Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura de Kredenz

Iunie 2016

Imediat după Revoluţie, s-a discutat mult despre operele literare nonconformiste, scrise în perioada dictaturii comuniste fără aprobare de la „forurile superioare” şi rămase nepublicate – aşa-numita „literatură de sertar”. Critica literară a examinat producţia editorială de după 1990 şi a decis: aşa ceva n-a existat vreodată. Totuşi, de-a lungul anilor, au început să apară, cu precădere din zona rurală sau a micilor oraşe, jurnale, cronici şi biografii păstrate de către urmaşi, tipărite atunci când progresul cibernetic şi noile tehnologii tipografice au permis multiplicarea lor la un cost suportabil – ori au beneficiat de şansa unui sprijin din partea instituţiilor culturale, guvernamentale sau particulare.
În spaţiul Ţării Silvaniei, astfel de mărturii au fost cele lăsate de Alexa Paşca, fostul cantor din Aluniş, publicate la Editura Limes din Zalău în 2000; impresiile de călătorie peste Marea cea Mare ale lui Szekeres Sándor Gyurica, apărute la Editura Caiete Silvane în 2008; frumoasa monografie a profesorului Ion Văleanu despre Căpâlna, „Satul din pădure” (tot la Editura Caiete Silvane, dar în 2009) etc. Ele au fost scrise demult şi păstrate într-o ladă sau într-un dulap, eventual chiar în „kredenz”-ul din bucătărie, la loc de mare cinste, alături de cartea de bucate şi carneţelul cu reţete culinare „de la străbunica”, până când cineva a descoperit bogăţia de informaţii, calităţile narative sau frumuseţea stilistică din respectivele caiete.
La fel s-a întâmplat cu amintirile lui Ioan Nădişan din satul Bârsa, comuna Someş-Odorhei. Pentru a evita confuziile generate de similaritatea numelor, precizăm de la început că nu este vorba despre cunoscutul profesor de biologie din Baia Mare, salvatorul castanilor comestibili, ci despre un fecior de ţăran cu puţină ştiinţă de carte, dar cu un scris caligrafic de excepţie, care a lucrat vreme îndelungată în administraţia publică din judeţul Sălaj. La bătrâneţe, şi-a trecut păţaniile într-un caiet studenţesc, păstrat cu sfinţenie de către cei doi fii în viaţă, Nelu şi Silviu, publicat apoi tocmai în Brăila, la Editura Placebo, care „şi-a asumat integral costurile” unui volum destinat în primul rând bibliotecilor. Un exemplar a ajuns în Jibou, trimis de către scriitorul Paul Strepol, alias Aurel Pop din Domnin.
Volumul „Memoria ardeleanului” cuprinde trei prezentări, grupate într-o singură „Postfaţă”. Prima a fost scrisă de profesorul dr. Valentin Popa, unul dintre lectorii volumului, un filolog fermecat de naturaleţea, autenticitatea şi savoarea graiului sălăjean: „o oază lingvistică conservată în structuri de arhaicitate datorate izolării Ardealului, până la Marea Unire”. Memorialistul a păstrat şi a utilizat un mod natural, simplu, de povestire, cu o putere de sugestie impresionantă, „specific bătrânilor de altădată”.
Într-adevăr, naraţiunile lui Ioan Nădişan, cel născut la 12 martie 1903 în Bârsa, au capacitatea de a prinde interesul cititorului şi de a ţine atenţia trează. Când nu se adânceşte în stabilirea unor succesiuni de date cronologice, autorul creează atmosferă, vizualizează senzaţii, stârneşte fiori, transmite eresuri şi depune mărturie.
