Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Oglinda fermecată*

Oglinda fermecată*

Iulie 2016

Cică a fost odată ca niciodată. A fost o oglindă fermecată, undeva în casa unei fetiţe, care era foarte cuminte şi ascultătoare. În camera ei era mereu ordine şi curăţenie, cărţile şi caietele erau curate şi aşezate frumos pe birou, hăinuţele erau în ordine, aranjate pe umeraşe, în dulap.
Oglinda privea de pe perete şi zâmbea, lăsând să se reflecte în ea razele soarelui. Era foarte fericită că se află în camera unei fetiţe cuminţi şi ordonate. Când era singură, Tania, căci aşa o chema pe fetiţă, lua oglinjoara de la locul ei, o punea în faţa păpuşilor şi le lăsa să se bucure şi ele de limpezimea şi frumuseţea pe care le arăta oglinda. Nimeni însă nu ştia, nici chiar Tania, că oglinda era fermecată.
Într‑una din zile, pe când fetiţa era singură în camera ei, a auzit o voce subţire şi limpede, ca de clopoţel:
– Nu‑i aşa că noi suntem cele mai bune prietene? Nu‑i aşa că noi facem doar fapte bune şi nu minţim niciodată? Noi spunem adevărul întotdeauna. Pe adevăr şi sinceritate se bazează prietenia cea mai durabilă. Dacă eu aş minţi, ar fi o problemă foarte mare.
– De ce este urât să minţim? întrebă Tania, căreia mama ei i‑a spus că nu trebuie să mintă niciodată, dar nu i‑a explicat şi de ce nu trebuie s‑o facă.
– Uite, draga mea, spuse oglinda, dacă eu aş fi o oglindă mincinoasă, când ai dori să‑ţi priveşti faţa în apele mele, ţi‑aş arăta un chip urât sau poate un alt chip, care nu este al tău. N‑ai şti cum să‑ţi aranjezi fundiţele, s‑ar putea să ai pete pe faţă, iar ceilalţi copii ar râde de tine.
– Nu m‑am gândit la asta niciodată, dar, dacă mă gândesc bine, ai mare dreptate. Minciuna poate face rău nu numai celorlalţi, ci şi celui care minte, spuse Tania gânditoare, făcând abstracţie de faptul că i se întâmpla un lucru neobişnuit, că oglinda ei vorbeşte. Acest lucru ar fi trebuit s‑o sperie, însă, deşi nu‑şi putea închipui o oglindă vorbitoare, Tania nu s‑a speriat. Ba mai mult, era foarte fericită că are o prietenă, cum n‑a mai auzit că ar putea avea cineva.
– Pot să spun cuiva că tu ştii să vorbeşti? o întrebă Tania.
– Cred că ar trebui să fie doar secretul nostru, i‑a răspuns oglinda. Prietenii pot avea secrete, dacă secretele lor sunt frumoase.
– Bine, a răspuns Tania. Cred că tu ştii o mulţime de lucruri pe care le‑ai văzut şi nu le‑ai spus nimănui până acum.
– Este adevărat! spuse oglinda. Am văzut şi ştiu multe lucruri.
– Mie o să mi le spui? Îţi promit că voi păstra secretul până când îmi vei da tu voie să‑l spun. Vrei să‑mi spui secretele tale? Vrei să mă înveţi şi pe mine lucrurile pe care le ştii?
– Da, o asigură oglinda. Prietenii adevăraţi îşi spun totul, cu sinceritate. În fiecare zi îţi voi spune câte un secret de‑al meu. Multe dintre secrete nici nu va trebui să ţi le spun, pentru că le vei descoperi singură, dacă vom rămâne prietene.
– S‑ar putea să nu fim prietene tot timpul? s‑a speriat fetiţa.
