Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ultima fază a istoriei olăritului din Zalău

Ultima fază a istoriei olăritului din Zalău

Iulie 2016

Familia de olari Ardai

Pe vremea când disciplina etnografiei maghiare a atins nivelul de exigență științifică, meșteșugul olăritului încă era o activitate organic implementată în structurile societății tradiționale atât rurale cât și urbane, prezentând chiar o stare de înflorire, situație ideală pentru un subiect generos al studiului științific. De mai bine de o sută de ani, informația acumulată despre întregul proces al creației populare care a fost olăritul, manifesta un grad ridicat de autenticitate, practica meșteșugului putând fi ușor de surprins la meșterii activi ai vremii. Ceea ce constituia eventual o oarecare dificultate, era fotodocumentarea fazelor de lucru și a pieselor, aceste aspecte fiind realizate în desen. La sfârșitul secolului XIX, în cazul unui scriitor ca Malonyai Dezső, era ceva normal să publici scrieri de profil beletristic, de critică de artă (plastică) și chiar studiu etnografic, ba mai mult, să întreprinzi cu o echipă de artiști plastici un vast proces de cercetare de teren și apoi să elaborezi o serie de publicații etnografice de genul Arta populară a maghiarilor1. Percepția noastră generală și cunoștințele mai pătrunzătoare despre arta ceramicii populare, despre meșteșugul olăritului și al artei decorative populare s-au lărgit odată cu publicațiile apărute în anii patruzeci ai secolului XX, semnate de marii cercetători etnografi care au fost Domanovszky György și Kresz Mária, vreme la care începeau de fapt să apară atât studii cât și cercetări aprofundate ale mai multor etnografi în ceea ce privește specificul aspectelor locale ale olăritului. 

Istoria cercetărilor olăritului din Zalău
Publicate cu precădere în limba maghiară, rezultatele cercetărilor mai fundamentate despre meșteșugul olăritului din Zalău, vechi și renumit centru de olari breslași, au luat naștere tot prin deceniul patru al secolului trecut. Notăm că, pe vremea aceasta, produsul meșterilor olari zălăuani prezenta deja o cu totul altă față decât cea de secol XIX, căreia i se datorează de fapt prestigiul acestui centru de olari și la care literatura de specialitate se referă sub sintagma ceramică de Zălau / zilahi kerámia (lb. maghiară). În acești ani apar studiile lingvistului de origine sălăjeană Márton Gyula, care publică un dicționar terminologic al meșteșugului olăritului din Zalău2, precum și întregul proces de producție3 începând de la exploatarea lutului până la execuția și decorarea, arderea vaselor ceramice împreună cu întreg instrumentarul meșterului și al specificului gospodăriei unei familii de olari. Kovách Géza descrie funcționarea breslei olarilor4 pe baza documentelor breslei din Zalău. O cercetare aprofundată și de o reală valoare științifică, valorificată printr-un studiu de referință în literatura de specialitate, i se datorează etnografului clujean dr. Kós Károly5, care, pe lângă alte centre de olari din Sălaj, prezintă într-o notă monografică istoria și specificul olăritului din Zalău, cu multe desene realizate chiar de el, însă, regretabil, cu prea puțin material fotografic. Perioada surprinsă de el este faza de decădere a istoriei olăritului zălăuan, sfârșitul anilor cincizeci, anii șaizeci. Muzeografii zălăuani Lakó Éva6 și Elena Musca7 au contribuit de asemenea la literatura de specialitate, într-o perioadă când meșteșugul la Zalău se stinsese deja. În schimb, ele avuseseră acces la documentele breslei de olari, acestea aflându-se deja în acea vreme la muzeul local. Recent au apărut publicațiile de popularizare din stiloul cunoscătorului și colecționarului de ceramică populară Dr. Sipos József8, pe baza studierii documentelor de breaslă și a referințelor din colecțiile particulare de ceramică de Zalău, respectiv volumul apărut în redactarea specialistului de ceramică populară al Muzeului Etnografic Maghiar din Budapesta, dl Csupor István9, care comunică un material fotografic însemnat despre ceramica zălăuană. Enumerăm aici și volumul publicat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău10, care sintetizând aspectele cele mai relevante din literatura de specialitate, sub semnul promovării colecției, cuprinde într-un catalog trilingv cele mai reprezentative piese ale ceramicii de Zalău de secol XIX aflate în patrimoniul muzeal local, împreună cu studii interesante de caz redate pe baza însemnărilor din documentele de breaslă studiate de cercetătorul ştiinţific dr. Tötszegi Tekla. 
