Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



100 de cuvinte italiene

100 de cuvinte italiene

Iunie 2016

Gian Luigi Beccaria, lingvist și critic literar, predă istoria limbii italiene la Universitatea din Torino. În cărțile publicate de-a lungul anilor, domenii diferite ale lingvisticii (etimologie, semantică, toponimie, onomastică) devin atrăgătoare pentru cititorul nespecialist datorită priceperii autorului de a încadra faptul de limbă în istoria și cultura națională. Două dintre cărțile autorului au ajuns și la noi: Tra le pieghe delle parole a fost prezentată în paginile revistei în urmă cu câțiva ani, iar L`italiano in 100 parole, apărută deja în două ediții, face obiectul rândurilor de mai jos. 
 Gândul de a elabora o istorie a limbii italiene în puține cuvinte (o sută la număr) a învins temerile autorului (numărul imens al cuvintelor la care trebuia să renunțe, imposibilitatea de a atinge completețea) și s-a concretizat într-o „antologie personală de cuvinte-indice, o istorie a limbii italiene, parțială dar utilă din punct de vedere didactic”. Atenția autorului s-a îndreptat spre lexicul cultural, spre „parole-testimonio, parole-bandiera in senso culturale, parole-chiave in senso testuale”. Pentru a-și susține criteriul de alegere al acestora, autorul dă exemple de cuvinte care au cunoscut o frecvență deosebită într-o perioadă scurtă de timp, cea a redactării lucrării, dar care au ieșit din uz… rapidamente.
 Cele o sută de cuvinte nu sunt așezate în ordine alfabetică, ci în funcție de faptele culturale, politice, istorice, sociale de care se leagă și pe care le reprezintă („Orice moment istoric are un «fond lingvistic» constituit din cuvinte privilegiate”, p. 108). Primul document în latina vulgară este un act notarial datând din 960 (Placito capuano). Este un text oficial, ritual, aproape solemn, care reproduce declarațiile rostite (în limba lor cea de toate zilele) de cei trei martori chemați de către călugării din abația San Benedetto să mărturisească faptul că abația este proprietara de treizeci de ani a unor terenuri. Îl reproducem și noi: „Sao ko kelle terre per kelle fini que ki contente, trenta anni le possette parte S(a)nc(t)i Benedicti”, cu gândul la primul text în limba română (Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung). Al doilea cuvânt este verbul laudare, deoarece Cantico delle creature al lui San Francesco, cel mai vechi text poetic din spațiul italian căruia i se cunoaște autorul și data scrierii (1224-1226), începe cu „Laudato si’ mi signore…” Textul amintește de latinitatea Psalmilor care în Evul Mediu erau un text popular după care se învăța latina și scrierea. Folosirea limbii după regulile retoricii (al treilea cuvânt al cărții), înțeleasă ca artă a discursului persuasiv, este socotită, în secolele XIII-XIV, un aspect central al vieții civile și politice, fiindcă redactarea unui act public, a unei scrisori de afaceri sau diplomatice pretindea oameni specializați: scriitori (sau mai bine zis „dictatori”), experți în artes dictandi; retorica ghida și oratoria în care esențial devenea ritmul vorbirii și variațiile acestuia. Sub semnul importanței conferite cuvântului se va naște și literatura narativă: Il Novellino, cea mai importantă culegere de nuvele înainte de Decameron.
 Nu ne putem opri asupra fiecărui cuvânt, deși în oricare pagină cititorul găsește informații despre etimologia, circulația și destinul cuvântului-titlu, ci vom încerca o grupare în măsura în care unele se apropie prin conținut. 
 Pagini numeroase (Lingua comune, Toscano/italiano, Italiano/dialetto) pot fi intitulate „la questione della lingua”; pentru italieni, aceasta se referă la eforturile de a se ajunge la o „italiano medio”, la o limbă comună, cunoscut fiind faptul că, în absența unei unități politice, fărâmițarea lingvistică s-a păstrat făcând dificilă comunicarea interregională. Pentru copilul ajuns la școală, dialectul era un idiom liber de constrângeri, iar italiana i se părea o „cămașă de forță”; dialectele erau limba maternă pentru toți italienii. Dezbaterile asupra omogenizării lingvistice nu s-au terminat, mai mult, s-a observat că, prin renunțarea la dialecte (care n-au dispărut!), vorbitorii au pierdut bogăția și varietatea expresivă specifice aspectului colocvial al comunicării. Încercările de a ridica vorbirea dialectală la demnitatea de limbă scrisă (literară) aparțin marilor scriitori: Dante, Petrarca, Boccaccio; multe cuvinte (passione, gentile, angelo) au fost înnobilate și impuse prin arta acestora.