– Dacă nu vei fi întotdeauna la fel de cuminte şi de ordonată, prietenia noastră s‑ar putea să se strice. Mie nu‑mi plac cei care promit unele lucruri şi nu se ţin de cuvânt.
Tania era foarte fericită că are o asemenea prietenă care nu o va trăda niciodată, cu singura condiţie să rămână cuminte şi bună.
Timpul trecea şi în fiecare zi, după ce venea de la şcoală, Tania îi povestea ce lucruri noi a învăţat, ce i‑a spus Doamna, ce note a luat, cum se joacă în pauze.
– Cred că‑i foarte frumos la şcoală, i‑a spus oglinda plină de admiraţie. Tare mult aş vrea să pot să merg şi eu cu tine la şcoală, să‑ţi cunosc colegii, să aud atâtea lucruri noi.
– Dacă vrei, pot să te iau cu mine, s‑a bucurat Tania de propunerea oglinzii. Te pun în penar şi la şcoală, când nu mă vede doamna, deschid penarul să vezi şi tu lumea, iar în pauză te iau cu mine afară, să te joci cu noi.
– De ce trebuie să mă ascunzi? Nu este voie să duceţi oglinda la şcoală?
– Nu ştiu, se arată nedumerită Tania. Nu şi‑a dus nimeni oglinda la şcoală, iar doamna n‑a spus niciodată dacă este sau nu este voie s‑o facem. Dacă nu ne jucăm în timpul orelor, Doamna ne dă voie să ne ducem câte o jucărioară…
– Cred, totuşi, că va trebui să o întrebi pe Doamna. Asta aşa, ca să nu greşim, îi propune oglinda, care se pare că era foarte înţeleaptă.
– De ce s‑o întrebăm, dacă dumneaei n‑a zis nimic? S‑ar putea să‑mi spună că nu‑i voie şi atunci ce‑o să fac? Dacă n‑o întreb şi mă prinde, îi spun că n‑am ştiut şi gata.
– Draga mea, atunci când nu suntem siguri că facem bine, înainte de a lua o hotărâre, trebuie să‑i întrebăm pe cei mai mari decât noi. Asta ca să nu greşim, pentru că, dacă facem greşeli, îi supărăm pe cei dragi, iar noi s‑ar putea să fim pedepsiţi.
Tania s‑a gândit bine la ceea ce îi spusese oglinda şi i‑a dat dreptate. Și‑a adus aminte că şi ea a greşit de câteva ori şi mama ei a fost foarte supărată. Ar fi preferat s‑o certe sau s‑o pedepsească, numai să n‑o mai vadă tristă.
Din colţul cu jucării, s‑a auzit glasul somnoros al unei păpuşi pe care Tania o iubea foarte mult, dar pe care o pedepsise pentru că nu spunea întotdeauna adevărul:
– Și dacă nu‑i spui Doamnei, ce‑o să se întâmple? De ce trebuie să le ştie Doamna pe toate? Ce? Numai ea ştie ce‑i bine şi ce‑i rău? 
– Tu n‑ai învăţat nimic din pedeapsa pe care ţi‑am dat‑o, se supără Tania. Pedeapsa ai primit‑o ca să ai timp să reflectezi asupra răului pe care l‑ai făcut, nu ca să plănuieşti un alt rău.
– Mi‑am spus şi eu părerea, se prefăcu supărată păpuşa. De ce numai cei mari au dreptate întotdeauna?
– Cei mari ştiu mai multe, au văzut şi au auzit mai multe, iar noi trebuie să învăţăm de la ei, spuse, gânditoare, oglinda.
– Ei n‑au greşit niciodată? interveni din nou păpuşa cu ciudă.
– Chiar aceasta este problema. Noi nu trebuie să repetăm greşelile lor, ca să nu avem necazuri, repetă Tania ceea ce auzise de la mama ei.
– Eşti o fetiţă foarte înţeleaptă, se arată încântată oglinda.
