Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Dilema statornică

Dilema statornică

Iunie 2016

(Continuare din numărul 136/mai 2016
al revistei „Caiete Silvane”)

După cum afirmam în prima parte a prezentei recenzii, Virgil Diaconu stârneşte strategic apetenţa cititorului, interesat (sau doar curios) de postmodernism, rezumând opiniile cunoscuţilor teoreticieni americani ai literaturii, Harold Bloom şi Ihab Hassan. Cred că este necesar să detaliez pentru a valida provocarea lansată prin afirmaţia de mai sus. Două sunt temele pe care le dezvoltă cei doi cercetători: Canonul literar şi Postmodernismul literar. 
 Harold Bloom, profesor Sterling la Universitatea Yale, USA, defineşte canonul în cartea sa Canonul occidental, apoi îl discută în funcţie de două principii estetice fundamental-constitutive, stranietatea şi anxietatea. Conţinutul teoriei sale (sintetizate pertinent pentru cititorul român de către autorul masivului tom prezentat aici) se sprijină pe câteva idei structurale, precum: definirea conceptelor Stranietate şi Anxietate, asocierea acestora în Poetica „anxietatea influenţelor”, urmate de Anxietatea influenţelor literare şi continuarea tradiţiei şi de asumarea inovaţiei în faţa Criticilor poeticii „anxietatea influenţelor”, criticul şi teoreticianul american revine la definirea canonului operei literare şi canonul de opere al culturii scrise, sprijinindu-şi afirmaţiile pe o listă de 26 de scriitori americani canonici. 
 Pe de altă parte, Ihab Hassan, profesor la Universitatea din Wisconsin-Milwaukee, acceptă, în lucrarea sa Sfâşierea lui Orfeu. Spre o literatură postmodernă, cu propriile-i argumente, existenţa controversatului curent, reprezentat prioritar în literatură. Pentru a-l diferenţia de literatura modernă, acesta găseşte câte 33 de trăsături definitorii. La un nivel superior al percepţiei discursului intelectual este cunoscut conceptul hassian de indetermanenţă, substantiv compus prin sudare formală: indeterminare (acceptată ca tendinţă, dar şi ca referent) şi imanenţă (tendinţă centrală configurată de două trăsături contracarând indeterminarea estetică). Percepând corect argumentele hassaniene, Virgil Diaconu se întreabă „dacă operele literare postmoderne pot fi într-adevăr indetermanente [...] adică pot fi poeziile, prozele, dramele, comediile postmoderne, într-adevăr, nonestetice şi estetice în acelaşi timp (?)”. Ceva mai încolo îşi răspunde cu atitudinea categorică a criticului sui-generis: „Valoarea şi nonvaloarea, esteticul şi non-esteticul nu locuiesc şi nu pot să locuiască în acelaşi timp o operă literară [...] Opera literară nu poate fi indetermanentă, adică”. 
 După upercutul teoretic şi critic (nu doar un violent croşeu, cum afirmam în prima parte a recenziei), aplicat susţinătorilor teoriei confuze a poeziei (literaturii) optzeciste ca singură şi autentic postmodernă în literatura română, Virgil Diaconu include cărţii sale toate răspunsurile găzduite în paginile revistei Cafeneaua literară (al cărei director fondator, repet, este) la Ancheta privind tocmai acest aspect literar debutat la noi pe la sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de-al optulea ale secolului trecut. De la senzaţionale avalanşe retorice (vezi Mircea Bârsilă, Marian Victor Buciu, Ştefan Ion Ghilimescu, Ion Pachia-Tatomirescu, Valeria Manta Tăicuţu ş.a.) rod al preocupării şi, intuiesc, al lecturilor aprofundate ad-hoc, la replici sobre, datorate abilităţii de-a sintetiza esenţialul (gen Gheorghe Mocuţa, Ioan Moldovan, Felix Nicolau, Daniel Săuca etc.) şi, în fine, răspunsuri scurte şi acute presupunând, cel puţin aparent, două atitudini: lipsa interesului faţă de atari teoretizări, de tipul celor datorate lui Şerban Foarţă, Alexandru Petria şi Radu Ulmeanu, pe de o parte şi exprimarea succintă a plasării pro- sau anti- optzecismului exclusivist, pe de alta, din partea domnilor Ionel Bota, Cristian Bădiliţă, Florentina Dalian, Octavian Doclin, Daniel D. Marin, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Silade. Dacă ar fi trebuit să realizez o statistică, aş fi ajuns la o balanţă înclinându-se evident în favoarea preopinenţilor aflaţi în opoziţie cu afirmaţia unora dintre scriitorii opzecişti (oarecum infatuată) că ar fi singurii inovatori-practicanţi ai aşa-numitului postmodernism în literatura română din a doua jumătate a secolului douăzeci. Iată, spre exemplu, doar câteva generice extrase din răspunsurile participanților la anchetă, menite să ilustreze afirmația de mai sus: „Mie îmi place pur și simplu poezia bună” (Liviu Antonesei); „Optzeciștii au beneficiat de multe vuvuzele critice aservite” (Cornel Antoniu); „Estetica și producția optzeciste nu sunt decît o prelungire a esteticii marxiste” (Cristian Bădiliță); „Se continuă impunerea aceluiași mesaj: cum că fără optzecism literatura română ar fi riscat să rămână anchilozată” (Ion Beldeanu); „Tam-tamul care se face pe marginea generației optzeciste mi se pare uneori fals și chiar caraghios” (Radu Cange); „Nu cred prea mult în acest concept al postmodernismului” (Ion Cristofor); „Ca orice modă, și postmodernismul a dispărut pe neașteptate” (Gellu Dorian); „Postmodernismul, mai către noi” (Gheorghe Grigurcu); „S-a transformat cumva Cenaclul de luni în Școala de literatură «Mihai Eminescu»?” (Emilian Marcu); „Nu cred că poezia optzecistă este principalul – dacă nu singurul – sistem de referință” (Ioan Moldovan); „Dacă nu-i poezie, degeaba-i postmodernă” (Nicolae Prelipceanu); „Promovăm în afară poeți cunoscuți, nu valoroși, poeți de luni, nu de toate zilele” (Nicolae Silade).
 În concluzie, consistentul tom redactat de poetul și eseistul Virgil Diaconu se impune prin asumarea de către autor a reușitei încercări de-a sintetiza în spirit analitic, perceperea de către literații români a unor teorii aparținând unor cunoscuți teoreticieni străini, precum și adaptarea acestora la condiția literaturii române.  

Autor: Viorel Tăutan