Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Palmetto 361*

Palmetto 361*

Iunie 2016

(fragment)

– Cine eşti? 
– Eu nu sunt! răspunse celălalt pe un ton neutru şi rece.
– Ce e asta? Unde sunt? Ce s‑a întâmplat cu mine? întrebă el, încercând astfel să priceapă ceva.
– Nu mai eşti nici tu.
Cred că am înnebunit sau am vedenii, încercă el să se liniştească puţin.
– Ai murit, veni sec răspunsul.
Pentru o clipă nu fu în stare să spună nimic, decât să se uite lung la cel din faţa lui, apoi, brusc găsi puterea să reacţioneze.
– Cum? Ce vorbeşti? Nu se poate una ca asta. Cum aşa, doar eram în drum spre casă, zise el simţind cum o rece sudoare începe să i se prelingă pe frunte.
– Da, erai, dar acum nu mai eşti. Avionul s‑a prăbuşit în Atlantic şi toţi pasagerii au murit.
– A, nu, nu, nu se poate, chiar acum când urma să mă reîntorc acasă, după ce am strâns nişte bani şi urma să duc şi eu o viaţă mai tihnită… Oricum, sunt mult prea tânăr să mor… Mai trebuie să mă însor, să am copii, să văd lumea, să călătoresc, poate să scriu poezii, să merg la petreceri… că doar am sacrificat ani de zile prezentul pentru viitor. Da, asta am făcut! Am renunţat să mă bucur de clipa prezentă tocmai ca pe viitor să mă pot bucura în linişte şi cum se cuvine de toate… Acum tu îmi spui că viitorul pentru mine nici măcar nu mai există… E nedrept, e aiurea… Nu se poate să fie asta povestea mea! Nu e corect, nu, nu e corect!
– Brusc văd că te interesează ideea de corectitudine. Din păcate acum e prea târziu.
– Dar de ce? Cum aşa?
– Lasă asta, nu e acuma timp de aşa ceva, îl întrerupse pe un ton sever celălalt.
– De ce nu? îngână Dani cu vocea sugrumată de emoţie.
– Pentru că trebuie să te pregătesc să treci de a doua poartă.
– Ce poartă? Despre ce naiba vorbeşti? Nu te cred!
– De prima ai trecut deja! Viaţa s‑a scurs din corpul tău ce zace acum liniştit pe fundul oceanului. Uite, dacă dau ceaţa la o parte poţi să vezi acolo jos cum zace. Îl vezi?
Dani se uită neîncrezător, dar întocmai cum îi spusese interlocutorul său, se văzu pe el însuşi, zăcând fără suflare pe fundul oceanului. Corpul îi era prins în fuzelajul sfărâmat al avionului.
– Da, răspunse el cu jumătate de glas, simţind cum îl trec toate năduşelile.
– Corpul tău s‑a dus şi odată cu el toate proprietățile tale de orice fel. Banii strânşi în America, acum nu mai au pentru tine nici o valoare. Tot ce a fost al tău, acum nu mai este pentru tine.
– Vai şi amar de mine… Am sacrificat atâta timp ca să strâng nişte bani şi acuma nici măcar nu mai apuc să mă bucur de ei…. Simt că mor de durere şi de supărare.
– După ce treci de a doua poartă ai scăpat şi de grija asta.
– Nu pricep, ce vrei să zici? întrebă el fără să poată să îşi ascundă îngrijorarea.
– După ce vei trece şi de următoarea poartă, toate emoţiile, nevoile şi dorinţele tale le vei fi lăsat în trecut.
– Vai nu, dar eu vreau să rămân, vreau să fiu fericit… Atunci ce va mai rămâne din mine?
– Stai liniştit, va mai rămâne ceva din tine… şi anume urma lăsată de trecerea ta prin viaţă. Cât timp ai trăit ai influenţat, mai mult sau mai puţin, mersul întregului univers. Ceea ce contează cel mai mult este în ce măsură ai făcut mai bună sau mai rea viaţa semenilor tăi. Am aici un plic în care este rezultatul judecării faptelor tale. În funcţie de scorul obţinut îţi voi dezvălui sau nu adevărul. Aceasta trebuie să o facem înainte să te trec de a două poartă… Ei bine, acum am să deschid plicul. Eşti pregătit?
