Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Crâmpeie sălăjene

Crâmpeie sălăjene

Iulie 2016

Copilărind pe meleaguri sălăjene, am fost încântat să intru în posesia unor monografii despre localități pe care le-am cunoscut personal. Am fost îndemnat să fac publică prezența acestor cărți și să lansez îndemnul de a le răsfoi prin mijlocirea revistei Normaliştii Clujeni.
Apreciind strădania celor vizați ce au întocmit și prezentat monografii ale localităților Zalău, Bobota, Şimişna, la sugestia și prin mijlocirea revistei Caiete Silvane, la lansarea unui număr din acestea participând și eu, m-am gândit să aștern în cele ce urmează câteva din amintirile mele pe acele meleaguri.
Copil fiind, locuiam, alături de părinți și un frate mai mic, în localitatea Bobota, tatăl meu având serviciu pe raza fostei plase Supur. Casa în care stăteam avea un pridvor situat spre curtea interioară, care la acea dată îmi părea de o imensitate nefirească. Aici era amplasată o sobă metalică pentru prepararea hranei pe timpul verii. Într-o zi călduroasă din vara anului 1940, mama m-a trimis să-i aduc ligheanul cu apă caldă de pe sobă, intenționând să-mi facă baie în curte. Neputând aprecia corect distanța pentru ridicarea ligheanului, am atins plita supraîncălzită, făcându-mi o bășică mare de-a lungul coastelor. Așa am ratat un scăldat în natură!
Premergător Dictatului de la Viena, în zonă se făceau intense pregătiri de apărare. Astfel, în curtea casei s-a săpat o groapă unde s-a amplasat un tun, în jurul său patrulând câțiva militari, aflați sub comanda unui subofițer. 
Cu câtva timp în urmă, mi-am luxat glezna unui picior și șchiopătam. La un moment dat, subofițerul m-a observat și m-a întrebat:
- De ce șchiopătezi?
- Mi-am scrântit piciorul, i-am răspuns, menționând contextul întâmplării.
- Văd că te prefaci, așa că încearcă să nu mai șchiopătezi!
După mai multă insistență și lămurire, am călcat normal și am constatat că nu mă mai durea piciorul.
- Bravo, îmi spune, ai văzut că numai te prefaci!
Cu piciorul astfel vindecat, un amic de familie m-a determinat să-l însoțesc, urcându-mă pe un car plin cu lemne pe care dorea să le ducă în localitatea Acâş. La un moment dat, deasupra copacilor existenți pe șosea, a apărut un balon, pe partea vizibilă a acestuia fiind pictată stema regală. Întrebându-l ce este obiectul respectiv, mi-a răspuns că acel balon este un dirijabil, în care sunt ofițeri care inspectează lucrările de apărare executate în zonă.
 Într-adevăr, am văzut cum s-a săpat un șanț, zis „antitanc”, ce era împânzit cu niște cruci din lemn peste care era înfășurată sârmă ghimpată. La ce au folosit acele lucrări de investiții, nimeni nu poate răspunde, fiind arhicunoscut faptul că Dictatul de la Viena a fost acceptat fără nici o condiție.
Revenind acasă, atât eu cât și prietenul meu de familie am primit o muștruluială pe care nici acum nu am uitat-o.
După câteva luni a trebuit să ne refugiem, astfel că am fost urcați într-un vagon în gara Derșida, conduși până la Teiuș de tata, care a trebuit să se întoarcă pentru a face predarea serviciului. Aproape tot ce agonisise familia a rămas în casa părăsită.
Părinții mei au revenit pe meleagurile sălăjene în 1946, familia fiind întregită în 1947, ne-am stabilit de această dată la Supurul de Jos, sediul de plasă.
În această localitate am urmat și clasa VI-a de gimnaziu. Pe lângă obligațiile școlare, mai participam și în corul bisericii greco-catolice din localitate, prilej cu care luam parte la slujbele religioase duminicale, atât la biserica din localitate, cât și la bisericile din jur: Supurul de Sus, Derșida, Giorocuta etc. 
Tot de pe aceste meleaguri, aș dori să mai relev câteva întâmplări:
Pentru sărbătorile de Paști, tatăl meu m-a trimis împreună cu un văr să aducem vin din localitatea Dobra, unde se afla o zonă viticolă cu mai multe pivnițe. După ce am luat legătura cu un localnic, proprietar de vin, acesta ne-a băgat într-o pivniță lungă de circa 75 m sub pământ, plină cu butoaie, pentru stabilirea soiului preferat.