Documente de secol XVII11 fac referire la olarii zălăuani, aceștia ajungând de-abia prin anul 1738 să-și obțină documentele oficiale de breaslă acreditate de conducerea orașului, cunoscute sub numele de „Directiva Regulák”12 (reguli directive, de fapt statutul de funcționare a breslei). Cu toate astea, presupunem că la Zalău, localitate cu statut de Oppidum, deci cu dreptul susținerii unor târguri încă din secolul al XIV-lea, olăritul a funcționat într-un sistem organizat în stil de breaslă, chiar dacă, oficial, nu exista (ori, posibil să se fi pierdut) documentul fondator al organizației. Însemnările și documentele breslei din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea oferă detalii interesante despre funcționarea breslei, însă privind tipurile de vase produse atunci suntem nevoiți a ne rezuma doar la piesele rămase în colecțiile publice și private. Presupunem că lungă vreme, zălăuanii produceau exclusiv ceramică uzuală, urmând ca doar după anii 1730 să introducă pe paleta de produse ceramica decorativă inspirată de cea realizată la Cluj ca angajament al olarilor clujeni în efortul lor de contrapondere a vaselor smălțuite și bogat ornamentate distribuite prin piața locală de către comercianții din Ungaria de Nord-Vest. Se poate presupune că și la Zalău, pe piața locală, să fi apărut acest produs importat, numit „canceul din Győr”, care a stat la baza elaborării formei și ornamenticii specific post-habane a vaselor decorative de sorginte zălăuană. 

Stilul de Zalău şi istoria acestuia
Când în literatura de specialitate se vorbește despre diferitele faze ale istoriei olăritului din Zalău, se face referire de fapt la aspecte specifice care se succed la nivel de stil și de tehnică de decorare. Astfel vorbim de faza incipientă (sfârșit de secol XVIII – început de secol XIX), la care se constată un grad mare de asemănare cu stilul ornamenticii de Turda sau de Cluj, cu diferite motive florale (pomul vieții, cununi de flori), și zoomorfe (cerbul) ce apar în redare cu cornul și pensula prin linii de contur subțiri maronii pe fond alb, culorile folosite fiind galben, maro, verde; a doua fază durează până la mijlocul secolului XIX (cca. 1860) având caracteristic motive florale și avimorfe deseori combinate, copacul cu doi arbori, cununi de flori, toate redate cu cornul în contur maroniu și colorate cu pensula în verde, maro închis și deschis, roșcat, dar și albastru. A treia perioadă este demarcată de folosirea glazurii albastre pentru redarea liniei de contur, care a ieșit mult mai groasă decât în cazul liniei maronii, iar recuzita de motive aplicate pe fond de angobă albă s-a dezvoltat cu ornamente decorative realizate din puncte și forme geometrice sau liniare stilizate, cromatica folosită la adăugarea culorilor rămânând aceeași ca în faza precedentă. Acest stil de decorare rămâne valabil până aproximativ la Primul Război Mondial. Următoarea și în același timp ultima fază a dezvoltării stilistice la ceramica de Zalău este cu totul diferită de celelalte. Aceasta se datorează influenței generale pe care a avut-o noua tehnică „importată”: patru olari din Zalău au participat între anii 1906-7 la Budapesta la un curs de formare13 de unde au învățat o altă tehnică de decorare, cea cu pensula, care aplica motive exclusiv florale tratate într-un mod naturalistic accentuat: flori cu petale și frunze mari, voluminoase (margaretă, lalea, crini, trandafir etc.), acestea sunt aplicate pe fond alb sau verde, maro închis, roșcat (lut ars), albastru și au culoarea albă sau maro închis, verde și roșcat. Este perioada cea mai durabilă (1907-1970), căreia îi aparțin cu precădere vasele aflate și azi în gospodăriile din satele sălăjene, clujene sau cele din zona Eriului. Din studiul menționat al lui Kós Károly aflăm că asociația meșteșugarilor, forma de asociere ce a urmat dizolvării breslelor, a protejat interesele olarilor zălăuani, nelăsând pe nimeni să vândă la piața locală decât pe meșterii zălăuani, în schimb, după anul 1900, meșterii din Deja fuseseră primiți pe piața zălăuană, după ce aceștia s-au angajat la realizarea conductelor de ceramică necesare la sistemul de aprovizionare cu apă a spitalului din Zalău. Influența Zalăului exercitată asupra ornamenticii ceramicii din Deja poate fi explicată și prin faptul că meșterii din Deja, concurând cu cei din Zalău, au preluat stilul de decorare al acestora, fapt ce ne cauzează chiar și dificultăți în determinarea vaselor. 
