Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Protopopul Liviu Trufaşiu (1902-1992) – o flacără ce luminează şi astăzi Altarul Bisericii Române Unite cu Roma

Protopopul Liviu Trufaşiu (1902-1992) – o flacără ce luminează şi astăzi Altarul Bisericii Române Unite cu Roma

Iulie 2016

Face parte dintre slujitorii Bisericii noastre care au suferit mult pentru credinţă în perioada de sfârşit a Imperiului Austro-Ungar, până în 1918 şi în perioada administraţiei hortiste asupra teritoriului răpit României prin Dictatul de la Viena (1940-1944), între anii 1948-1952 şi, putem spune, până la moarte (1992). Iată, o jumătate de veac!
Este necesar să amintesc câteva date biografice din viaţa lui. S-a născut la 8 iulie 1902, în satul Valcăul de Sus, judeţul Sălaj, în familia preotului Ioan Trufaşiu și a Emiliei Sabou, având şapte copii: Salustia, Virgil, Liviu, Ioan, Octavian, Victor şi Elvira. Şcoala primară a făcut-o la Carei, Şimleu Silvaniei şi Beiuş, unde se afla la intrarea armatei române, în Sâmbăta Mare 1919. Clasele VII-VIII le urmează la Satu Mare. La Gherla urmează Academia Teologică (1921-1925). La 1 noiembrie 1925 a fost numit catehet şi secretar al Gimnaziului de Stat Zalău, iar în 1926, administrator al internatului Zalău. Între 1922-1925, însoţindu-l pe P. Sf. Sa Dr. Iuliu Hossu în vizite pastorale în aproape întreg Sălajul, în Şomcuta şi Ileanda Mare, are ocazia fericită de a deprinde rânduielile bisericeşti în cele mai sensibile şi profunde aspecte ale acestora, practica de zi cu zi, ceea ce vor prima în munca viitorului preot şi protopop. Se fac deplasări la Bixad şi Moisei-ul Maramureșului, apoi la sfinţirea bisericilor Cehăluţ şi Blaja, Pirhişieni şi Sălăjeni. În 1929, luna iulie, este chemat şi participă la înmormântarea, la Bădăcin, a mamei lui Iuliu Maniu, însoţind în sobor pe Înalt P. Sf. Sa Episcopul Iuliu Hossu, în prezenţa miniştrilor din Guvernul P.N.Ţ.
Se căsătoreşte în 2 ianuarie 1930 cu Emilia Marton, învăţătoare. În 17 aprilie 1930, Joia Mare, a fost hirotonisit preot greco-catolic de către Episcopul – denumit peste ani – cardinalul Iuliu Hossu. Din 1931 până în 1936 a fost administratorul Parohiei Vârşolţ, fiind catehet profesor de religie la Zalău.
În anul 1936 a fost numit preot II la Parohia greco-catolică II Zalău, iar în 25 octombrie 1940 a devenit preot I şi protopop al Zalăului. Familia Trufaşiu a avut trei băieți, doi sunt înmormântaţi la Zalău, iar domnul Liviu Trufaşiu, fiul cel mic, botezat de P. S. Episcopul Ioan Suciu, aici, în Zalău, însoţit de soţia Domniei sale, Doamna Aurelia, se află printre noi1.              
Norii grei, ameninţători cu sabia, se apropiau şi de cerul şi de pământul Transilvaniei, de românii din judeţele cedate prin Arbitrajul de la Viena (30 august 1940). Imediat după ocuparea localităţilor au început expulzările populaţiei româneşti, arestările, bătăile şi chinurile cele mai groaznice, înscenări; cum a fost cazul militarului maghiar care s-a sinucis în Zalău, declarat erou pentru că l-au „ucis” românii. Pentru aceasta au fost arestate, în 12 septembrie 1940, 15 persoane, care în timpul detenţiei de 10 zile au fost bătute şi torturate, printre ele aflându-se şi Protopopul Trufaşiu. 
„- Dumneata n-ai nimic de spus? a fost întrebat Pr. Trufaşiu de anchetatori.