– Auleu… cum să fiu pregătit de una ca asta? Nu cred că cineva poate să fie pregătit pentru aşa ceva.
– Mda, ai primit o notă mediocră. Am să îţi pot dezvălui unele aspecte sumare despre adevăr, dar nu foarte detaliate, şi asta pentru că mai mult de atâta nu meriţi.
– Cum adică? De ce spui una ca asta?
– Pentru că, pe parcursul vieţii tale, ai fost egoist, nu te‑a interesat decât propria persoană, restul oamenilor au fost doar simple mijloace pe care le‑ai folosit pentru ca să îţi atingi scopurile.
– Bine, dar de fapt natura umană este egoistă şi orice altruism tot un egoism mascat este, răspunse el încercând cu disperare să scoată basma curată.
– Ai scăpat tocmai cea mai importantă parte. Lovind în celălalt, de fapt în tine loveşti, iar făcând aproapelui un bine, pe tine însuţi te ajuţi, căci graniţa dintre el şi tine este doar o iluzie, e umbră şi fum.
– Da, uite am şi iubit, pe Lavinia chiar am iubit‑o! I‑am scris şi câteva poezii de dragoste, iar după ce m‑am despărţit de ea nu am mai putut să scriu pentru altcineva.
– A trecut timpul când mai puteai să minţi fără să fii prins! Ce faci? Încerci să te prosteşti pe tine şi în acelaşi timp şi pe mine. În primul rând dacă o iubeai nu plecai! Nu? Iar dacă totuşi o făceai te întorceai înapoi, pentru că altfel nu ai fi putut trăi fără ea…. Cel puţin ar fi trebuit să îi spui să nu te aştepte că habar nu ai când şi dacă te mai întorci. Tu în schimb ce ai făcut? Ai dat toată vina pe ea şi ţi‑ai văzut apoi liniştit de propriile tale treburi… Iar povestea cu tatăl tău, iar nu te prea avantajează… Nu vreau să zic prin asta că ei nu au avut vina lor, dar acum tu ai fost judecat, iar aici doar vina ta contează că doar de tine este vorba acum… Stai liniştit, şi lor o să le vină rândul.
– Aha, îngână el înghiţind în sec. Dar la ce adevăr te referi?
– Cu cât vei şti mai mult şi mai detaliat despre adevăr, cu atât vei trece mai uşor şi mai împăcat de a doua poartă.
– Da…
– Adevărul este că, de fapt, tu nu eşti tu, nu ai fost niciodată şi nici nu vei putea fi vreodată. Toată viaţa te‑ai luptat pentru tine, pentru visele, nevoile şi dorinţele tale, dar tu nu eşti altceva decât o oglindire parţială şi trecătoare a Totului a Unului, a Vieţii, a Absolutului. Trebuie să înţelegi că lucrurile stau exact invers decât ai fost obişnuit să crezi. Unul a existat sub forma ta, sub forma minţii, trupului, temperamentului tău… Tu nu eşti tu, ci eşti doar o părticică infimă şi efemeră din Tot… Absolut tot ce a trăit, trăieşte şi va trăi, sunt doar forme diferite în care Unul se arată lui însuşi, căci Unul atunci când există, există sub forma multiplului. Crede‑mă, Unul e în toate, e toate şi cu toţii suntem Unul. 
– Dar eu tare aş vrea să rămân eu…
– E doar o iluzie că eşti tu… Tu şi toate celelalte şi toţi restul sunteţi totuna, sunteţi aceiaşi. Instinctul tău de conservare te prosteşte doar.
– Nu înţeleg.