În anul 1944 a avut loc o inițiativă de revitalizare a stilului decorativ de secol XIX, când unul din angajații Școlii de Arte Decorative din Budapesta, dl Eschenbach Jenő a prezentat meșterilor zălăuani metoda veche, dar aceștia nu au fost dispuși să se angajeze la schimbări de stil după patruzeci de ani14. Generația meșterilor de la care a învățat și olarul Ardai Gyula, în anii douăzeci-treizeci, a început meșteșugul cunoscând probabil ambele metode și stiluri de decorare. 

Olarul Ardai Gyula
Din ultima generație de olari ai Zalăului, Ardai Gyula a fost cel care a practicat cea mai lungă perioadă această meserie. S-a născut la Zalău în anul 1915, nu avusese olari în familie de la care putea învăța meșteșugul, astfel a fost ucenic vreme de patru ani la Márton Sándor. Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial lucra deja ca olar eliberat, pe vremea aceea realizând exclusiv „vase țărănești”, de uz casnic, iar după ce s-a însurat – aflându-și astfel femeie decoratoare – a început să facă și vase decorate smălțuite. Relativ târziu, la 31 de ani, după revenirea din captivitate de război, în 1946 se însoară și împreună cu nevasta, Szalontai Erzsébet, va lucra până în anul 1978, fiind între anii 1950-60 președintele asociației de meșteșugari. Pe terenul moștenit și completat prin cumpărare, ajung să-și construiască o casă modestă unde funcționau și atelierul de olărit și cuptorul. Doar după mai multe decenii reușesc să-și construiască o casă decentă pe strada Olarilor, care însă nu peste mult timp va fi dărâmată de puterea de stat cu ocazia construirii blocurilor. În acest an s-a sfârșit istoria olăritului în ultima familie de olari din Zalău, la câțiva ani înainte de decesul din 1982 al meșterului Ardai Gyula. 

Ardai Erzsébet, femeia decoratoare
Ardai Erzsébet (născută Szalontai), nevasta olarului, cu ocazia documentării noastre15, la o vârstă înaintată de 93 de ani relatează cu o seninătate de invidiat aspecte din tainele olăritului, activitate susținută împreună cu soțul său. Ea s-a născut la Zalău în anul 1923, într-o familie cu mulți copii. Mama ei, când s-a măritat, a fost venită din Debrețin la Zalău. A născut 12 copii, dintre care trei din prima căsătorie de la soțul care a fost împușcat de către soldații români în zona Dombalja a Zalăului. Au fost săraci, ducându-și traiul din greu. Erzsébet, fiind copilul cel mai mare din a doua căsătorie, la vârsta de 14 ani era deja responsabilă de aproape toate sarcinile unei gospodine, inclusiv cea a creșterii celor doi gemeni cu vârsta de șase luni. S-a măritat la 22 de ani, în iulie 1946, cum spune ea, datorită unei intervenții a femeilor bătrâne de pe strada „Nagy utca” (azi str. Gh. Doja) care „obișnuiau să-i combine pe tineri”. Până la acea vreme nu avea habar „cu ce se mănâncă olăritul”. Avea la dispoziție două săptămâni să învețe decorarea vaselor. 

