Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Zălaul cu prieteni

Zălaul cu prieteni

Iulie 2016

Se întâmplă în urmă cu cincizeci și cinci de ani. Sâmbătă, 3 iunie 1961, soarele se oprise preț de câteva minute pe traseul navetei sale zilnice și zâmbea. Unii spun că l-au surprins trimițând bezele înspre curtea din fața castelului Wesselényi. Ce se întâmplă, de fapt? Aici se află distribuiți în careu elevii celor patru clase, VIII-XI, ale Școlii Medii Jibou. Atât pentru ei, cât și pentru instituția de învățământ, este o zi importantă, sărbătorească, urmând să intre în istorie: Prima promoție, 35 de absolvenți ai clasei a XI-a, își încheie traseul instructiv-educativ prin școala din târgușorul someșan. În prezența dascălilor, a conducerii școlii, a reprezentantului secției de învățământ, a părinților, a rudelor și a prietenilor sunt rostite alocuțiuni, se înmânează premii. Apoi, pe fundalul intonării imnului studențesc Gaudeamus igitur, elevii șefi de clasă, a XI-a și a X-a, Pop Alexandru, respectiv – Moșuț Ioan, se întâlnesc în centrul careului pentru a preda și a prelua „Cheia” Școlii Medii (viitorul Liceu Teoretic), secvență menită debutului unei tradiții, aici, urmată de schimbarea simbolică a locurilor ocupate pe platou, o mișcare mimând confruntările militare din secolul al nouăsprezecelea. În momentul întâlnirii la mijloc, elevii celor două clase își dăruiesc unii altora buchete de flori. Sărbătoriții sunt ușor obosiți. Cu o seară înainte, absolvenții porniseră să cutreiere localitatea, însoțiți de profesorul diriginte, și să cânte sub ferestrele caselor unde locuiau profesorii lor din timpul celor patru ani de studiu. Tradiționalele serenade. Terminaseră pe la orele patru, când dinspre est, de după Piscuiul Ronei, sau dealul lui Rákóczi, se anunțau zorii. Au fost răsplătiți cu prăjituri, bomboane, ba și cu câte-un pahar de vin, bere sau sirop cu sifon (pentru cei care nu agreau băuturile alcoolice!). Odată încheiat ceremonialul, este rândul asistenței să        „dea năvală” înarmată cu flori pentru a felicita și a le face urări de viitor absolvenților pentru care veniseră. Diseară se vor distra la banchetul de absolvire, iar de luni vor veni la pregătirile pentru Examenul de Maturitate (bacalaureatul), care urmează să se desfășoare în clădirea Liceului Teoretic „Ady - Goga” din Zălau.
Unii dintre noi, elevi ai primei promoții, îi aveam prieteni pe foștii colegi de școală generală care absolviseră cursul gimnazial cu un an, sau cu doi ani înainte de a se înființa liceul din Jibou. Pe lângă aceștia, ne făcuserăm prieteni printre cei din Zălau cu prilejul disputelor sportive dintre licee. În timpul Examenului de Maturitate ne încurajam reciproc în dueluri anecdotice ca să atenuăm emoțiile.
*
De ce Zălau? Urmând traseul etimologic, încercat de regretatul nostru prieten, profesorul Gheorghe Chende-Roman, în teza sa de doctorat, „Dicționarul etimologic al localităților din județul Sălaj”, precum și de către universitarul clujean Onufrie Vințeler, pronunțarea în cauză se trage din maghiarul Zilah, având la bază cuvântul de origine dacă Zilai (vin negru), respectiv din participiul slav zolov, sau din substantivul zola (sol). Locuitorii români ai satelor din arealul silvan așa îl pronunțau, mutând însă accentul de pe prima silabă pe ultima, conform etimologiei fonetice daco-latine. Bunicii mei dinspre mamă și urmașii lor direcți vorbeau despre Zălau. Fonetismul acesta popular s-a diluat cu timpul, trecând în limbajul colocvial, anecdotic, mai ales după anii șaizeci ai secolului XX.
*
Au trecut anii. 