– Tu eşti un pahar plin cu apă, apă de ocean ce acuma se va revărsa înapoi în mare… Tot timpul ai fost apă de ocean, doar că pentru un timp ai fost izolat în acel pahar… şi acea părticică infimă din nemărginita mare ce a fost prinsă în acel recipient a avut pentru un timp o conştiinţă proprie crezând că face şi drege pentru ea însăşi, că vrea să rămână veşnic prinsă acolo, că este egoistă, că doar ea contează şi restul nu, când de fapt oceanul există şi sub forma ei… Acuma paharul tău s‑a spart şi astfel te vei reîntoarce acasă. Instinctul de supravieţuire e tocmai pentru ca să protejeze paharul să nu se spargă înainte de vreme.
– No, bine dar ce e oceanul ăla, ce e Unul ăla? Cum îl cheamă de fapt?
– Nu se poate vorbi de ce e, cum e, cum îl cheamă… Mintea şi limba ta se opresc aici, dar oricum în curând vei ajunge înapoi.
– Şi atunci am să ştiu ce e?
– Îţi pui greşit problema. Tu nu ai să mai ştii nimic pentru că tu nu o să mai fii, ci o să fii una cu toate… întocmai ca şi apa din pahar ce ai vărsat-o înapoi în mare.
– O Doamne, nici măcar nu am răgaz să rumeg toate chestiile astea.
– S‑a scurs timpul, a sosit momentul!
– Stai un pic, să te mai întreb ceva, numai ceva, te implor!
– Spune, dar fă‑o repede.
– Până la urmă, eu ce sunt? Ce sunt eu?
– Cât timp trăieşti nu poţi şti ce eşti tu, ci numai cum eşti. Adică ştii că ai un corp, o minte, o memorie, dorinţe, vise, proiecte, emoţii… Toate astea sunt ale tale, sunt cumuli, sunt atribute, dar nu eşti tu… acuma toate acestea se vor duce şi vei rămâne tu, tu ce eşti una cu toate şi eşti nimic în acelaşi timp.
– Nu prea pricep… de fapt, chiar nu înţeleg nimica.
– Îmi pare rău, a trecut timpul, adio, spuse interlocutorul său pe un ton imperativ.
Dani înghiţi în sec, simţind cum o uriaşă frică îl cuprinde. Parcă inima îi bătea foarte tare în coşul pieptului, mai mai să iasă afară. Brusc însă tot ceea ce se află în jurul lui dispăru de parcă nici nu ar fi fost vreodată și el se trezi singur într‑o încăpere destul de întunecoasă pentru a nu putea să îi desluşească clar limitele. În faţa lui se afla o masă pe care era o uriaşă clepsidră din care însă nisipul începu să se scurgă cu repeziciune. Deodată pereţii camerei în care se afla se transformară într‑un uriaş ecran rotund ce îl înconjura din toate părţile. Spre mirarea lui era capabil să vadă în unghi de 360 de grade. Întreaga lui viaţă se derula prin faţa ochilor lui. Nu era capabil însă să spună dacă filmul trecea repede sau încet. Uneori i se părea că între două evenimente a trecut o veşnicie, iar altă dată că s‑a scurs doar o clipă.
Se văzu astfel bebeluş tocmai adus acasă de către părinţii lui, iar mai apoi toate năzbâtiile din copilărie şi adolescenţă se perindară prin faţa ochilor săi. Revăzu, rând pe rând, moartea mamei sale, adolescenţa lui zbuciumată, studenţia, iar apoi toată perioada petrecută în America.
Spre uimirea lui, nici o emoţie, frică sau durere nu era în stare să perceapă… În clipa în care filmul a ajuns la prăbuşirea avionului în apă, nisipul din clepsidra situată în centrul cercului făcut de uriaşul monitor se termină. Brusc totul dispăru, cea de-a treia poartă se deschise larg, iar sfera ce îl înconjura pe Dani se risipi. Ultimul lucru pe care îl mai văzu fu o întunecime luminoasă după care era Totul şi nu mai era Nimic.

Deodată simţi o mână pe umărul său, care îl scutura cu putere.
– Hai, mistere, ce dracu, sforăi de te aude tot avionul!

(*Fragment din volumul Palmetto 361, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.)

Autor: Silviu Buzan