– Eu, când am fost mare, spuse cu mândrie păpuşa, eram cu mult mai înţeleaptă decât ea, şi arată spre Tania. Eu ştiam multe poezii şi cântece, inventam poveşti… eram campioană la tenis şi atletism, eram mai bună şi mai cuminte decât Tania. Eu nu m‑am bătut cu nimeni, n‑am vorbit urât şi n‑am minţit niciodată, pe când Tania…
Păpuşa, care era supărată pentru că o pedepsise pentru obrăznicie, dorea acum să se răzbune, inventând o mulţime de minciuni, care mai de care mai gogonate. Ei, dar nu termină de povestit isprăvile ei, deoarece, când privi oglinda, îşi văzu gura strâmbă, nasul coborât peste bărbie, iar un ochi era pe frunte şi unul pe obrazul drept. Părea că este baba Cloanţa cea rea, din poveste.
– Vai, vai! Oare ce s‑a întâmplat cu mine? spuse speriată păpuşa, în timp ce îşi pipăia faţa desfigurată. Nu se poate! Asta nu sunt eu! Vezi? Ai o oglindă mincinoasă, se întoarse păpuşa spre Tania, aproape plângând.
– Nu‑ţi place ce vezi? întrebă oglinda.
– Sigur că nu‑mi place. Ce mi‑ai făcut?
– Eu nu ţi‑am făcut nimic.
 – Cum nu mi‑ai făcut? Cine este cea din oglindă? Eu eram o păpuşă frumoasă şi acum am ajuns urâţenia pământului.
– Eu cred că ai spus o serie de minciuni, spuse Tania. Oglinda mea este fermecată. Cine spune minciuni este pedepsit. N‑ai ştiut?
– Ce fel de oglindă este aceasta? Nu are nici măcar un nume al ei şi tu spui că este fermecată, că poate face minuni. Nu este o oglindă, ci o răutate şi o minciună! Asta este!
– Nu sunt nici răutate şi nici minciună, iar pe deasupra ar trebui să ştii că am şi un nume. Numele meu este Viaţa, spuse oglinda.
– Ce fel de nume este acela? De ce ai un asemenea nume nepotrivit?
– Numele meu este foarte frumos şi este potrivit. Viaţa este ca o oglindă. Ce dăruieşti, aceea primeşti. Dacă faci lucruri bune, viaţa îţi dăruieşte zile frumoase, dacă faci lucruri rele, viaţa te urâţeşte, te face asemenea lucrurilor pe care le faci.
Păpuşa plângea în colţul ei cu jucării, iar Tania privea cu gura deschisă de uimire spre oglindă, încercând să‑i înţeleagă cuvintele.
– Dar dacă ai greşit o dată, cum poţi repara greşeala? întrebă, încet, Tania, arătând spre păpuşă. Se mai poate face ceva? Se poate să fii… ca înainte?
– Sigur că se poate, cu condiţia să nu mai repeţi greşeala pe care ai făcut‑o. Îi ceri iertare celui faţă de care ai greşit şi încerci să faci numai fapte bune.
În cameră s‑a aşternut tăcerea. Păpuşa ar fi vrut să‑şi ceară iertare, dar nu era obişnuită s‑o facă. Cum să‑şi ceară iertare? Asta ar însemna să‑şi recunoască greşeala, ori ea era prea mândră ca să poată să recunoască.
Ce credeţi voi, copii? Îşi va cere iertare păpuşa şi va deveni din nou frumoasă ori va continua să mintă şi va rămâne urâtă? Puteţi alege voi în locul ei sau puteţi s‑o ajutaţi. Dacă veţi face numai lucruri bune şi veţi spune numai adevărul, păpuşa se va face din nou frumoasă şi va învăţa de la voi cum să‑şi organizeze viaţa ca să se bucure de ea. Vreţi s‑o ajutaţi? Vreţi ca păpuşa să aibă o viaţă frumoasă? Tania este hotărâtă s‑o ajute. Voi sunteţi hotărâţi să o faceţi?

* Text apărut în volumul Tudor şi Tania în lumea poveştilor, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2016.

Autor: Silvia Bodea Sălăjan