Intraserăm în marea horă a vieții ca adulți tineri, mai mult sau mai puțin idealiști. Unii au urmat studii universitare, alții – studii postliceale. Stagiu militar complet, pentru cei mai puțini dintre băieți. Armata i-a maturizat, i-a educat în spiritul camaraderiei, al responsabilității. O mare parte s-au angajat în diverse întreprinderi și instituții ca funcționari și muncitori. Mă număr printre ei. Fetele – asistente medicale, învățătoare, funcționare cu posibilitatea formării profesionale nemijlocite la locul de muncă. Sunt aspecte comune ale trecutului, cunoscute îndeobște de generațiile celor născuți în deceniile cinci și șase ale secolului trecut.
Eu, după lăsarea la vatră, am fost angajat bibliotecar la Clubul Sindicatului C.F.R. de pe lângă Depoul de locomotive. Aceasta presupunea să fiu și responsabil cu activitatea cultural-artistică și sportivă a clubului. Mirajul scenei continua să-mi stimuleze orgoliul. În plus, mi s-a încredințat funcția de casier al organizației sindicale. Lunar depuneam banii la CEC în... Zalău, reședința de raion. Gara era încă lipită de oraș în marginea acestuia dinspre nord. Trenurile intrau cu spatele. Îmi întâlneam uneori foștii colegi de promoție deveniți zălăuani. Ne bucuram. Intram în vreo cârciumă și ne pierdeam în discuții. Nu-mi plăcea Zalăul. Puțini dintre jibouani îl agream, fără să putem argumenta logic geneza resentimentului.
Eram student în anul al patrulea la Filologia clujeană când a redevenit capitală de județ, în urma reformei administrativ-teritoriale. După terminarea studiilor superioare m-am întors în orașul de pe malul stâng al Someșului să fiu dascăl. Fiindu-mi cunoscută apetența pentru activități artistice, am fost solicitat să mă implic. Și am răspuns cu entuziasm. Am început să colaborez publicistic la ziarul județean Năzuința.
Începusem să cunosc noi intelectuali jurnaliști, colegi-dascăli de la școlile zălăuane, activiști ai Consiliului culturii. Se consolidau relații amicale camaraderești noi. Implicarea în astfel de preocupări mi-a creat posibilitatea să-mi lărgesc an după an cercul de prieteni, ca într-o confrerie autentică. Directorul Școlii Populare de Artă, profesorul Ioan Mariș, mă cheamă să fiu elev, apoi dascăl de actorie. Devenisem un soi aparte de navetist. Invitația din partea excepționalului dascăl care a fost Iuliu Suciu de a participa la ședințele Cenaclului Județean Silvania m-a găsit pregătit. Cercul prietenilor se lărgea. Eram împreună toți cei supuși muzelor. Scriam, citeam, analizam și criticam amical. Încheiam serile de două ori pe lună, ba pe terasa vreunui restaurant, în anotimpuri călduroase, ba într-o cârciumă ceva mai selectă, primăvara devreme, toamna târzie sau iarna.
Evenimentele din decembrie 1989 au declanșat, parcă, o schimbare a tabieturilor. Se schimba și se completa în același timp „garda”. Veterani alături de novici. Jurnaliști tineri, poeți și prozatori, așișderea. La cârmele instituțiilor de cultură și învățământ vin și se perindă mai vechi și mai noi prieteni. Revistele de cultură Silvania, Limes, Origini, Caiete Silvane, Școala noastră îmi solicită acordul de-a face parte dintre colaboratori și redactori. Am acceptat cu același entuziasm. Acumulam experiență, continuam să ies în atenția conjudețenilor. Și nu numai. Zalăul nu-mi mai sugerează și nu-mi provoacă reacții cvasi-repulsive. Va veni, probabil, timpul când voi simți nevoia să divulg identitatea prietenilor, a colegilor, a confraților. Lista e lungă și sunt fericit să mi-o păstrez deocamdată în sipetul memoriei.

Autor: Viorel Tăutan