Procesul de lucru la familia Ardai
Meșterul Ardai, la fel ca toți ceilalți olari zălăuani, s-a aprovizionat cu lut de pe Sărmaș, de pe terenul olarilor, lutul galben, cel folosit la vasele de gătit, a fost adus însă din Brădet. În procesul de prelucrare a lutului16 la familia Ardai s-au schimbat multe, odată cu intrarea în folosință a unei mașini manuale de măcinat lutul. Pe roata olarului învârtită cu piciorul, meșterul olar a „făcut oalele crude”, iar restul prelucrării vaselor a fost atribuția nevestei olarului, mai puțin măcinatul vopselelor și al pastei de litargă folosită pentru smalț, în schimb arderea vaselor îi revenea nevestei. 
La 1-2 zile de uscare, pe vase s-a aplicat o culoare albă de fond, angoba, rezultată din caolina acumulată din comerț, adusă cu căruțele de la distanță mare, după uscarea căreia pe acest fond alb s-a aplicat ornamentația. După muncile casnice de care se preocupa în cursul zilei, nevasta olarului s-a apucat de lucru, doar seara aplicând cu pensula motivele decorative florale, la lumina lămpii. În cursul unei nopți reușea să decoreze sute de vase (decoratoarea ne-a povestit cu oroare, de un caz în care era nevoită să termine 700 de vase până dimineața, efort care a epuizat-o complet, încât la sfârșit a căzut de pe scaun). La Zalău, cum de altfel și doamna Ardai, femeile decorau cu cornul și mai ales cu pensula. De exemplu, pe fond alb s-au pictat flori cu petale și frunze mari în culori de roșu, verde, maro (Fig. 8). A fost tipic și vasul fără fond colorat, care după ardere a prins un roșu de ceramică peste care se aplicau motive florale şi frunze doar în alb și verde. Un fond cromatic general folosit era și cel de culoare albastră, verdele deschis sau închis, brunul mediu sau cel închis peste care s-a intervenit cu culoarea albă, albastră, verde, maro la realizarea motivelor de flori: crini, trandafiri, margarete, lalele, lăcrămioare etc. (Fig. 7, 8). Culoarea verde s-a obținut la familia Ardai din obiecte sau sârme de cupru, acestea fiind arse în cuptor într-un vas ceramic, zdrobite și măcinate apoi pulbere, și adăugate la litarga de smalț; albastrul de mangan s-a procurat din comerț, brunul s-a ales din pământul maroniu cunoscut sub numele de „iederă” (borostyán, lb. magh.); oxidul de fier fiind amestecat în proporții diferite pentru culoarea roșu, maro sau chiar galben. Litarga pentru smalț a fost achiziționată din comerț care fusese amestecată și cu praf de cuarț (nisip măcinat). 
Familia Ardai a folosit inițial cuptor de formă conică, tocmai ca și meșterii vechi zălăuani, în care încăpeau 500-600 de farfurii sau 100-110 ulcioare de apă. Arderea a durat începând de la prânz până după miezul nopții. S-au folosit trei tipuri de lemne de esență tare (stejar și fag). Arderea a început cu „lemne în dăraburi” (adică bucăți; darabos, lb. magh.), care aveau dimensiuni de 30 cm lungime, similare cu cele puse în sobele de teracotă din casă cu care s-a aprins focul în afara cuptorului, de fapt lângă cuptor, curenții de aer trăgând căldura în corpul cuptorului; s-a continuat apoi cu lemne subțiri și lungi de 50 cm, numite „lemne de admisie” (ereszgető, lb. magh.) care treptat erau lăsate în cuptor, dar nu ardeau decât cu flamă mică; la a treia fază de ardere, cea mai intensă, s-au folosit lemne lungi de 100-120 cm, cu grosimea dublă a celor din faza precedentă, numite „lemne de flamă” (lángaló, lb. magh.) care ardeau intens cu flamă mare și erau poziționate la marginile cuptorului cu acces la culoarele de foc, care cuprindeau întreaga încărcătură de vase din toate direcțiile. De vreme ce prindeau flamă, cioburile de vase sparte deasupra cuptorului cu care acopereau încărcătura de vase aidoma unui capac, arderea a ajuns la faza finală, astfel focul nu mai necesita alimentare17. La familia Ardai folosirea cuptorului tradițional a durat până la sfârșitul anilor `60, când acesta s-a înlocuit cu unul electric, în urma unei dotări efectuate de stat. 