Copilăria i-a fost marcată de Primul Război Mondial. Bucuria primei întâlniri cu blondul râu al Someşului i-a fost umbrită de izbucnirea războiului din 1914. În Someş-Odorhei l-au întâlnit pe dobaş, crainicul comunei, care anunţa lumea ca toţi rezerviştii de până în 42 de ani să se prezinte în 24 iulie la regimente din porunca prim-ministrului Tisza (hu: miniszterelnök gróf Tisza István), cu mâncare pentru trei zile. Bărbaţii au plecat în toiul muncilor agricole din vară, lăsându-şi gospodăriile în mâna bătrânilor, femeilor şi copiilor. Abia în februarie 2015 au primit veşti de la stâlpul familiei, printr-o carte poştală militară (hu.: „tábori postai levelezőlap”). Ajunsese în spitalul din Mezőkövesd, deoarece fusese rănit uşor la un picior şi apoi îl dăduse gata tifosul. S-au reîntâlnit cu prilejul unor scurte permisii şi, în cele din urmă, familia s-a reîntregit în noiembrie 1918.
Perioada tulbure de trecere de la monarhia dualistă la România Mare a cuprins şi unele episoade tragicomice, inedite, demne de pana unui Eugen Ionescu, cum a fost confiscarea încălţămintei civililor de către armata română pornită în ofensiva antibolşevică de peste Tisa, terminată cu instalarea guvernului lui Horthy. Bătrânul de 80 de ani şi-a amintit, făcând haz de necaz, cum tatăl său l-a luat la târg în Joia Mare a anului 1919 ca să cumpere cele necesare pentru prăznuirea Sfintelor Paşti. Tradiţia creştină cere ca în Duminica Învierii lumea să poarte ceva nou când merge să ia lumină din lumină, de aceea şi-au comandat la un meşter nişte bocanci ca lumea. S-a dovedit că a fost într-un ceas rău: soldaţii moldoveni din Regimentul 15 Infanterie au rechiziţionat toate încălţările locuitorilor din Jibou. Nădişenii au ascuns bocancii proaspăt cumpăraţi la nişte cunoştinţe, dar n-au avut noroc, deoarece „cătanele” au umblat pe la toate casele şi i-au confiscat, astfel încât cei doi au fost nevoiţi să se întoarcă acasă desculţi.
Neluţu a păţit-o şi cu pantalonii cusuţi la el în sat, tot în primăvara lui 1919. Mama l-a trimis la croitoreasă pe lumină, dar Anica Marişchii nu terminase de cusut, aşa că a fost nevoit să aştepte până s-a întunecat. Ploile abundente măriseră debitul pârâului de nu mai putea fi trecut decât pe pod. Avea la el şi o tablă de slănină afumată adusă de la bunicu-său. Iată-l cu pantalonii la subsuoară, cu merindea în spinare, în beznă deplină, pe vreme de ploaie, într-un sat fără lumini pe uliţe. A ales să taie calea prin spatele grădinilor, dar aici, unde cunoştea fiecare metru de potecă, a desluşit cu surprindere un obstacol de o înălţime impresionantă, cu o formă nedesluşită. Când a dat să-l ocolească, a auzit o voce piţigăiată, răutăcioasă: „Ce, eşti mut, nici bună seara nu poţi da?” Cuvântul „seară” i-a adus aminte că-i marţi, moment când bântuie duhul necurat numit Marţolea. Copilul speriat a luat-o la goană, dar ciudata arătare l-a urmărit: „Scârţ-tlap!... Scârţ-tlap!... Scârţ-tlap!...” Sentimentul de sporire a groazei este redat cu măiestrie, prin gradarea evenimentelor, prin repetarea aceloraşi propoziţii în contexte din ce în ce mai stranii, prin intercalarea obsedantă a interjecţiilor. Să remarcăm doar că neobişnuitul urmăritor a pus-o pe goană şi pe „straja satului”, Roş Ioan al Babii, un fecior de 22 de ani abia sosit de pe front. În cele din urmă, fantomatica siluetă de uriaş a dispărut în curtea unui gospodar bănuit că ar avea afaceri cu diavolul. Copilul n-a dat geană-n geană de groaza carnagiului pe care se aştepta să-l găsească a doua zi în gospodăria unde presupusul Marţi-Seara se oprise. S-a dovedit că năluca fusese fratele gazdei, care o luase prin pădure şi adunase un mănunchi de vreascuri prelungi, ca să nu vină în vizită cu mâna goală. Le atârnase în spinare, ceea ce îi dăduse forma înaltă, uriaşă, fractalică. Iar terifiantul scârţâit şi plesnet provenea de la piciorul de fier al invalidului de război. Dar chiar lămurite toate, fiorul nepământean a rămas în sufletul copilului şi n-a dispărut nici după ce s-a cunoscut mai bine cu omul, când i-a povestit ce spaimă i-a provocat pe vremuri.