După mai multe degustări, am umplut damigenele și ne-am îndreptat spre ieșire cu intenția de a ne reîntoarce acasă. Am ales un drum drept peste ogoare și fânațe. Datorită diferenței de temperatură – afară fiind cald – a început să se simtă efectul degustărilor. Ca atare, deși amețiți, „am luat-o la drum” și, după nici un km, am reușit să sparg o damigeană. Concluzia este lesne de imaginat!
O altă întâmplare demnă de reținut este cea de la începutul verii anului 1948, când datorită unui val de căldură s-a produs o invazie de lăcuste. Pentru a lua măsuri împotriva daunelor pe care le puteau produce, toți elevii gimnaziali împreună cu profesorii, am fost duși cu camioanele pe un câmp situat spre Săcășeni-Tășnad ca să purcedem la stârpirea... invadatorilor!
Pentru desăvârșirea acțiunii noastre, fiecărui elev i s-a dat o creangă cu multe ramuri cu frunze și ni s-a spus să ne aliniem într-un anume loc și cu aceste „arme” să alungăm lăcustele către un paravan de tablă plantat la circa 200 m distanță. Aici, unor oameni li s-a dat câte un Vermorel, umplut cu petrol, ce urma să-l aprindă și să dea foc lăcustelor ajunse la paravan. Dar, ca urmare a unei scurgeri de petrol a luat foc atât furtunul, cât și hainele celui ce manevra Vermorelul. Cu multă stăruință, aruncându-se haine pe cel „incendiat” – deoarece apă nu era – s-a reușit să se stingă incendiul, punându-se capăt acțiunii și foarte repede ne-am îmbarcat pentru a duce victima la dispensar, în vederea tratării arsurilor suferite.
Tot în această perioadă, elev fiind, mi s-a terminat cerneala. Pentru satisfacerea nevoilor curente de scris nu puteam aștepta aducerea acesteia fie de la Zalău, fie de la Carei. Așa că... am descoperit că la farmacia din localitate exista un praf albastru folosit pentru tratarea găinilor și am constatat că acesta, amestecat cu apă, poate fi folosit „drept cerneală”.
După un periplu prin Cehu Silvaniei, tatăl meu a venit cu serviciul la Zalău. Deși familia era compusă din cinci persoane, în condițiile vremii, ni s-a repartizat o cameră de 20 m.p. Ca să fie utilizată, trebuia să trecem printr-un hol; bucătăria era comună, iar „privata” era în curte. Apa se aducea de la circa 100 metri de la fântâna arteziană, iar pentru baie se apela la „baia comunală”.
Prin 1959, pentru a-mi câștiga existența, am fost angajat la Direcția agricolă raională, urmând să mă ocup de realizarea unor amenajări zootehnice în localități aparținătoare raionului.
Așa am ajuns la „Poarta Sălajului”. Interesându-mă unde este islazul comunal, mi s-a relatat că este amplasat în dreapta drumului spre Cluj, după ultima casă din localitate. Am propus că acolo ar fi indicat să se amplaseze grajdul, în ideea de a se evita conturbarea circulației, cel puțin de două ori pe zi, dar cei în drept nu au fost de acord! Așa s-a amplasat grajdul undeva la mijlocul localității, urmele lui se vedeau și în urmă cu ceva ani, iar eu mi-am dat demisia, profitând de faptul că se organiza un concurs pentru postul de secretar la fostul tribunal. Promovând examenul, am ocupat postul respectiv până în anul 1962.
În aceeași perioadă, ca amatori, am înființat o trupă de teatru și o Brigadă Artistică pe lângă Casa de Cultură din oraș. Cu brigada artistică din care am făcut parte, am reușit ca la un concurs național ținut pe scena Teatrului din Oradea să câștigăm premiul II pe țară.
Tot în aceeași perioadă, vreo 15-20 de tineri inimoși am înjghebat o echipă de fotbal, care a fost înscrisă în campionatul raional sub numele „DINAMO”. La meciuri ne deplasam cu un camion, iar după meci eram „retribuiți” cu câte un grătar și o bere. Pe parcurs, cu alte posibilități, s-a constituit Clubul „Armătura” care a activat și în Campionatul național, grupa B, după cum îmi amintesc.
În aceeași perioadă, când activam ca secretar la Tribunalul Zalău, plecându-se de la premisa că nu aveam familie și deci obligații, am fost convocat pentru a mă pregăti și a pleca în localitatea Pria în vederea declanșării semănăturilor de primăvară. Menționez că localitatea este situată undeva sub Meseș.
