Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Preumblare prin grădina Gutenberg: „Casa trăită” a pictorului Dan Crecan

Preumblare prin grădina Gutenberg: „Casa trăită” a pictorului Dan Crecan

Iunie 2016

Este pentru prima oară când mă încumet să-mi acopăr spaţiul tipografic ce mi s-a încredinţat comentând un album de pictură. Poate nici acum nu s-ar fi întâmplat, dacă rândurile care urmează nu s-ar sprijini pe două, foarte bine întemeiate, motive. Mai întâi, pictorul Dan Crecan are origini sălăjene, cum vom putea vedea puţin mai încolo, şi, în al doilea rând, pictura sa e însoţită, în acest album, de textele, unele mai teoretice, altele amicale, ale unor scriitori cu notorietate care obligă: Oliv Mircea, Ion Mureşan, Aurel Pantea, Alexandru C. Lungu, Gheorghe Pogan, Diana Ţuculescu, Ion Sângereanu. Ar mai fi un detaliu esenţial şi care nu merită, nicidecum, trecut cu vederea: albumul apare la editura bistriţeană Charmides, care a devenit una de top prin publicarea câtorva cărţi ajunse în scurt timp bestseller-uri, de la Cartea Alcool de Ion Mureşan, la Ploile amare, capodopera romanescă a lui Alexandru Vlad. Risipite printre reproduceri color după numeroase tablouri, găsim şi câteva date ce schiţează un lapidar curriculum vitae: Dan Vasile Crecan / Data şi locul naşterii: 25 aprilie 1955, Bălan – Sălaj / Studii. 1970-1974, Liceul de arte plastice, Cluj / 1976-1980, Institutul de arte plastice şi decorative „Ion Andreescu”, Cluj / Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, membru al A. I. A. P. UNESCO. / 1980-2006: Textile designer la Fabrica de covoare din Alba Iulia – februarie 2005-ianuarie 2011, Preşedinte al Filialei Alba a U. A. P. R. / Expoziţii Personale: 1996, 1988, 2005 Galeria de Artă Alba Iulia, 2006, Galeria de Artă „Passepartout”, Sibiu/2007, Biserica evanghelică Sebeş, 2008, Galeriile „Trinity”, Alba-Iulia, 2015, Framm`s Alba Iulia. Urmează o acoladă de peste douăzeci de expoziţii colective, din ţară şi din străinătate, la care a fost parte, începând cu Bienala tineretului Bucureşti, 1982 şi încheiată, undeva, după anul 2012.
Vorbind despre o carte aniversară, distingem în structura ei trei secţiuni complementare: textele omagiale, fiecare în trei limbi (română, engleză, franceză), opera picturală în reproduceri şi un album fotografic. Textul cu cel mai sporit indice analitic ni se pare acela din deschiderea albumului, Farmecul intimităţii, semnat de Oliv Mircea. Criticul de artă remarcă lirismul vieţii şi bogăţia psihologică şi senzorială din pânzele lui Dan Crecan, stabilindu-i şi precursorii imediaţi. Frazele critice strâng laolaltă şi împrăştie sensuri, ca într-un joc cu mărgelele de sticlă: „Soluţia lui Dan Crecan de a aduce la lumină obiecte domestice umile, flori, fructe, piese de mobilier, colţuri de încăpere, imagini care se văd prin fereastră, interioare şi exterioare de încăperi şi pe de altă parte insistenţa cu care ne prezintă obscurităţi misterioase sau altele «numinoase» ale aceluiaşi loc poietic, îi dau pictorului posibilitatea de a-şi individualiza iconosfera şi de a pune în joc un sunet propriu, inconfundabil. «Muzica» tablourilor lui Dan Crecan pare a se înrudi cu cea a alămurilor din concertele lui Josef Haydn” (p. 7). La nivel pur teoretic, criticul îi stabileşte pictorului un profil de ideaţie plastică, după ce ne previne că în străfundul fiinţei sale artistul e un citadin: „Dan Crecan este un suprarealist în aceeaşi măsură în care este un realist şi un magic ale cărui interioare şi ceruri farmecă şi des-cîntă în aceeaşi măsură” (p. 8). În sfârşit, exegetul găseşte, pentru temele lui Dan Crecan, să le cuprindă împreună, cea mai fericită metaforă critică: „«casa trăită» nu un paralelipiped inert în timp ce spaţiul locuit şi personalizat transcende spaţiul geometric. Transpunerea fiinţei casei în valori iconice produce metaforizarea care descrie acele realităţi psihologice care îi permit omului să iasă din singurătate şi să fie cel care produce o realitate vizibilă şi tangibilă care marchează o biografie” (p. 9).
