Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



De la suprarealism la postmodernism

De la suprarealism  la postmodernism

Iunie 2016

Pe linia lui René Magritte în pictură sau André Breton în poezie se înscrie actualul volum al poetului orădean Gheorghe Vidican, Urma lui Ulysses, apărut la Editura Junimea, Iaşi, 2016, cu o prefaţă semnată de Paul Aretzu. Aşadar, ne aflăm în faţa unei scrieri care se poziţionează pe direcţia suprarealismului în artă, o încercare de reconciliere a visului cu realitatea pe traiectoria lui A. Breton. Urma lui Ulysses este un op conceput pe tematica dintre aparenţă şi realitate, mizând, la nivelul conţinutului, pe deconstrucţie şi fragmentarism. Poemele se circumscriu Imperiului luminilor lui Magritte, tonul este unul de revoltă împotriva realităţii şi surprinde ideatic dualitatea timpului, ziua şi noaptea coexistă în poemul vidicanic: „în ochii lor licăresc răsăritul şi apusul/ (...)/ un fir de întuneric stă să spânzure lumina orbilor” (În fiecare zi).
Gheorghe Vidican îşi asumă o libertate creatoare, poezia este mister, e copleşitoare, aproape năucitoare, realizând combinaţii absurde, traducând un joc al hazardului, al gândirii, al nuanţelor şi contrastelor. 
Volumul este construit simetric, se deschide şi se închide cu poeme intitulate Urma, devenită obsesie a artistului. Sentimentul transmis este de însingurare, de izolare: „împachetează mirosul de pâine/ mucegăită”, „mi-ai închis inima în măseaua ta de minte”, „în sanatoriu suntem în siguranţă”, „atâta pustietate în zborul porumbelului”. Poemul se distinge prin inventivitate stilistică, asocieri neobişnuite în manieră stănesciană: „tălpile aerului/ nichita/ noduri şi semne/ urma”. 
Marile teme sunt reluate; existenţa ca trecere, ca evanescenţă este abordată într-un registru inedit: „urmele noastre trec prin păsări/ devin urme de păsări”, privirea este dinspre exterior spre interior: „cresc în delicvenţii urbei/ fuga de tine în tine însuţi” (Urma). Urma devine un laitmotiv şi este conotată distinct, poetul reconstituie, prin creaţie, urma trecutului. Ludicul este grav, pe alocuri ironic, iar erotismul este un amestec de senzorial şi raţional: „facem dragoste cu urmele altor femei/ coapsele lor sunt mirodenii/ uitate în jacheta ta roz/ în loc de iertare îmi ceri urma/ adună-mă/ înveleşte-mă în rochia ta/ lasă-mi tălpile să fugă din sângele tău/ îţi dai duhul sărutându-mi urma/ întunericul de staniol al plăcerii” (Urma). Motivul „ochiului orb” revine, însă nu mai are semnificaţia din volumele anterioare, acum ermetizarea discursului pare a fi căutată, voită, poezia traversând un „proces de tehnicizare”, este, în esenţă, o poezie-experiment: „focul şemineului şchiopătează foamea săracilor/ ochiul orb degete/ umple urma cu greieri” (Culoarea violetă a ierbii); „buzele ei fac gargară cu ochii plini de foc ai cobzarului/ clăbucii evolventici ai felinarului şi-au prins mâinile” (Mirosul berii); „ochii degetelor/ pe ceafa groasă a nopţii/ pune căpăstrul/ să poată struni herghelia” (Ochii degetului). 
În spatele unui discurs încifrat, se pot desluşi poeme epidermice, stări combustie, trăiri vitriolante: „cu trupul tău tatuat/ vii în faţa lor dezgolită de mine/ îţi dezbraci de uitare trecutul/ urme de sărut/ hoinăresc prin sânii tăi plini de felinare”. 
Preferinţa pentru versul heraclitian rămâne o constantă, poemul vidicanic este ca un fluviu care acumulează în aval experienţe, amintiri, nelinişti şi tristeţi: „din chipul tău curg raze de soare/ un răsărit închipuit de călăreţii care trec prin tine/ mă ademeneşte luminişul pântecului/ ard tălpile tale transformate în soare” (Urma soarelui); „o curgere lină cu iz de clevetire/ octombrie/ se lasă greu prin sita deasă” (Octombrie). Dimensiunea kantiană a viziunii poetice se conjugă cu imaginea escatologică a universului în descompunere: „pe cer/ o pată de moarte roşie/ în loc de raze ochi mahmuri/ goliţi de oameni” (Urma soarelui); „sparg cerul razele lunii/ noaptea oamenii se cunosc după pipăit/ ochii degetelor au formă de biserică/ liturghii de înstrăinare pe buzele lor/ bărbaţii poartă greutatea luminii în barbă” (Ochii degetului).
Gheorghe Vidican ocoleşte lirismul direct şi recurge la intertextualism prin intermediul căruia caută un „absolut himeric al textului”: „în hamac pruncul se scaldă în lacrimi/ spală urma lăuzei/ în cuvinte/ inima dă sângele născătoarei de fiu” (Ficţiune); „urma/ ademeneşte păsările aspirante să devină păsări de pradă/ se răcoresc în călcâiul lui achile” (Urma); „controlată prin buzunare de oameni plini de interese/ pecuniare/ o repetiţie generală pentru izgonirea din rai a lui adam/ şi a evei” (Rugul sălbatic).
Poemele din Urma lui Ulysses evidenţiază un hedonism vizual, deopotrivă tactil şi auditiv, menţinut de permanentul contact cu exteriorul: „se sprijină de buzele tale/ urma buzelor mele”; „între tăcere şi şoaptă se aude cântecul instrumentelor/ de tortură”; „buzele tale dărâmă teoria cunoaşterii/ zgomotul sărutului imită bătăile inimii”. 
Gheorghe Vidican se reinventează de la o apariţie la alta, se tehnicizează, reducând, pe alocuri, nivelul estetic al volumului. Cu toate acestea, autorul rămâne o voce interesantă a peisajului liric contemporan.

Autor: Imelda Chinţa