Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Amelioratorii de gust ai copilăriei

Amelioratorii de gust ai copilăriei

Iunie 2016

Fetița care se juca de-a Dumnezeu, 
Dan Lungu, Editura Polirom

Există cărți care s-au remarcat prin tramele memorabile sau prin diegeza singulară; altele au rămas în istoria literaturii prin scriitura desăvârșită, prin stilul elevat. Cel mai recent roman al unuia dintre cei mai traduși și premiați prozatori români contemporani, director al Muzeului Literaturii Române din Iași și conferențiar doctor al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Sociologie, se distinge tocmai prin absența celor două aspecte care au propulsat, de-a lungul timpului, opere literare, contrariind cititorul avizat.
 Fetița care se juca de-a Dumnezeu, semnat de Dan Lungu, literarizează drame contemporane devenite loc comun, prezintă tipologii umane reprezentative perioadei postdecembriste, totul cu un limbaj frust, firesc. Cu toate acestea, romanul îl consacră pe autor, aș îndrăzni să spun, nu ca fin observator, ci, mai degrabă, ca observator total, ca psiholog/sociolog experimentat, care sondează profund și periculos de atent palierele ființei umane, care înțelege și transpune mentalități – de la cea infantilă, predominant ludică, la cea a vârstei adulte/adulterine sau cea a senectuții. De fapt, care jalonează, discret, destine.
Nota distinctă a romanului e dată de arta narațiunii, căci romanul pare să limiteze evenimențialul la maximum, supralicitând senzația, percepția, retrospectiva, rememorarea. Trecutul e mai actual decât prezentul în mintea și în sufletul fiecărui personaj, iar viitorul e, în mare măsură, tributar aceluiași trecut. De cele mai multe ori, senzația cititorului e că, în ciuda celor trei ani pe care povestea îi prinde între paginile sale, viața nu curge firesc, spre înainte, ci e înghețată, blocată, ba într-un trecut idealizat, ba într-un viitor utopic. În mod paradoxal, personajele lui Dan Lungu nu reușesc să-și trăiască prezentul, să se dezvolte, să evolueze, pentru că existența lor e sub semnul așteptării: fiecare așteaptă ca viitorul să devină un trecut cu un nivel de trai superior, fiecare crede că prețul fericirii se calculează la cursul valutar. Și, în ciuda acestor constante ale mentalităților, interesant e faptul că, deși membre ale aceleiași familii, personajele trăiesc pe paliere diferite, ridicându-și, parcă, odată cu fiecare experiență comună, un zid pe casa scărilor. 
Inedit este și talentul autorului de a „locui” extrem de credibil în personajele-copii și în personajele feminine, de a înțelege și dezvălui psihologia, mentalitatea acestora, de a identifica mecanismele interioare ce declanșează traume sau comportamente deviante. Drama pe care zeci de mii de români au trăit-o după revoluție, cauzată de mirajul unui trai mai bun, de mirajul câștigului rapid și consistent în Occident, e analizată dintr-un complex de perspective: a copilului rămas în grija bunicilor sau a celui care alege compania tatălui rămas în țară, ignorându-și total sora și îndepărtându-se de bunici, a soțului care traversează crize existențiale, depresii, a prietenilor de joacă ai copiilor care trăiesc, la rândul lor, drame similare, a colegilor care din răutate și din invidie, alimentate constant de părinți, accentuează tragismul situației, a bunicilor care încearcă să păstreze un echilibru, să compenseze absențele din viața nepoților. Nici perspectiva occidentalilor asupra acestui fenomen al imigrării nu e ignorată, iar meritul scriitorului e de a fi depășit profilul deja clasic al românului zilier în Italia și de a fi construit personaje cu o percepție realistă, detașată de subiectivitate, precum Nona. 