- Le-am spus credincioşilor să se împace cu providenţa divină în ce priveşte cedarea celor 11 judeţe.
- Dumneata de când am venit aici vorbeşti mereu împotriva noastră…
- Unde am vorbit? Cu cine? Doar de când aţi venit eu sunt tot la închisoare… eu am un revolver pe care nu îl puteţi lua: amvonul”2.
La începutul lunii octombrie 1940, comandantul militar al Zalăului trimite ordinul Prefecturii prin care ordonă să se pună steagul ocupantului pe turnurile Catedralei greco-catolice din Zalău. Răspuns: „Steagul n-a fost ridicat”. 
La margine de Zalău (Brădet) sunt împuşcaţi în ziua de 9 septembrie 1940: Vicaş Grigore, Vicaş Alexandru, Vicaş Gafia Sofia (găsită moartă, în mijlocul casei, cu fetiţa Cornelia, de șapte-opt luni, la sân, sugând), Prunea Marieta (însărcinată în luna a noua, omorâtă în stil barbar asiatic), Sălăjean Gheorghe. Preotului Trufaşiu îi este interzis să facă serviciul religios, dar se deplasează la cimitir şi îşi face datoria.
În deplasările pe care le-a făcut la Zalău, în mod frecvent după 1965, Protopopul Trufaşiu cerceta cimitirele, făcea observaţiile ce se impuneau şi le înainta primăriei, revenind după o perioadă pentru a vedea eficienţa observaţiilor sale. În arhiva primăriei se află documente care atestă cele de mai sus. „Nu cunoaştem mormintele eroilor, ca să sărutăm glia ce acoperă trupurile lor”, scrie Protopopul în scrierile sale. „De ce domneşte aceiaşi nepăsare?” arată o altă scrisoare din 22 decembrie 1977 adresată Consiliului Judeţean Sălaj. În august 1979 scrie din nou la Zalău, aceleaşi observaţii şi critici la adresa autorităţilor în privinţa îngrijirii mormintelor eroilor.
„La sfârşitul lunii septembrie 1940 a murit mama învăţătorului-director din Ortelec, pentru oficierea prohodului mi-a trebuit autorizaţie de la primăria oraşului. Au urmat masacrele de la Ip, Cerâşa şi Nuşfalău. Era interzisă folosirea graiului românesc până şi pe stradă! Mii de români sunt scoşi din casele lor şi obligaţi să se refugieze peste graniţa vremelnică numai cu hainele de pe ei”. Protopopul Trufaşiu nu stă ascuns, ci aleargă la noile autorităţi şi protestează, profitând de faptul că ştia la perfecţie limba maghiară. Este ameninţat în nenumărate rânduri, dar se dovedeşte a fi neînfricat, sesizează fărădelegile comisiei italo-germane prin „curieri” numai de el ştiuţi. Protestează împotriva desfiinţării şcolilor româneşti, a epurării instituţiilor statului de funcţionarii români, a generalizării învăţământului în limba maghiară începând cu clasa I şi maghiarizării forţate a numelor de familie. Cere restituirea şcolilor confesionale, dar este refuzat. Până în 1944, numărul şcolilor cu secţie română a scăzut cu peste 2003. Şirul protestelor continuă. Protopopul se prezintă la Inspectoratul Şcolar şi declară în public: „Dacă vreţi să vă înmulţiţi neamul, dispuneţi femeilor maghiare să facă mai mulţi copii”. În cei patru ani de ocupaţie au fost maghiarizaţi mai mulţi români decât în perioada 1867-19184. Maghiarizarea numelor românilor se face pe „bandă rulantă” în şcoli, la serviciile de stare civilă, în armată etc. Bietul român se naşte maghiar, trăieşte maghiar şi moare maghiar. Şi asta până târziu în 1966, când în secuime, la recensământ, prin metode „specifice”, au maghiarizat în masă. Chiar și astăzi – aceasta o spun eu, autorul acestor rânduri – reprezentanţi ai maghiarimii au pretenţia ca românii să înveţe limba lor, a unei minorităţi, ceea ce nu se mai întâmplă într-o ţară din Europa. Şi-apoi se impune clarificarea unei probleme: procentajul numărului locuitorilor diferitelor etnii din România. Cu excepția celui al rromilor, s-ar putea să avem surprize de proporţii. 