Ajungând aici am fost acceptat de un fost coleg să dorm într-o cămăruță la școală, dar datorită temperaturilor scăzute și a persistenței unor pete de zăpadă, nu am putut întreprinde nimic. În aceste condiții, după circa o săptămână, s-a organizat o ședință sătească într-o clasă de școală și... vinovat pentru neînceperea semănăturilor a fost declarat subsemnatul! 
După ce am ascultat „perorațiile” celor veniți să analizeze situația, le-am spus că țăranii știu mai bine decât mine când natura le permite să facă lucrările de primăvară și oricum, de unul singur, nu puteam conduce nici măcar două atelaje. Și de această dată, văzând „obtuzitatea” responsabililor prezenți, mi-am luat tălpășița și am lăsat țăranii să-și facă treaba după cum le permite timpul. 
Legat de activitatea mea la Tribunalul din Zalău precizez că în aceeași clădire, situată la acea vreme în centrul orașului, își aveau sediul atât Procuratura, cât și Notariatul. Din lipsă de personal, nu de puține ori eram antrenat în activitățile celor două instituții, prin delegare. (Apreciez că aceste activități mi-au prins bine atât la facultate, cât și în practica ulterioară.)
În acest context, am fost delegat să-i însoțesc pe procurorul șef și un ofițer de cercetări penale din Poliția raională, într-o deplasare în localitatea Bănişor.
După mai multe discuții, la un moment dat, procurorul șef îl întreabă pe ofițer: 
- Cum ai reușit ca în cazul X din localitatea Popeni să afli detalii despre armele pe care acesta le ascunsese? (Întâmplător, când s-a judecat cazul, eram secretar de ședință, ceea ce mi-a trezit curiozitatea!)
- Foarte simplu, a răspuns dezinvolt ofițerul, l-am așezat cu capul în calorifer și i-am tras câteva peste spate. Dacă voiam, puteam să aflu și laptele supt de la măsa!
Eu am rămas stupefiat! La întrebarea de peste ani, ce s-a întâmplat cu ofițerul, răspunsul este: se pare că s-a sinucis!
O întâmplare oarecum hazlie s-a petrecut în perioada în care începuse o campanie stăruitoare pentru „încheierea cooperativizării agriculturii”. Nefiind căsătorit, cum am mai arătat, când era vorba de acțiuni exterioare activității instanței, cel sacrificat era subsemnatul. În acest context am fost trimis în comuna Mirşid pentru a participa la activitatea de „lămurire” în vederea cooperativizării. Am poposit prima dată în satul Popeni, unde datorită faptului că mulți săteni lucrau la Căile Ferate, problema depunerii unei cereri nu se punea. În realitate, fiecare dintre ei avea o casă și un teren în jur, în general, suprafețe mici. Ajungând la o familie mai înstărită, care s-a dovedit reticentă la solicitările noastre, nici mai mult, nici mai puțin, șeful grupului a dat ordin ca fiica lor, ce era învățătoare undeva în jurul Aradului, să vină și să-și lămurească părinții. Soluția și comentariile se deduc și le considerăm de prisos!
Cum eu eram încartiruit la „familia secretarului pentru tineret”, iar acesta „nu și-a înțeles menirea”, am fost obligat să mă retrag. De altfel, toată echipa a fost „așezată” în câteva camere din casa parohială.
Într-o duminică, constatând că nu mai avem ce mânca, a fost delegat un coechipier, ce deținea o pușcă de vânătoare, să încerce să prindă un iepure. A reușit, iar femeile din echipă au pregătit o masă copioasă. Celor ce nu aveau alte obligații li s-a trasat sarcina să facă rost de vin necesar la vânat. Doar la vânat merge vinul! Cotrobăind prin casa parohială s-a găsit un butoiaș, s-a turnat în sticle și cât a fost s-a servit la masă. Dar pe lângă o friptură atât de bună, vinul s-a terminat și gazda și-a luat angajamentul să facă el „completările aferente”, plecând de la masă pentru a-și îndeplini promisiunea. S-a întors dezamăgit, fiind sigur că deținea o anumită cantitate de vin la locul știut de el. Ca să nu mai continue să se lamenteze, l-am întrebat: de unde crezi că s-a băut până în prezent? Dându-și seama de situație, s-a luminat și a început să râdă cu toți comesenii. De altfel, a fost ultima zi de „activitate de lămurire” în teren. Ca să nu fie încheierea... stearpă, trebuie să arăt că personalități de la raion au fost premiate și decorate pentru activitatea depusă.
