, ca ăia din desenul ăla animat, Epoca de piatră. Alergau repede, erau verzi şi erau mari… În acel moment mi s-au părut imenşi, dar nu aveau decât vreun metru jumate lungime. Erau două iguane, tu! Dar eu de unde să ştiu, fată? La noi la bloc lumea avea canari, nu iguane, iar la subsol mişunau numai şobolani; e drept, mari cât franzela. Şi au zdupăit creaturile alea două până lângă Elisabetta şi se gudurau pe lângă ea, altoindu-i din când în când câte o coadă la fund. Iar distinsa mea doamnă aşa le mai scărpina, le mângâia şi le vorbea, de nu-mi venea a crede. Nici nu mai ştiam dacă e realitate sau nimerisem prin vreo poveste. 
Acolo am stat, în maşină, ca bătută în cuie. 
După ce au terminat de giugiulit, Elisabetta a râs către mine şi m-a invitat să ies afară, ca să-mi prezinte bestiile. Ce să spun, am ieşit cu inima cât un purice, gata s-o tai la sănătoasa în orice moment. Mi-era frică, tu! Şi erau şi scârboase jivinele astea… cu solzi… cu ghimpi pe spinare, cu ditamai guşa şi cu nişte ochi aşa, ca de crocodil… Mi-era silă de ele… Hai, hai, vino să-mi cunoşti copilaşii, mă îndeamnă ea, plină de entuziasm. Făceam paşii mici… călcam ca pe sârmă ghimpată… El e Dante şi ea e Beatrice, mi-i prezintă ea, iar animalele au ridicat din cap când şi-au auzit numele. Eu probabil trebuia să fac o reverenţă, ca o slujnicuţă, şi să-mi spun numele, dar nu reuşeam decât să le privesc îngrozită. Ei bine, de ceea ce mi-era frică nu am scăpat. Trebuie să te împrieteneşti cu ei, veţi sta mult timp împreună, fiindcă eu sunt mai mult plecată, a spus ea. 
Aşa am ajuns, putem spune, îngrijitoare de iguane. 
Pe lângă faptul că a trebuit să-mi domin sila, am învăţat cât de importante sunt calciul şi potasiul pentru ele, precum şi razele ultraviolete. M-am deprins cu obiceiurile iguanelor şi am învăţat să prepar o masă echilibrată… Casa era la dispoziţia lor, ca şi grădina. Dante şi Beatrice erau adevăraţii stăpâni ai locului şi erau capricioşi nevoie mare. La parter aveau amenajat un terariu imens, luminat de becuri cu ultraviolete, pentru zilele ploioase, înnorate sau pentru când pur şi simplu aveau chef să stea acolo. În rest se plimbau prin curte. Uneori erau foarte jucăuşe, alteori mă muşcau sau mă loveau cu coada. Parcă îmi trăgeau cu o lopată, fată, aşa forţă aveau. Le dădeam mult broccoli, morcov, dovlecel, mazăre, dar şi piersici, după care se dădeau în vânt. Le plăceau de asemenea enorm florile de trandafir şi hibiscus. E incredibil ce chestii puteau să bage în ele, ba chiar erau indicate. Nu refuzau nici strugurii, ananasul, pâinea sau brânza. 
Încet-încet, m-am obişnuit cu toate mofturile, am ajuns chiar să şi vorbesc cu ele. Cea cu guşa mai mare era Dante, iar cealaltă, ceva mai mică, era Beatrice. La început nici nu le deosebeam prea bine. Elisabetta, după cum am aflat mai târziu, avea o altă casă la Lecce, unde stătea mai mult. Pe aici era mai degrabă în trecere, mai rămânea şi peste noapte, dar ocazional. Cum să spun, aia era casa iguanelor, iar eu eram servitoarea lor. O servitoare bine plătită, e drept. Elisabetta venea în principal să aducă de mâncare, pentru că cele două jivine balotau, nu glumă. Cum noi eram undeva în afară, nu exista nici un magazin foarte aproape. Căra cu maşina saci de morcovi, lăzi de dovlecei, sacoşe de broccoli şi toate celelalte. La două-trei zile era musai să vină. Era plin portbagajul cu bunătăţi pentru jivine, dar la mine nu se gândea niciodată. Un iaurt acolo, un pui pentru friptură, o dulceaţă pentru dimineaţă, nimic nu i se lega de mână. Aşa că am început să am şi eu dietă de iguană, iar în două luni aveam o talie de invidiat. Doamne, cât morcov am mai ros în acea perioadă! Câtă mâncare de broccoli şi de dovlecei am făcut! Numai flori de trandafir şi de hibiscus n-am mâncat. Mi-aş fi cumpărat din banii mei un copănel de pui, dar în pustietatea aia nu aveai de unde. 
Într-o după-amiază, am stat mai mult la taifas cu Elisabetta… Atunci mi-a explicat cât de sensibile sunt iguanele la boli, le iau foarte repede de la om, şi ce firi sensibile au. Atunci am înţeles şi rostul analizelor de la început… M-a rugat, de asemenea, să nu le vorbesc răstit sau, Doamne fereşte, să strig la ele, fiindcă fie se pot enerva, fie intră în depresie… Era recomandat ca în prezenţa lor să nu vorbesc româneşte – de exemplu, la telefon, cu o prietenă – fiindcă zgomotele nefamiliare le-ar putea strica echilibrul psihic, le-ar putea induce o stare de stres… Puteau face chiar diaree din pricina asta. În italiană, da, puteam să le vorbesc… Pe un ton drăgăstos, de preferat. 
Toate aceste sfaturi mi-au lăsat un gust amar… 

Fragment din romanul „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” (Polirom, 2014). Autorul a citit și din acest roman în cadrul lecturilor publice susținute la Zalău, în 9 iunie 2016, întâlniri literare organizate de Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj și revista „Caiete Silvane” cu sprijinul Colegiului Național „Silvania”, Liceului Pedagogic „Gheorghe Șincai”, Casei de Cultură a Sindicatelor și Cenaclului „Silvania”.

Autor: Dan Lungu