După prima ardere, vasele ornamentate precum cele care trebuiau smălțuite, au fost acoperite cu un strat lichid de litargă (minium de plumb amestecat cu praf fin de nisip măcinat), ce se turna pe vase cu o lingură mare de lemn din care după ardere rezulta smalțul transparent care a dat strălucire culorilor și a avut rolul de impermeabilizare a suprafețelor. În urma contactului vaselor încă fierbinți, recent scoase din cuptor cu materialul fluid de litargă turnat pe acestea, s-au eliberat vapori toxici care afectau sănătatea persoanei care efectua procedura de smălțuire, cum a fost și cazul regretabil al doamnei Ardai. 
Valorificarea produselor a avut trei variante la familia Ardai. După ce s-au înțeles din timp cu cumpărătorul, aceștia veneau la casa olarului cu căruțele proprii, le încărcau și își duceau marfa (țigani comercianți și un evreu din Hida). Alt mod de valorificare a fost desfacerea mărfii în fața șurii olarilor din apropierea bisericii reformate din centrul orașului (unde se păstra marfa în cursul săptămânii), activitate susținută tot de către nevestele olarilor sau apropiații acestora. A treia modalitate de valorificare a produselor a fost rețeaua de distribuire a cooperativei meșteșugărești prin care se putea vinde marfa la tarabele de la piața agroalimentară a orașului, formulă folosită după desființarea șurii olarilor. Produsele realizate au fost totdeauna vândute, existând şi cazuri când s-au făcut comenzi pentru diferite vase: partidul a comandat vaze pentru flori din ceramică de la familia Ardai, cu ocazia vizitelor lui Ceaușescu la Zalău, sau un set de farfurii decorative s-au comandat din partea terasei (berăriei) Brădet. Biserica reformată din Cehu Silvaniei deține două cancee mari verzi, smălțuite, folosite la servirea vinului de împărtășanie, vase inscripționate și semnate de meșter, donate de o persoană care le-a comandat de la familia Ardai. 

Tradiţie şi inovaţie: ceramica de Zalău de tip Ardai
Stilul abordat de câțiva meșteri zălăuani în urma unei perfecționări efectuate la Budapesta între anii 1906-190718, a marcat toată tipologia ornamentației ceramicii de Zalău de secol XX (a patra perioadă a evoluției stilului decorativ de Zalău). În afara ulciorului de pălincă decorat cu cornul cu glazură albastră din care găsim piese datate chiar din anii 1920, toate vasele ornamentate au fost realizate în stilul nou. În scurtă vreme și ulciorul de pălincă preia stilul nou, astfel încât, începând din anii 1930, niciun olar nu mai realizează vase cu stil de secol XIX, chiar și generația nouă de meșteri se învață cu tehnica și ornamentica nouă. În colecțiile muzeale nepublicate din România și Ungaria există o cantitate mare de vase de acest tip. 
Conform doamnei Ardai, după al Doilea Război Mondial, la Zalău mai lucrau 32 de olari. În viziunea noastră, chiar și în anii cincizeci, tradiția (de secol XX) este păstrată de meșterii care mai lucrează. La sfârșitul deceniului șase, numărul olarilor scade brusc: dispar meșterii bătrâni, alții nu mai lucrează, generația nouă nu preia meseria, deoarece în contextul apariției noilor locuri de muncă aferente industrializării orașului, olăritul nu mai avea nici un viitor. Astfel, la începutul anilor șaptezeci lucrează doar familia Ardai. 