O situație pe care doresc să o relatez din perioada activității mele la Tribunalul din Zalău vizează relațiile de amiciție cu foștii colegi și prieteni locali. Astfel, în seara de Ajun de Crăciun, mai mulți amici am hotărât să mergem cu colindatul la mai multe persoane. Așa am ajuns la casa unde locuiau surorile Pop, foste colege de liceu cu unul dintre colindători, care după urările de rigoare, ne-au prezentat un brad împodobit pe care zăpada era suplinită de... vată.
Încercând să aprindem artificiile, scânteile produse au aprins vata și cu multă greutate am reușit să stingem incendiul declanșat.
Am plecat apoi pe la alte cunoștințe. Undeva după miezul nopții ne întorceam dinspre gară spre centru când, la un moment dat, colegul și amicul Tudor ne spune: „- Mai trebuie să intrăm și în această casă!” Deși am încercat să evităm o asemenea vizită, nu am reușit, astfel că am început să ne producem cu urările de rigoare; am fost primiți de o tinerică și am fost invitați să ne așezăm la o masă dintr-o cameră ce părea rezervată numai colindătorilor. După ce ni s-a pus palinca în pahare, tânăra ne-a lăsat și a trecut în altă cameră, probabil la bucătărie, pentru a aduce prăjiturile. Am turnat băutura în sticla de unde am fost serviți, iar colegul Tudor a încercat să se așeze pe un pat înalt – specific caselor de la țară – moment în care scândurile de susținere a saltelei au cedat și astfel „s-a dărâmat patul”. 
„- Semn rău, îi spun eu intempestiv!” Nu a mai existat alt comentariu, dar la circa un an de zile, pe rolul instanței figura un proces de stabilire a paternității în care pârât era Tudor!
Tot din perioada de iarnă, îmi amintesc că după ce se așeza o zăpadă mai abundentă, profitam să ne dăm cu sania. Cum drumul interjudețean Zalău-Cluj nu era asfaltat la acea dată, iar circulația era rară, pe la ora prânzului când pornea cursa de Cluj, cu asentimentul șoferului, ne agățam săniile de aceasta și urcam până în vârful Meseșului. De aici la vale, fiecare pe cont propriu, până în satul Ciumărna, unde zăboveam lângă un vin fiert și de-ale gurii până sosea, în jurul orei 16, cursa de Cluj sau vreun camion. Și de această dată, ne agățam până în vârf și de acolo până în centrul Zalăului.
Cu ocazia unei asemenea „acțiuni”, coborând spre Zalău, ne-a întrecut o mașină cu număr diplomatic, iar apoi o alta cu un număr obișnuit. Din aceasta au coborât trei inși, ne-au rugat să le împrumutăm sania, lăsându-ne în custodie mașina, au luat sania și au coborât, întorcând-o pe cea cu număr diplomatic, care oprise la o parcare de unde se deschidea o frumoasă panoramă asupra Zalăului...
Seara, ascultând Europa Liberă, am aflat că inșii ce împrumutaseră sania aveau misiunea să supravegheze activitatea celor aflați în mașina diplomatică, care erau străini.
Voi mai relata încă două situații, petrecute după ce am devenit student.
Astfel, pentru a mai realiza modeste venituri, împreună cu alți prieteni, la solicitarea organelor locale, am format o echipă pentru depistarea omizii păroase. Am reușit să inventariem toți prunii de pe dealurile Zalăului, fiind retribuiți în funcție de numărul prunilor... vizitați.
Într-o altă vară, profitând de faptul că un amic era director la Fruct-Export, am fost angajat pentru a desfășura o activitate de colectare a caiselor și castraveților, care, după sortare, erau îmbarcate în vagoane frigorifice și trimise în Germania sau Rusia. 
Au trecut anii, orașul Zalău s-a dezvoltat foarte mult, deși la unison s-au făcut observații că nu are apă. Era totuși un centru cu tradiții și o istorie proprie deosebită.
Pe lângă clădirile locative, cele de interes administrativ, de interes cultural sau sportiv, industriale sau cu alte destinații, au apărut noi cartiere.
Cu tot ce oferă orașul actual, se pot mândri foștii și actualii sălăjeni!
Nu pot încheia prezenta trecere în revistă fără a elogia strădania profesorului Fati, care în localitatea Jibou a realizat și lăsat posterității o impresionantă și deosebit de frumoasă Grădină Botanică.

Autor: Gheorghe I. Petrescu