Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Marcel Lucaciu-50 Pseudoportret cu buzunare

Marcel Lucaciu-50 Pseudoportret cu buzunare

Iulie 2016

Un articol „la aniversară” ar trebui să fie un periplu biografic, care să fixeze, în același timp, etape ale evoluției literare, procesul de creație, opera. În ceea ce mă privește, cred că e mai puțin important „unde și când s-a ivit în lumină” un scriitor, iar când vizat e un literat „din Țara Silvaniei”, căci despre Marcel Lucaciu este vorba, o „re-lectură” printre rândurile semnificative ale existenței, pentru a simți „parfumul ficțiunii” și a privi „viața ca o paradă” e o formă mai potrivită de marcare a unei jumătăți de secol de viață și a peste trei decenii de activitate literară. 
Dacă am porni de la o afirmație care viza activitatea literară a lui Nichita Stănescu, am spune că Marcel Lucaciu n-a făcut decât să fixeze, poate inconștient, propria dominantă biografică, creatoare, în aceste rânduri: „Ca orice poet autentic, Nichita Stănescu a fost și el atras de mirajul publicisticii, care continuă firesc muncile sale orfice”. O dublă vocație, de poet și critic, e vizibilă în volumele Scrisori către Isolda (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995), Poemul care a împușcat metafora (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2000), Omul fără buzunare (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2001), Re-lecturi stănesciene (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004), Parfumul ficțiunii (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2012), Scriitori din Țara Silvaniei (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2013), Flori de cuc (Editura Caiete Silvane, Zalău, 2015). Și dacă nu menționăm vocația gazetărească, e pentru că, și atunci când scrie tablete sau articole pentru presa locală, lui Marcel Lucaciu îi iese tot poezie sau critică. Uneori literară, alteori a societății. Profesional, aceleași două amprente i-au marcat existența, căci activitatea de dascăl, de inspector de limba și literatura română, de președinte al Cenaclului Silvania converg spre „pământul de litere”. 
Aplicat, stăpânit de o acribie exemplară, Marcel Lucaciu deschide fiecare cronică literară inclusă în „Scriitori din Țara Silvaniei” sau „Parfumul ficțiunii” cu o frază (și/sau un titlu) care trădează, de cele mai multe ori, poetul, „omul supt vremi”. Fixarea reperelor biografice sau literare e urmată, adesea, de un portret literar. Identificând teme și motive dominante, dezghiocând, luminând opera în discuție fără a „sugruma” vraja nepătrunsului, criticul sălăjean stabilește nu doar genul proxim, atunci când încadrează scriitorii în curente sau generații, ci și diferența specifică, atent surprinsă și elocvent orchestrată. Posesor al unui arsenal lingvistic și conceptual consistent, Marcel Lucaciu nu rămâne doar un observator sau analist superficial al operei, susținându-și ipotezele cu exemple generoase. Sinestezice, sincretice, cronicile dezvăluie, în fond, structura plurivalentă a ființei autorului.
O constanță tematică, stilistică, simbolică se remarcă în opera lui Marcel Lucaciu, fie că e vorba de text poetic, publicistic sau de cronică literară. Societatea prinsă în „taifunul logoreic”, timpul și timpurile, orașul de provincie, totul și nimicul, iubirea, existența, condiția scriitorului sau traumele omului care mizează pe decență și echilibru brăzdează, fulgurant, întregul traiect scriitoricesc. Obsesive sunt, în mod vizibil, creația, tăcerile, uitarea, amintirea sau anotimpurile: anotimpul creației, anotimpul tăcerilor, anotimpul uitării, anotimpul amintirii. Căci timpul, chiar „mort” sau cu ziua de mâine „gârbovită”, dezarticulează ființa umană și orașul, „hăituiește”. Autoanalizându-se cerebral, înțelege că devine un modus vivendi chiar asumarea iluziilor deșarte, a speranțelor iluzorii, a neîmplinirii, a damnării.
Accentele primului volum sunt reiterate, rearticulate cu reverberații noi, în volumele următoare. De fapt, nu doar poemele, ci și volumele însele lasă impresia unui joc domino. „Floarea de cuc” așternută „la tâmple” încă din ciclul „Scrisorilor către Isolda”, din primul volum, va da titlul celui mai recent volum de versuri; albastrul valului, al mării, al sângelui din artere se va regăsi, în „Flori de cuc”, în azurul ochilor femeii; „inima vacantă” devine „mormânt viu” al iubitei, reclamele și vitrinele migrează din poezie în „prozaica” existență și invers, iar „sângele care valsează” și „cămașa cu aripi tăiate”, metafore-imagini din primul volum, compun poemul ce deschide volumul din 2015. „Taifunul logoreic” sau „ochelarii cu lentile roz”, sintagme poetice, dar și laitmotive urbane, precum vitrina sau reclama, sunt reluate în discursul publicistic, așa cum se întâmplă cu imaginea toamnei sau a orașului, regăsită deopotrivă în poeme sau în tabletele construite ca poeme în proză (O altă toamnă, Cruda realitate). Portretul bunicului și cel al unchiului, din primul volum, au un corespondent în portretul Lioarei, la fel cum așteptarea fără sfârșit a lui nea Toader, cu iz mitologic, e la fel de ardentă ca a Isoldei.
Formulări scurte, lapidare, dar percutante, substanțiale, care fixează o panoramă a deșertăciunilor, un theatrum mundi, tonuri acuzatoare sau resurecționale, dar și construcții aluzive, vehemente (Papuria sau țara lui Papură-Vodă, „țara matelotului”, absurdistan) constituie nota distinctă a discursului liric și gazetăresc. 
Ceea ce transpare, dincolo de revolte sau meditații, e acuta percepție a realității, hipertrofierea simțurilor care mențin conexiunea cu realitatea, inedita fuziune om-timp-realitate, toate transpuse, cristalizate în metafore. „Iarna din artere”, „departele toamnei”, căderea „primei tăceri”, „politica/ frumoasă vampă” ce „face cu ochiul”, „mi-e noapte/ de zâmbetul/ lacrimei/ blond”, „toamna mioapă”, viața care trece „ca o vacanță școlară”, „trece în zdrențe/ noua reformă/ veche” sunt câteva dintre imaginile în care îngemănarea, eterogenitatea sunt vizibile.
În mod paradoxal, scriind poeme sau scriind despre alții, Marcel Lucaciu se scrie pe sine. Scriind „despre sentimente”, devine „prizonierul/ scrisului fără cuvinte”, cuvântul nescris „îl sfâșie”, transformând în „taifun al cuvintelor/ surâsul meu/ amar”. Își „zidește poezia” între „patru pereți”, chiar dacă simte că „au început să mă doară/ până și gândurile”, iar „flăcări de timp/ îmi cuprind/ cântecul”. Când „mai bolnav/ cu o toamnă”, când „mai trist cu o toamnă”, „doar” existând sau „abia” existând, dar mai mereu „străin în viața mea”, poetul și gazetarul fac, deopotrivă, o apologie a singurătății absolute, altoite când cu așteptarea, când cu dorul, cu depărtarea sau nefericirea, toate trăite organic, transcendental. Și ieri, și azi, în pragul celor 50 de ani.
La mulți ani!

Autor: Carmen Ardelean