În arhiva familiei protopopului, pe baza unor studii făcute în urma cercetării la faţa locului, găsim mereu afirmată ideea că „faptele care se petrec în Ardeal şi îndeosebi în secuime dovedesc că acolo există o naţiune asuprită şi împiedicată în dezvoltarea sa culturală, şi, de necrezut, această naţiune este cea română”5.
Revenim pe firul evenimentelor din perioada 1940-1944. În ziua de 4 octombrie 1940, preotului Ioan Trufaşiu din Acâş i se pune în vedere să părăsească ţara împreună cu familia. Fiul, protopopul, figurează şi el pe lista expulzaţilor din Sălaj. Localnicii maghiari influenţi pe lângă autorităţile de ocupaţie caută orice prilej de prigonire trupească și sufletească pentru a-l determina să plece, să se refugieze, să lase Catedrala greco-catolică fără păstor. În oraş sunt arestaţi și expulzaţi: preotul Remus Roşca, Iulian Domşa, avocat, văduva Ioana Fărcaş, Dr. Ioan Iuga, avocat, Grigore Avram, avocat, Ioan Lungu, pensionar, Ţolca Pompei, profesor, George Ionescu, agronom, Felician Toduţ, funcţionar. „Pe mine nu m-au găsit acasă”, spune Protopopul. Din Protopopiatul greco-catolic Zalău au fost expulzaţi preoţii: Victor Achim, Recea, Alexandru Cadar, Crasna, Victor Cristea, Horoatu Crasnei, Gavril Pop, Căţăluşa, Valentin Sima, Vârşolţ. Protopopul Trufaşiu „se plimbă” pe itinerariul Zalău, Oradea, Ciucea, Buciumi, Zalău, Cehu Silvaniei… Nu voia să părăsească Zalăul, biserica sa, credincioşii rămaşi în bătaia vânturilor. Din 2500 de greco-catolici din Zalău n-au rămas decât abia 500. Lucrurile, sub noua administraţie, se mai limpezesc. Protopopul îşi reia activitatea cu şi mai mare voinţă de a nu pleca din Protopopiat. Mereu îşi aduce aminte de pelerinajul de la Roma (1933) când, în faţa a peste 400 de români, Papa Pius al XI-lea le-a spus: „Voi sunteţi cel mai ales popor latin. Nu italienii, nu francezii, spaniolii şi portughezii poartă numele Romei, ci voi, românii. Fiţi mândri şi vrednici de acest nume ținând legătura cu Roma ca şi creştini şi români”6. Şi-atunci porni la drum, îl chema altarul, amvonul, erau vremuri grele şi oamenii aşteptau cuvinte de încurajare, de mângâiere. Primeşte informaţii cum că în parohiile Recea si Vârşolţ oamenii sunt îndemnaţi, apoi forţaţi să treacă la religiile romano-catolică sau reformată. La 10 octombrie 1940 se pregăteşte să meargă la faţa locului, dar i se fixează domiciliu forţat, trebuind să se prezinte zilnic la poliţie. Face întâmpinare la prim-procurorul judeţean şi situaţia revine la „locul” său. 
În noiembrie 1940 moare Vasile Cloje, fostul primar al Zalăului. Comandantul orașului îi transmite invitația de rigoare cu menţiunea şi indicaţia de a vorbi ungureşte. Răspuns: „Limba noastră liturgică este cea română şi numai aşa pot vorbi”. 
Un alt eveniment: are loc depunerea jurământului prim-preşedintelui Tribunalului instalat de autorităţile de ocupaţie. Ca singură autoritate românească este invitat Protopopul Trufaşiu. I se cere să vorbească ungureşte, la care celor vizaţi li se răspunde: „Voi vorbi în numele românilor în limba română!” I s-a răspuns nervos: „N-avem nevoie de vorbirea dumitale!”