În viziunea noastră, perioada când s-a petrecut o ruptură în păstrarea tradiției care dăinuia de la începutul secolului XX în arta decorativă a ceramicii de Zalău, a fost undeva pe parcursul anilor șaizeci, și acest lucru se observă în mod evident și exclusiv în stilul de decorare al doamnei Ardai, acesta reprezentând finalul evoluției ornamenticii de Zalău. Cum nu există destule piese datate din această perioadă, în cercetarea tipologiei ornamenticii ne rezumăm la materialul păstrat în colecția familiei Ardai, colecție formată din câteva piese mai timpurii, dar majoritatea realizate în anii șaptezeci, chiar și din ultima ardere efectuată în 1978. 
Merită analizate şi grupate pe diferite categorii vasele lucrate de familia Ardai spre a defini specificul acestei ultime faze a istoriei olăritului zălăuan. În acest demers ne folosim de sursele date: informaţia comunicată de nevasta olarului Ardai şi colecţia de piese ceramice aflată în proprietatea familiei. Aşadar, din mărturisirea nevestei sale, ştim că olarul Ardai Gyula a lucrat vase de toate felurile. Mai înainte, pe vremea când era meşter tânăr, vase de ceramică uzuală (anii `30-`40), mai ales ulcioare de apă nesmălţuite, totodată vase smălţuite pentru gătit: oale de sarmale, diferite oluri, ulcele de prins laptele şi de păstrat smântâna, cancee de apă şi vin, farfurii, castroane, vaze pentru flori, strecurătoare etc., iar după ce s-a însurat, a lucrat şi vase ceramice decorative: cancee (mici şi mari) de perete cu ornamente florale, farfurii de perete ornamentate şi acestea, cancee smălţuite pentru vin cu forme aplicate în relief. [Se păstrează în colecţia Ardai un canceu de vin tipic pentru Zalău (Fig. 13): o figură feminină stă şezând pe gura canceului, cu fundul dezvelit spre ciocul canceului, astfel vinul curge din canceu dedesuptul fundului său]. 
Informaţiile acestea sunt confirmate şi de piesele aflate în colecţia Ardai, în care se regăsesc într-adevăr câteva vase ceramice de folosinţă casnică, dar colecţia prezintă aspecte interesante mai mult la nivel de ornamentică. Tocmai în cazul vaselor decorative vom identifica acel specific de tip Ardai al vaselor zălăuane „de ultimă generaţie”. Este cazul unor farfurii şi al unor cancee de perete. Constatăm, prin urmare, că piesele de ceramică decorativă se grupează în patru categorii stilistice mai mari: 1. vase decorative tradiţionale (zălăuane, de secol XX); 2. vase inovative ca stil de ornamentare (tipice pentru familia Ardai); 3. vase ceramice care imită stilul zălăuan de secol XIX; 4. vase de ceramică decorativă realizate în stilul secolului XIX al diferitelor centre transilvane de olărit (Turda, Corund, centre din ţinutul secuiesc etc.). Menţionăm o categorie aparte, aceea a unor vase nespecifice: cancee antropomorfe în stilul centrelor din Ungaria, vaze moderne de format mare pentru flori ş.a. 
Specificul „stilului nou” de tip Ardai se distinge cel mai evident şi mai clar în cazul farfuriilor de perete. Este caracteristică la acestea neglijarea tipului convenţional, tradiţional de farfurie: diametrul obişnuit de 20-21 cm se transformă la dimensiuni de 25-26 cm, profilul vechi se schimbă mai ales în proporţia înălţimii mult mai scăzute, dar şi volumul din interior lipseşte aproape total: vasul este total aplatizat, nefuncţional, unul de perete cu un scop exclusiv decorativ. Şi motivele decorative florale se transformă, constituind forme particulare: frunza şi petalele se subţiază (trase cu pensula mult mai subţire decât cele clasice şi general folosite la toţi olarii). Apar motive noi nespecifice Zalăului pentru secolul XX: cocoşul şi motive liniare sinuoase, modele florale cu influenţă de Corund, dar şi motive cu aluzii la structuri decorative florale sau forma inimii, realizate într-o notă individuală, motive creativ combinate din forme organice şi geometrice. 