 Unele articole (Pellegrino, Mercante) se referă la „aportul adus de diferitele pături sociale la graiul comun”, ca să apelăm la formularea lui Sextil Pușcariu din Limba română, altele se opresc asupra formării diferitelor limbaje. Despre limbajul științific, în general, și cel matematic al lui Galileo, în special, vorbește autorul în paginile dedicate cuvântului pendulo. Pentru a-și prezenta descoperirile științifice, Galileo avea de ales între o terminologie novatoare (obscură, grecizantă, adresată specialiștilor) și una mai transparentă. Alegând varianta a doua, Galileo „tehnicizează”, dă sensuri speciale unor cuvinte comune: ciambella „colac” definește suprafața care rămâne între două cercuri concentrice. Exemplul lui Galileo va fi urmat și de alți savanți atenți la alegerea cuvintelor a căror exactitate nu exclude eleganța. În vorbirea obișnuită cuvântul are o evidentă funcție expresivă (comunicarea țintind și atragerea interlocutorului). Când același cuvânt devine termen științific, el își pierde sarcina emoțională și forța conotativă. Concluzia: „La sobrietà nell’uso delle metafore da parte degli scienziati è propria della loro «etica stilistica»”. 
 Foarte numeroase sunt referirile la împrumuturile lexicale. Autorul crede că acceptarea împrumuturilor constituie „un semn de deschidere, de vitalitate, nu de patologie” și că orice tendință puristă este neproductivă. Cu împrumuturile necesare fuseseră de acord Machiavelli (Discorso intorno alla nostra lingua) și Leopardi (Zibaldone). Problema împrumuturilor capătă nuanțări când vine vorba despre cele din limba engleză, fiindcă apelul la cuvinte de origine engleză în vorbirea curentă a devenit nu numai un aspect necesar, ci și unul exagerat, snob. N-au lipsit nici perioadele în care s-a încercat „apărarea limbii italiene” printr-o legislație severă ce prevedea folosirea cuvintelor engleze (tennis, golf, bridge, poker) în forma originală, reducându-se astfel „coruperea” limbii naționale. Autorul amintește că douăzeci și șapte la sută din vocabularul englez este de origine franceză și, prin urmare, pentru vorbitorii limbilor romanice engleza are o anumită transparență în comparație cu limba germană. Nu lipsesc nici cuvintele italiene intrate în limba engleză și revenite în italiană (engl. manager își are originea în italianul maneggiare al cărui prim sens a fost „a dresa caii”). Fiindcă limba nu poate fi apărată sub sticlă, asemenea unei piese de muzeu, specialistul nu are decât să înregistreze împrumutul, mai ales în cazul când acesta are o circulație internațională. Substantivul englez bar s-a impus în limbă în ciuda surogatelor naționale propuse (bettolino „cârciumă”, barra, barro, quisibeve „aici se bea”, taverna potoria, mescita „bodegă”, liquoreria). Se simte uneori regretul că prin folosirea termenului englez se pierd nuanțe semantice: „tineri și bătrâni folosesc okay. Dar folosind okay (firește, nimic rău în aceasta) se pierde, pentru totdeauna, o bogată serie de opțiuni precum bene, sta bene, va bene, d’accordo, intesi, giusto, magnifico. De altfel, în mai multe pagini (Morbiditá, Andare in tilt), autorul revine asupra „forței globalizante” a limbii engleze în domenii din cele mai diferite: medicină, administrație, informatică, arătând că, uneori, din exagerările vorbitorilor se nasc pseudoanglicismele. 
 Câteva articole (Convergenze parallele, Seconda republica, Contestazione) sunt dedicate limbajului politic, considerat drept „foarte instabil, repetitiv, stereotip”. Fiecare moment politico-istoric are propriile sale parole-testimonio (cuvinte-martor) care, într-o anumită perioadă, sunt foarte frecvente, iar apoi prezența lor se atenuează. Autorul atrage atenția asupra faptului că folosirea „lejeră” de către politicieni a unor cuvinte importante (justiție, democrație, libertate) poate avea consecințe nedorite. Sub sintagma Crescita sostenabile sunt aduse în discuție „cuvintele care nu sunt străine în nici o limbă”; altfel spus, este explicată și exemplificată circulația cuvintelor „internaționale” (la vremea lui, Leopardi le botezase „europeisme”). Unele îmbinări sunt de origine franceză (qualité de la vie), dar cele mai multe sunt de origine anglo-americană (engl. soustainable însoțește substantivele creștere, dezvoltare, basket of data a devenit prin calchiere paniere di dati „coșul zilnic”). Multe dintre exemplele cărora autorul le trece și data primei atestări în italiană au ajuns și în limba română: conferință de presă, efect de seră, spălare a creierului, om al străzii, masă rotundă etc.
 „Călătoria” în istoria și specificul limbii italiene se încheie, sugestiv, cu substantivul memorie, prilej pentru autor de a elogia creația literară a lui Dante și, prin el, literatura clasicilor. Dante („padre della nostra lingua”) este citit pentru că, în ciuda celor șapte secole trecute, opera sa se regăsește tematic și lingvistic în literatura contemporană (exemplificări din creația lui Pascoli și Montale), pentru că este „emblema absolută a memoriei” („antici și moderni, personaje mitologice, păgâni și creștini, cavaleri, papi, împărați, preoți, nobili și burghezi, toți sunt târâți împreună într-o judecată universală, înălțați sau condamnați…”), pentru că multe din locuțiunile și sentințele din opera sa (ma guarda e passa, nel mezzo del cammin di…, selva oscura, dirrita via, lasciate ogni speranza o voi… etc.) revin și azi în vorbirea cotidiană. 
 În jurul celor 100 de cuvinte s-au consolidat și difuzat idei care s-au închegat într-un „material mintal” ce ilustrează modul de gândire și percepere a realității de către fiecare generație.

Autor: Gheorghe Moga