Aparenta simplitate a tramei romanului e dată de recurența situației din incipit: problemele financiare ale unei familii par să-și găsească rezolvarea după plecarea Letiției Varzaru, mama Rădiței și a Mălinei, în Italia, după o încercare eșuată de redresare a situației prin mutarea temporară în casa părinților săi. Șomajul soțului, fost inginer, prea orgolios pentru a se reorienta profesional, salariul de educatoare, insuficient nevoilor familiei o determină să lase în urmă o familie care va trăi transformări profunde. Capitolele, care alternează viețile devenite paralele, cea a mamei și cea a familiei, excelează prin eterogenitatea confesiunilor, prin asumarea extrem de credibilă a stărilor intense și atât de variate ale mamei sau ale fiicei, prin revenirea, mereu la un alt nivel, la amintiri laitmotiv, definitorii pentru evoluția personajelor. Astfel, tema la caligrafie realizată cu ajutorul mamei chiar în preziua plecării, apreciată de doamna învățătoare, chicotelile și râsetele provocate de atingerile mamei, mai apoi vocea tot mai îndepărtată, întâi umedă, apoi uscată, blocată în aceleași întrebări privind școala sau cadourile de sărbători, nu sunt doar elemente care acutizează dorul de mamă, ci devin mecanisme ale alienării, ale unui comportament deviant. Frustrarea provocată de absența mamei, de amânarea permanentă a momentului reîntoarcerii în țară deformează relațiile între membrii familiei și alterează personajele. Bucuria provocată inițial de bunăstare, de satisfacerea unor nevoi primare, specifice vârstei e stinsă, treptat, transformând copilul vesel într-un taciturn, într-un solidar. Jocurile copilăriei sunt înlocuite cu jocuri secrete, inventate: abținându-se să-și satisfacă nevoi organice, Rădița încearcă să ghicească viitorul, să modifice viitorul; cu deficit de existență, ea ajunge să-și petreacă timpul încercând să realizeze ce fac ceilalți în absența ei sau să declanșeze acțiuni, reacții ale celorlalți, ca un mic demiurg. Dorul de mamă, îndepărtarea de soră și tată o conduc spre comportamente deviante: violență îndreptată asupra propriilor păpuși, asupra micilor vietăți pe care le urmărea și admira cu nenea Miron, chiar automutilare.
Lumea în care trăiește Rădița, fetița de 8-9 ani, e una a realismului magic al copilăriei; amplificând sau hiperbolizând situații, completând sau ajustând realitatea, copila ajunge să viețuiască într-un timp al lui „așa cum”, care trimite, constant, la perioada fericită a copilăriei trăite alături de mamă, tată și soră, secondați de bunici. Discuțiile cu bunicii sau prietenii, experiențele trăite și, mai cu seamă, numeroasele momente de profundă meditație, conturează o mitologie urbană, o monografie a unor vremuri, nu a unor locuri, cu oameni și toposuri vii. Stratificarea socială, statutul pensionarului sau al vameșului, prototipul femeii malefice, Mamarea, sau al bătrânului blajin, nenea Miron, morfologia grupurilor de copii, relațiile dintre frați, mirajul spațiilor urbane (Lablocuri, liftul, panorama de pe bloc), dar și singurătatea de sărbători, alinată de euforia câștigului fabulos sau beția libertății, reprezentată admirabil de Laura, prietena Letiției. Atent sunt surprinse și metamorfozele impuse de schimbările postdecembriste: modificarea raporturilor sociale, rolul mass-mediei, influența televizorului, apariția computerului. În contrapondere, sunt evocate scene clasice sau inedite din perioada comunismului, sunt urmărite parcursuri profesionale sau familiale. Treptat, se cristalizează ideea de diluare a vieții autentice, de existență sub semnul surogatului, al amelioratorului care creează falsa impresie de gust, de sațietate, provocând, în interior, dezechilibre, boli. Legea compensației funcționează și ea într-un fel aparte: prezența fizică e înlocuită cu bani, banii care ar trebui să asigure fericirea devin scop, nu mijloc, rezolvarea problemelor familiei devine utopie, fragila armonie din familie e pierdută, iar impresia e de răsturnare continuă a unor piese de domino. 
Roman despre disonanțele și dezechilibrele provocate de absențele „justificate” ale membrilor familiei din viața copiilor, Fetița care se juca de-a Dumnezeu fixează câteva concluzii dureroase: mamele din alte regnuri, considerate inferioare, își protejează și supraveghează extrem de atent puii, „în viață nu înving cei care fac alegere bună, ci cei care o evită pe cea proastă.” Și, în mod inexplicabil, în unele apartamente, Dumnezeu nu există. Mai ales în cele în care tatăl și fiica încalcă un principiu moral primar.
Prin urmare, e greu de stabilit dacă intenția lui Dan Lungu a fost să intenteze, prin acest roman, un proces mamelor sau să scrie o pledoarie pentru mamele pregătite de orice sacrificiu pentru familie. Cert e că le-a materializat pe amândouă.

Autor: Carmen Ardelean