La 1 decembrie 1940 a vorbit la radio generalul Antonescu, adresându-se ţării şi, în mod deosebit, românilor din teritoriile cedate. A doua zi a fost întrebat de preoţii maghiari ce a vrut să spună. A spus că totul e vremelnic și că „totul îndărăpt”, că toate nedreptăţile vor fi înlăturate.
Într-o zi, aflându-se în vizită la parohia greco-catolică Horoatu Crasnei, la şcoală, și cercetând cataloagele, a constatat că directorul şcolii a schimbat numele de familie ale românilor din „Ardelean” în „Erdei”, i-a pus în vedere să facă schimbarea cuvenită, altfel va avea de a face cu legea.
Face vizite pastorale în duminici și sărbători în parohiile rămase fără preot, aceştia fiind expulzaţi sau refugiaţi. A doua zi de Crăciun, 1940, în ciuda opreliştilor de tot felul, şi a ameninţărilor cu moartea, Protopopul este prezent la Recea pentru prima dată din august şi peste o jumătate de oră biserica este plină până şi cu copiii din leagăn în braţe. Plângând.
La Vârşolţ, în continuare, aceeaşi atmosferă înălţătoare. Itinerariul său cuprinde o arie întinsă de localităţi: Cizer, Bănişor, Peceiu; la Boian, în toamna lui 1941, participă la sfinţirea bisericii noi în prezenţa jandarmilor care nu uită să îl întrebe ce caută acolo. Rostindu-şi predica, intonaţia şi glasu-i cunoscut îi sperie pe „cendori”: „Ne-a speriat el pe noi”.
În 1941, februarie, i se înscenează un proces, pe baza unei scrisori venite din România pentru avocatul Gheorghe Aciu, prin „curierul” Ilie Lupa, din Aghireş. Sunt arestaţi toţi trei. Peste câteva luni, Lupa şi Aciu au fost trecuţi în România, pe bază de schimb, fără să le fi făcut proces. 
A fost dus la Cluj, la Tribunalul Militar, și anchetat. La 11 martie 1942 este dus la Budapesta, la închisoarea militară; la 20 septembrie 1942, legat în lanţuri, este adus la Zalău, unde s-a deplasat Tribunalul Militar, pentru proces. Procesul a ţinut trei-patru ore, cu mari întreruperi deoarece nu aveau ce-l întreba. Dintre martori, unul singur l-a acuzat, capelanul Bibi, că a fost duşmanul ungurilor pe care i-a forţat să treacă la greco-catolicism. Este condamnat la patru ani de închisoare – muncă silnică şi cinci ani – pierderea drepturilor politice. 
„- Vă împăcaţi cu sentinţa? A fost întrebat.
- Nici când voi fi mort. Tribunalele maghiare pentru noi nu sunt să ne facă dreptate, ci să ne condamne nevinovaţi.
- Îl veţi duce înapoi la Budapesta, tot în lanţuri?”
În noiembrie 1942 i s-a propus un schimb, să meargă în România… Îl respinge: „De mine nu este nevoie acolo, ci aici. Lăsaţi-mă între credincioşii mei, la Zalău”.
În acest fel, mai stă nouă luni în închisoare. La eliberare trece pe la episcopia din Oradea; era greu de recunoscut: 
„- Doar nu sunteţi Protopopul Trufaşiu? îl întreabă un localnic. 
- Apropie-te şi pipăie! i-a răspuns”.
Suferinţele şi patimile Proto-popului Trufaşiu nu se vor sfârşi. Vor urma până la moarte cele ce i le-au pricinuit cei de-un sânge cu el. Mult mai dureroase.

Note:
1. Prof. ing. Liviu Trufaşiu – arhiva personală.
2. Prof. ing. Liviu Trufaşiu – arhiva personală.
3. Liviu Trufaşiu – „Sălajul sub ocupaţia hortistă”, manuscris; arhiva personală.
4. Ibidem.
5. Ibidem.
6. Liviu Trufaşiu: însemnări din viaţă, încercări biografice, manuscris în arhiva personală.

Autor: Ioan Lupa Crișan