Farfuriile din colecţia Ardai sunt de trei feluri: 1. farfurii de perete de format mic, 2. farfurii de perete de format „obişnuit” (20-21 cm diametrul), respectiv 3. farfurii mari, plate de perete (25 cm). Decorarea acestora este diferită. La cele mici se remarcă atât motivul ornamental floral, cât şi stilul de decorare clasic (de secol XX), cât şi cel „modern”; cele de mărime şi formă obişnuită sunt realizate în stil tradiţional de secol XIX, de secol XX, dar şi în stilul „nou, creativ”, tipic Ardai; vasele mari, plate, de perete, accentuat decorative, în schimb, sunt în exclusivitate ornamentate în stilul nou. În general, este caracteristic la fiecare piesă starea foarte bună de conservare şi calitatea excepţională a smalţului. 
Cancee de perete se regăsesc şi acestea într-un număr mare în colecţia Ardai. Cele de format mai mic (15-16 cm înălţime) au fundalul color alb, roşcat (ceramică arsă), albastru deschis, negru (Fig. 5,6,7), care prezintă ornamentica secolului XX de Zalău, câteva încercând imitarea ornamenticii de Turda, pe fond negru, cu ornamente liniare şi puncte albe de caolină aplicate cu cornul (Fig. 9). Pe canceele de mărime obişnuită (20-21 cm înălţime) se observă reluarea ornamenticii de secol XIX a centrelor Zalău, Turda, zonele secuieşti (Fig. 5,6). Un aspect important al acestor vase este peretele lor foarte subţire, rezultatul lutului de cea mai bună calitate, dar şi a măiestriei olarului. În schimb, la imitarea stilului decorativ de secol XIX remarcăm unele stângăcii şi dificultăţi în realizarea formei decorative la nivelul liniei de contur, cu toate că găsim printre ele şi piese reuşite. Motivele şi stilul reabordat ale celei de-a doua şi a treia faze a evoluţiei stilului de Zalău (sec. XIX, linie de contur maro şi albastru) se prezintă pe câteva vase în variante destul de reuşite. Observăm la acestea încercarea reconstituirii mai reuşite a motivului de cunună de flori cu „petale şi frunze mari de Zalău” în contur maro, respectiv a motivului avimorf în contur albastru mai puţin reuşit. 
Cele câteva vase de folosinţă casnică ale colecţiei cuprind două oale smălţuite pentru gătit sarmale (Fig. 1), un sfeşnic, o oală mică smălţuită timpurie, un castron pentru servit supa, timpurie (Fig. 3). Ultimele două pot să nu fie lucrate de familia Ardai19, chiar dacă apar printre vasele din colecţia familiei Ardai jr. Mai enumerăm aici un ulcior mic smălţuit (Fig. 2) care acum este folosit ca vas decorativ de perete, pe vremuri însă era în folosinţă ca ulcior de apă. 
Am menţionat mai sus acea categorie a unor forme ceramice neconvenţionale, printre care se numără canceul de formă antropomorfă (Miska-kancsó, lb. magh.) prezentând certe influenţe ungureşti, precum şi un canceu cu motivul tricolorului şi al drapelului roşu – amprenta sistemului trecut – împreună cu forma bizară a unei vaze pentru flori înaltă de 70 cm, realizată sub influenţa ceramicii de comerţ. 
 
Rezumat
Aspectele fazei de sfârşit a evoluţiei ceramicii de Zalău relevate de colecţia familiei olarului Ardai ni se prezintă într-o formă pe cât de complexă, pe atât de curioasă, chiar uimitoare, astfel încât dacă istoria olăritului zălăuan nu s-ar fi sfârşit în anul 1978, ceramica de Zalău ar prezenta astăzi o înfăţişare cu totul aparte şi nouă faţă de specificul ei tradiţional. Ceea ce vedem în cazul puţinelor vase de ceramică uzuală, este păstrarea canoanelor tradiţionale, fiind evidente aspectele clasice de secol XX (ex. castron, ulcior de apă), totodată la vasele decorative este clară simultaneitatea aparent contradictorie a tendinţelor reconstitutiv-tradiţionaliste şi creativ-inovative. 

