Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Umbra luminii

Umbra luminii

Iunie 2016

În pofida unor veacuri mercantile şi meschine, Poezia a recuperat, mereu, primordiala inocenţă pierdută, starea de cântec şi clarul de inimă graţie acelor „zânatici” înflăcăraţi care au slujit-o ca pe o regină. Nu este vorba, aici, despre lirica zgomotoasă, absconsă ori alambicată, ci despre cvasiuitata Poezie originară, văzută ca un ceremonial al rostirii curate; o Poezie pe cât de simplă, pe atât de profundă.
Originară din Boteşti, judeţul Neamţ, Maria Pal s-a stabilit pe meleagurile clujene după absolvirea Facultăţii de Istorie-Filozofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” (1974) şi a cultivat, încă din tinereţe, versul ceremonios, chiar dacă debutul editorial cu Nesomnul metaforei (1999) s-a produs, târziu, la 51 de ani. S-au rupt, apoi, zăgazurile lirice şi au văzut lumina tiparului multe alte volume, autoarea dovedind o ritmicitate impresionantă, dacă nu cumva debordantă:  Preludiu pentru tăceri (2000), Străpuns de negăsire (2000), Cuibul flăcărilor (2000), Tristeţi nimbate (2001), Între două bătăi de secundă (2001), Măsura cenuşii (2002), 50 de poeme (2002), Ore de umbră (2004), Dincolo (2005), Măşti de opal (2006), O carte răsfoită de vânt (2008), Cu lumina în palme (2009), Cărări spre niciunde (2010), Recviem (2011), Pasărea greier sau pseudonimul unui poet (2012), Cheia (2013).
Extrem de bine articulat din punct de vedere tematic şi stilistic, noul volum de versuri (Noapte în oglinzi, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015) vizează o lume dezumanizantă, are o alură existenţială şi se constituie într-un monolog apocaliptic, uneori melancolic, alteori, plin de revoltă: „nemişcat sub grindină ca o piatră de granit/ stingher ca butucul lângă stiva de lemne// constaţi că gingăşia nu mai are gingăşie/ tandreţea s-a sinucis demult în aşternut/ mâinile curioase au înlemnit/ iar lumina din priviri a dat colţ pe altă planetă” (Pentru mine). Persistă o anumită evlavie a singurătăţii aspre („o nesfârşită singurătate de diamant”), filtrate de o conştiinţă trează care ştie că Poezia e doar un balsam pentru suflet şi nu antidotul răului. Duioase şi solemne, poemele se construiesc, firesc, fie printr-o succesiune de notaţii, fie prin intermediul unei confesiuni înfrigurate şi dezabuzate ce se transformă, treptat, într-o pledoarie a ingenuităţii netrucate, a frumuseţilor efemere (de aici, laitmotivul fluturilor): „în acest veac unde se vinde tot la tarabă/  moaşte clonate aureole defecte rugăciuni scoase/ din uz/ cruci pe care stau ţintuite cuvintele// tu vrei să readuci fluturii în braţele nopţilor/ fără lumini/ să operezi tristeţea din frunzele colorate de toamne/ să transplantezi fiecărei pietre câte un surâs/ când trec peste ele picioare desculţe” (Se prelinge).
Întunericul sau noaptea, umbra, stelele şi oglinda sunt motivele recurente ale unei lirici romantice prin viziune, dar expresioniste prin intensitatea expresiei, prin exacerbarea vieţii interioare, a spaimelor şi neliniştilor abisale: „stelele din univers sunt sechestrate pe viaţă/ iar cometele au rămas fără cozi// devenit marionetă într-un joc absurd/ colecţionezi păduri albastre păsări verzi/ oceane purpurii// pictezi tablouri neverosimile/ în timp ce poemele tale sângerează cumplit/ în întunericul din inimi” (Colecţionezi). De altfel, majoritatea creaţiilor lirice mizează deopotrivă pe tensiunea semantică şi câmpul semantic generate de cele două cuvinte („întuneric” şi „lumină”), respectiv pe contrastul dintre răceala afectivă sau întunericul din afară şi flacăra veşnic întreţinută sau lumina dinăuntrul fiinţei poetice. Oarecum paradoxal, gravitând printre visuri şi iluzii, „planeta din inimă” e străjuită de întuneric şi de oglinzi mioape, dar întunericul nu este decât umbra luminii din noi...
O mare parte dintre aceste pasteluri intelectualizate se remarcă prin caracterul lor aforistic („nimeni nu poate sta în foc fără a fi mistuit”), prin subtila plasticizare a unor cuvinte abstracte („dimineţile stau chircite în pat de durere/ şi urlă-a pustiu”), prin tăietura fină a versului („zornăie suferinţa ca monedele turnate într-o/ găleată metalică”).
Dincolo de inflexiunile Cimitirului stelar al regretatului Ion Caraion („e noapte-n oglinzi/ cu stele nebune/ ce se sinucid rând pe rând/ într-un mare târziu”), de reminiscenţele suprarealiste, abia perceptibile, ce amintesc de tablourile lui Salvador Dali sau De Chirico („pictezi pe pleoapele nopţii ochii unui soare/ trezit de un flaut”), nota de originalitate a recentului volum, semnat de Maria Pal, o conferă naturaleţea confesiunii, sensibilizarea lumii obiectuale şi – nu în ultimul rând – foşnetul catifelat al versurilor rafinate, reflexive şi cerebrale, în penumbra cărora poate fi întrezărit un suflet ales şi delicat, ultragiat de (e)terna tranziţie glacială.

Autor: Marcel Lucaciu