Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Iunie 2016

Cearcăne şi riduri întinse de-a lungul şi de-a latul. Cu răsărituri în care nu mai apune nimic. Cu maluri care se nasc din valurile încărunţite. Cu amintiri îngropate adînc în nisipul uitării. Cu suspine în care vînturile vin şi pleacă fără nici o adresă. Cu chemări care bat într-o cochilie de raze învechite. Marea – indefinitul care ne strînge la piept. Vuietul în care ne naştem din aduceri aminte. 
*
Obosit de netrăire, epuizat de idealuri irealizabile, de înaltul surd şi mut, care nu răspunde la nici o întrebare, nu-ţi mai rămîne decît calea singurătăţii şi a pribegiei interioare,  itinerarul prăbuşirii pe seama propriilor speranţe. Nu-ţi rămîne decît să îngîni aria nimicniciei, bocetul singurătăţii ca formă a priori de a-ţi trăi postumitatea vis-à-vis au rien, rapsodia neantului. Nu poţi, cu un ultim efort, decît să atentezi la tine însuţi. Să te aneantizezi cu o ultimă inocenţă. 
*
Să scrii cu acele cuvinte care să contamineze orice real, să-l supună, să-l degradeze prin precizie, să-l facă una cu rostirea. Să cauţi cuvîntul care să exprime lumea chiar şi cu o tăcere. Să cauţi tăcerea în care zac toate cuvintele, toate rezervele elocuţionale. Să cauţi cuvintele nefolosite din care creşte, pe tăcute, neantul, acelea în care pustiul nerostirii bălteşte, acelea din care s-au născut doar ne-lumi. Cîteodată urăsc cuvintele tocmai pentru că nu pot renunţa la fascinaţia lor perversă, la tentaţia de a mă topi în abisul lor. Cuvintele – elemente esenţiale într-un tablou mendeleevian al tăcerii absolute. 
*
Faţă de toate celelalte elemente definitorii ale spiritualităţii cuvîntul angajează direct fiinţa. Căci fiinţa este doar ceea ce poate spune, prin cuvinte, limbajul. Chiar şi cînd tace, fiinţa tace cu ajutorul cuvintelor. 
*
Unii ar continua netulburaţi să trăiască chiar dacă lumea s-ar sfîrşi. Şi-ar muta bucuroşi tarele şi metehnele în lumea de apoi, căreia i-ar împrumuta propriul chip. După care ar popula-o rapid cu alte iluzii deşarte. Lumea – întîmplarea gratuităţii pure, veşnic vecină cu nimicul. Suportul unui timp care se lasă acaparat de spaţiu. Poţi privi lumea, în general, doar prin intermediul micilor ei particularităţi şi amănunte. Poţi înţelege totul doar pornind de la primul lui punct infinitezimal. Lumea – eşecul spectaculos al Facerii. 
*
Poate că Cioran avea dreptate în legătură cu Wittgenstein, şi anume că omul este mai interesant decît opera sa. Deşi tot ceea ce a scris „gînditorul singuratic” nu este decît o prelungire organică  a modului său de a gîndi, felul său inimitabil de a vedea lumea prin intermediul limbajului. 
*
Forma e doar misterul pe care materia îl pune liminar la dispoziţia senzorialităţii. Înţelepciunea este forma cea mai rece de a ne înstrăina de noi înşine, de a ne găsi gata pierduţi. Înţelepciunea este singura fascinaţie a eşecului, poarta luminoasă a pierzaniei. Sîntem înţelepţi pe măsura minusurilor creaţionale. Înţelepciunea este calea cea mai sigură spre nebunie.
*
Simt poezia ca pe o experienţă epuizată, una în care m-am cheltuit fără nici o limită, fără nici un rest. Sînt momente în care îmi doresc să nu mai pot scrie poezie, să mă pot elibera total de resturile ei inumane. Golul, absenţa, pustiul interior sînt singurele forme de talent pe care le cunosc, legato-ul meu interior. Celelalte sînt darurile jubilante ale deşertăciunii. Dorind oarecum să uit poezia, constat că ea se insinuează discret în alte texte, îşi anexează unele propoziţii, confiscă unele sensuri, deturnînd menirea unor cuvinte. S-a făcut stăpînă pe toate încercările care bat timide în zarea polisemică a unei pagini. Mă bucură faptul că, spre deosebire de cei care ştiu exact ce este poezia încă înainte de a începe să scrie, eu nu ştiu ce este nici acum, cînd am încheiat-o cu ea. De fapt, nu cred că am făcut altceva, scriind poezie, decît să-i aproximez în manieră personală necunoscutul, să păstrez neştiinţa ei întreagă.
*
Nu există eşec pe măsura existenţei. Viaţa este un naufragiu de probă. Trăim viaţa pe care o citim în vieţile celorlalţi. Încercăm cîteva rătăciri şi non-sensuri pe cont propriu. Moartea ne salvează de aberaţiile eternităţii. Dacă nu prea ştim ce să facem cu viaţa aceasta trecătoare, ce am şti să facem cu una veşnică?
*
Laconismul extrem şi fulguranţa poetică, concizia tăioasă sînt de preferat laxismului şi incontinenţei. Cuvintele trebuie să poarte nimbul apodictic al tăcerii. Probabil că voi termina-o prin a nu mai putea citi decît cîţiva autori, pentru că am nevoie de cutremure, nu de rînduri soporifice. Voi termina-o citind şi recitind pînă la demenţă un singur cuvînt, rostind hamletian aceeaşi tăcere... 

Autor: Ioan F.Pop