Note:
1. Malonzyai Dezső, A magyar nép művészete, Budapesta, Franklin Társulat Magyar Irod. Intézet és Könyvnyomda, 1907-1922. 
2. Márton Gyula, A zilahi fazekasmesterség műszavai (Termenii specifici ai olăritului din Zalău), în: Magyar Nyelv, 1940. XXXVI. Nr. 5. 
3. Márton Gyula, A zilahi fazekasmesterség (Meșteșugul olăritului din Zalău), în: Dolgozatok a Kolozsvári Bolyai Tudományegyetem Magyar Nyelvtudományi Intézetéből. 1948. Nr. 18. Cluj-Napoca. 
4. Kovách Géza, A zilahi céhek története (Istoria breslelor din Zalău), Editura Științifică, București, 1958.
5. Dr. Kós Károly, Agyagmunka. În: Dr. Kós Károly, Szentimrei Judit, Dr. Nagy Jenő, Szilágysági magyar népművészet (Artă populară maghiară din Sălaj), Editura Kriterion, București, 1974.
6. Lakó Éva, Considerații asupra centrului de olari din Zalău, în: Zalăul pe treptele istoriei, Zalău, 1973, pp. 50-58.
7. Elena Musca, Documente ale breslelor din Zalău, în: Acta Musei Porolissensis XVII, Zalău, 1993, pp. 207-218.
8. Dr. Sipos József, A szilágysági fazekasság, în: Bálint István János (szerk.), Örök Szilágy, 2009.
9. Csupor István, Erdély népi kerámiaművészete (Arta ceramicii populare din Ardeal), Editura Novella, Budapesta, 2008.
10. Ceramica de Zalău. Zilahi kerámia. Pottery of Zalău, Editura Mega, Editura Porolissum, Cluj-Napoca, Zalău, 2014.
11. Szabó T. Attila, Erdélyi népi mesterek és tisztségviselők a XVI-XIX században. ETF. 1947. Nr. 208. Cluj.
12. Se află în patrimoniul Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău.
13. Dr. Kós Károly, p. 88.
14. Ibidem.
15. 3 iunie 2016.
16. Detalii în Dr. Kós K., op.cit.
17. Informație comunicată de Ardai Gyula jr. cu ocazia documentării, iunie 2016.
18. Dr. Kós K., op.cit.
19. Vasele acestea aparţin cumnatei olarului Ardai Gyula, susţinem cele spuse mai sus pe baza declaraţiei dânsei.

Bibliografie
Márton Gyula, A zilahi fazekasmesterség műszavai (Termenii specifici ai olăritului din Zalău), în: Magyar Nyelv, 1940. XXXVI. Nr. 5. 
Márton Gyula, A zilahi fazekasmesterség (Meșteșugul olăritului din Zalău), în: Dolgozatok a Kolozsvári Bolyai Tudományegyetem Magyar Nyelvtudományi Intézetéből. 1948. Nr. 18. Cluj-Napoca.
Kovách Géza, A zilahi céhek története (Istoria breslelor din Zalău), Editura Științifică, București, 1958.
Dr. Kós Károly, Agyagmunka, în: Dr. Kós Károly, Szentimrei Judit, Dr. Nagy Jenő, Szilágysági magyar népművészet (Artă populară maghiară din Sălaj), Editura Kriterion, București, 1974.
Lakó Éva, Considerații asupra centrului de olari din Zalău, în: Zalăul pe treptele istoriei, Zalău, 1973, pp. 50-58.
Elena Musca, Documente ale breslelor din Zalău, în: Acta Musei Porolissensis XVII, Zalău, 1993, pp. 207-218.
Dr. Sipos József, A szilágysági fazekasság, în: Bálint István János (szerk.), Örök Szilágy, 2009.
Csupor István, Erdély népi kerámiaművészete (Arta ceramicii populare din Ardeal), Editura Novella, Budapesta, 2008.
Ceramica de Zalău. Zilahi kerámia. Pottery of Zalău, Editura Mega, Editura Porolissum, Cluj-Napoca, Zalău, 2014.

Autor: Szabó Attila