Ioan Nădişan a crescut într-o atmosferă superstiţioasă şi a crezut multe prăpăstii, chiar şi pe vremea când a început să devină flăcău. După ce odată a fugit mult după vitele pe care le păstorea, a băut apă rece şi a făcut aprindere de plămâni. Simţindu-se rău, a crezut că i-a intrat un pui de şarpe sau de broască în pântece. Noroc cu învăţătorul Vasile Mihalca, om întreg la minte şi cu un prestigiu de nezdruncinat, care l-a lămurit şi l-a salvat. Episodul din vara lui 1917 a constituit şi un punct de turnură, deoarece adolescentul a început să citească „Foaia poporului” din Sibiu, lucru care l-a ajutat să-şi găsească de lucru la cancelaria Notariatului din Domnin. Pe vremea aceea, nu exista birotica de acum şi toate actele erau scrise sau copiate de mână. Cum analfabetismul afecta trei sferturi din populaţia rurală, ştiutorii de carte cu slova iscusită erau foarte apreciaţi. Şi nu numai la ţară, ci chiar şi în Armata Română – dar aceasta este o altă poveste, legată de generalul de aviaţie Odysseus Apostol, medicul recruţilor sălăjeni din contingentul 1925.
Ca orice bărbat născut în zodia Peştilor, memorialistul a fost drag multor fete. Lui i-a plăcut în mod deosebit fata cea cuminte a primarului din Domnin, cu care a fost căsătorit de socru-său pe patul de moarte. Soacra mică n-a respectat dorinţa defunctului şi actul întocmit cu martori, drept care, după înmormântare, i-a adus fiicei o întreagă serie de peţitori. Pe de altă parte, petrecăreţul tată plecase pe „Ceea Lume” înglodat în datorii. În grupajul de final, profesorul Marius-Sergiu Ghiurco trasează o paralelă între cele pătimite de sălăjeanul nostru şi eroul lui Liviu Rebreanu din „Ion”. Dacă n-ar fi fost cumplit de adevărată, hărţuirea tinerei familii ar fi părut mai degrabă desprinsă dintr-un roman al americanului John Steinbeck.
Şi greutăţile nu s-au oprit aici! Îndrăgostiţii au avut de înfruntat ceva mai groaznic decât cedarea Ardealului şi al Doilea Război Mondial: instaurarea dictaturii comuniste. Ca angajat la stat în calitate de subnotar, Ioan Nădişan avusese un venit constant şi, având cele de-ale gurii asigurate din gospodărie, cumpărase terenuri din banii câştigaţi, fără să ştie că ulterior va fi declarat chiabur din această cauză. De Ion al Glanetaşului îl diferenţiază încă un fapt – el şi-a iubit nevasta şi a luat-o din dragoste. Cu câtă durere notează înainte de Marea Trecere: „Atunci când mi-am pierdut mama am pierdut foarte mult, iar când mi-am pierdut soţia am pierdut totul”. De altfel, fiind singur la părinţi, nici ei n-au vrut să-l vadă plecat din Bârsa.
Prin cuprindere şi întindere, textele grupate sub titlul „Memoria ardeleanului” constituie o veritabilă cronică a satului sălăjean din secolul XX. Dar episoadele înşirate dezinvolt pe firul depănat de Parce formează totodată şi un roman autobiografic modular. El constituie, vorba lui Paul Strepol, averea spirituală lăsată nouă drept moştenire de un mare povestitor popular: „un scriitor la Primărie” cu palmele pline de bătături. 

Autor: Franciscus Georgius