Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poezia şi Iubirea – Agore ale inimii

Poezia şi Iubirea – Agore ale inimii

Iulie 2016

Din gratitudinea unor oameni de cultură sălăjeni, Daniel Săuca, Marcel Lucaciu şi Daniel Hoblea, vede postum tiparul, la începutul acestui an, volumul de versuri intitulat Poeme, semnat de Valentin Meseşan, apărut la Editura Caiete Silvane. Valentin Meseşan este o voce distinctă în spaţiul literar sălăjean, un tenor distins al generaţiei sale, un „Conte” al Cenaclului literar „Silvania”, fapt amintit de prefaţatorul volumului, poetul Marcel Lucaciu.
Volumul este structurat în două părţi: Anotimpurile iubirii şi Arhiva cu tăceri şi coagulează cele două teme reiterate: poezia şi iubirea. Ceea ce surprinde la o atentă survolare prin volumul compact construit este formula poetică distinctă, de la poemul minimalist dominat de o expresivitate bogată, la poemul amplu, cu aspect narativ, reflexiv în care se contopesc trăiri şi pasiuni puternic exprimate. Lumea devine pentru Valentin Meseşan un grupaj de esenţe vitriolante, cuvântul poetic şi iubirea sunt compactate într-o simţire pasională, ca o descărcare, apoi sunt reflectate liric. 
Poemele traduc stări combustie, poetul este ardere, iar grupajele sunt viscerale: „credeam că sunt unica torţă a lumii/ într-atât ardeam de naiv”; „vom arde printre stele”; „Ca pe un val te călcam/ cu ochiul amăgit de/ sunetul trupului tău”. 
Asemenea liricii eminesciene, femeia nu este o prezenţă în actualul volum, iubirea este prospectivă, ca dorinţă de împlinire, ca visare, sau retrospectivă, ca amintire dureroasă: „ca pe o umbră te simţeam/ cu inima, cutremurat/ de lumina cărnii tale”, „Între timp, buzele noastre arse/ de-atâta străină şi deşartă iubire/ se vor căuta sperând reînvierea unui vechi sărut”. Deloc manierist, poemul traduce stări autentice şi trăiri nedisimulate. Aceste pliuri lirice recompun armonii interioare, reflectă personalitatea artistică, dar şi o experienţă bogată. Cele două mari obsesii, cuvântul şi femeia nu rivalizează, ci sunt complementare, creând o structură arhitecturală amplă, pigmentată de nostalgia poetului: „şi fi-voi cât vei curge şi far şi mal”, „Şi mă petrec, mereu flămând de stele,/ mereu flămând de ape, mereu sărac de cer”.
Poezia lui Valentin Meseşan rezidă dintr-o neîmplinire asumată, din natura reflexivă, dintr-o încercare tensionată de a evada din cotidianul anost, din periferia iubirii şi a cuvântului: „Eu am rămas acolo, sfinţit în mineral,/ tu deveniseşi fulger vegetal!”; „Nu simţi cum cade toamna-n noi/ şi suntem tot mai stinşi, mai goi?”; „e-atât de pustiit cuvântul,/ iar între pleoape arde gândul”. Versul este plin de fineţe elementară, de firescul expresiei lirice, fapt ce-i conferă originalitate, iar discursul reflexiv, confesiv capătă pe alocuri note interogative: „Îţi mai aminteşti, iubito, cum râdea/ iarba pe gleznele tale, înfiorată de-atâta/ zeiască frumuseţe?” Căutând răspunsuri, poetul se caută pe sine, transpune în creaţia sa pasiunea ferventă pe care o modulează în toată complexitatea ei. 
Ceremonialul liric contopeşte formule diferite, poeme romantice, simboliste, moderne şi de inspiraţie folclorică. Valentin Meseşan dovedeşte o disponibilitate intertextuală, un lirism de factură lucidă, raţională, pe de o parte, romantică, pe de alta. Sunt uşor recognoscibile tonurile eminesciene, stănesciene, bacoviene ori imprecaţiile cu inflexiuni populare: „totul va deveni o toamnă profundă”; „doar necuvintele poetului/ ne răzvrătesc prea bătrânele aripi”; „N-am cutezat să-mi colind întrebările/ dincolo de zborul ciocârliei, în albastru/ aş fi devenit şoim,/ hoinărindu-mi singurătatea spre cer”; „Sub paşii şovăielnici cărarea-i zăbovită,/ şi ce timp avusesem odată pe cântar!/ mi-e inima o plantă otrăvită,/ ce nu-şi mai are locul în ierbar”; „Pasăre albă de cer,/ cu surâs înalt, stingher/ şi cu ochii de tăciune/ şi cu aripi din foi sune,/ lasă-ţi cântecul în lume./ Arde-te apoi în soare,/ zbor naiv, rană ce doare,/ până pe cer ochiul moare/ şi se face lacrimă/ şi se face patimă./ Fără cântec eşti pustie,/ fără zbor eşti lut, de vie,/ de care doar cuibul ştie”.
Iubirea este percepută ca suferinţă, gol existenţial sau este orfică, înălţătoare: „Încet, ne desprindeam de existenţă/ şi vertical ne risipeam spre astre”; „mi-s păsările arse de iubire/ şi zborul-căutare rămas-a nenuntit”. Poetul îşi hrăneşte sensibilitatea din amintirea trecutului, pe care o imortalizează într-o cromatică bogată dublată de armonii sonore ori vizuale: „pasăre albă”; „cu aripi din foi sune”; „umbrele sunând”; „ninsori albastre”; „strigări de verde”; „lacrimă albastră”. Poveştii de iubire dintre Marte şi Venus îi erau îngăduite dimensiuni neobişnuite, la fel cum îi sunt atribuite dimensiuni colosale poveştii de iubire a artistului: poezia şi femeia: „cer, cer.../ şoptea singur poetul”; „iubirile au tâmpla lor căruntă”. Poetul este capabil să redea o gamă întreagă de senzaţii şi sentimente într-o variată poetică a suferinţei: „de atâta aşteptare/ mi-au crescut în palme/ rugăciuni”.
Atrag atenţia câteva texte ca nişte haikuuri inserate printre poemele ample, narative. Cuvântul şi iubirea devin agore ale inimii poetului: „Sărut cuvintele/ cu fiecare lacrimă/ de aceea/ aproape toate/ plâng”; „trupul iubitei -/ curgerea albă/ a unei lacrimi/ de pasăre...”.
Structura volumului lui Valentin Meseşan corporalizează într-o oarecare măsură, dorinţa voalată de împăcare, surprinde lumea în cădere, traduce totodată nevoia de manifestare a eului prin creaţie: „într-un ultim gest al împăcării/ s-aprind cuvintele-n omătul colii...”. Volumul Poeme frapează prin simplitatea rostirii, prin expresivitatea limbajului poetic, prin naturaleţea trăirii, prin pedanteria ideatică, iar Valentim Meseşan este un poet care merită redescoperit.

 

Autor: Imelda Chinţa