Ion Mureşan intuieşte, într-un articol intitulat Desenul din palma artistului, şi insistă pe importanţa primordială a culorii din aceste tablouri. De asemenea, orientează privitorul să descifreze într-o cheie creştină lumea formelor şi simbolurilor de aici. Alexandru C. Lungu defineşte pictura lui Dan Crecan cu un termen ivit ca o necesitate pentru pictura flamandă, stilleven, odată cu apariţia naturilor statice. „Viaţa în nemişcare” ar fi, după el, un atribut definitoriu al pictorului. La rândul său, Diana Ţuculescu răscoleşte personajele din tablouri, descoperind portrete în efigie, portrete din profil ori personaje simbolice, pe care ni le relevă cu admirabilă intuiţie critică. Ea ridică o întrebare, iar răspunsul sintetizează o întreagă poetică: „Oare cum îşi alege temele şi ideile Dan Crecan? Mai întîi refuzînd: nu – abstracţiei spirituale şi formale, nu – simbolurilor însufleţite livresc, nu cochetelor disimulări metaforice şi, mai apoi, spunînd da picturii pur şi simplu. Pentru că acest pictor are capacitatea, una îndelung, tenace exersată, de a plăsmui în intimitate, la început pe filonul tradiţiei, pe nobila traiectorie artistică a lui Pătraşcu şi Corneliu Baba, hibridaţi, cu urme de Chagall, precum Ştefan Câlţia în tinereţe” (p. 22). Ion Sângereanu e prezent cu o alocuţiune prilejuită de o expoziţie personală din 1996. Ceea ce remarcă Gheorghe Pogan ţine de esenţa artistului; viziunea din pânzele sale. Cel ce încheie şirul articolelor aniversare este Aurel Pantea, cu referiri exacte, atât la tehnicile artistice, cât şi la conţinutul ideatic al picturilor: „Asta face pictorul, celebrează fragmente din real pe care le selectează privirea, conducând privitorul spre o stare sărbătorească. Crecan are devoţiune pentru fiecare parte a lumii, care îi cade sub privire. Nu e de ajuns să spui că e un colorist remarcabil. Jocul culorilor din tablourile sale e produs al unui suflet dominat de religiozitate în raport cu realul” (Culorile – coduri enigmatice ale lumii, p. 47).
Introducerea în albumul lui Dan Crecan se face prin ceea ce am numi latura livrescă a picturii sale: imaginea bibliotecii, cuprinzând cărţi, coloane de cărţi pe verticală, carte veche, ba chiar „cărţi nescrise”. În chip simbolic, instaurând o atmosferă vetustă, printre rafturi zace o revolută maşină de scris, având alături rudimentare călcătoare cu jar, paşnicul mojar, ori vechea lampă cu petrol. Şi, pentru o mai împăcată armonie, se remarcă printre cărţile, nu foarte ordonate, ale bibliotecii, prezenţa unui crucifix de lemn, aducând simbolistica jertfei în creaţie. Însă, de departe, cea mai consistentă e tema casei ţărăneşti. Instruit de sălaşul, de acareturile şi de toate lucrurile trebuincioase unui bun gospodar, Dan Crecan a dobândit convingerea, dacă nu cumva s-a născut cu ea, că omul are cu acestea o relaţie elegiacă, de fiinţă de fum, împreună cu ele trecătoare. Universul rustic e perceput în detaliu, începând cu poarta de la intrare, mai întotdeauna de lemn, solidă şi barocă, continuând cu cerdacul, cu nelipsitul car, în variantele Car roşu sau Un car pe cer şi ajungând la târnaţul de care, de obicei, atârnă buchete uscate de plante. Peretele, în interior, împodobit de farfurii decorative de lut, e, pe din afară, de culoarea unui cer adânc de toamnă, albastru denumit în limbajul locului „mândrămărie”. Nu lipsesc dulapurile săseşti, baroce şi ele, ori lada de zestre. Uşa, asociată cu fereastra, reprezintă singure o temă de sine stătătoare. La rândul ei, grădina, ne deschide o altă mare arie tematică, cea a naturii.
Pictorul lucrează „en plain air”, ceea ce îl ajută să-şi adâncească relaţia cu culoarea. Grădinile sale, dar şi pădurile, dealurile, câmpul, luminişul, încărcate de materie cromatică, se remarcă prin absenţa totală a fiinţelor umane. De aceea, pictura de peisaj a lui Dan Crecan e brăzdată de un lirism apăsător. Detaliul abundent, jocul luminii şi al umbrei, ne sugerează că pictorul preferă un anotimp solar, poate cu o excepţie, două. Aşa este o pădure de mesteceni, care parcă se pregăteşte pentru o solemnitate, aşteptând focul ce s-ar putea ridica de pe stratul gros al frunzelor căzute. Chiar dacă un tablou se intitulează Sărbătoarea câmpului, bucolicul este evitat de o încordare dramatică a culorilor, aflate mai întotdeauna într-o dinamică îngrijorare. În Grădini, aceeaşi lipsă de veselie, interesând doar grădina ca spaţiu geometric, ca formă situată într-un anume fel faţă de un acaret sau un obiectiv locuibil. Acvaticul e în măsură să imprime pictorului o notă impresionistă, deşi la el se simte o bună asimilare a curentelor artistice de după impresionism. Albastrul întunecat al apei, peştii, extraşi parcă din nişte „naturi statice”, barca pe care se aşază, gânditoare, nişte păsări, insula, podul, pe toate acestea le regăsim în compoziţia fără figuri umane. E prezentă însă mintea şi mâna creatoare, care impune unei lumi aflate în căutarea formei un sens antropocentric. Acest fapt e şi mai vizibil în buchetele sale de flori şi ierburi de câmp, care îl apropie, oarecum, de pictura lui Marcel Lupşe, consacrată aceleiaşi teme. În timp ce, la acesta din urmă, floarea de leac e puternic personalizată, eventual, pe fundalul unui monument funerar, la Dan Crecan ea tinde să se piardă în anonimatul unei grinzi a casei de la ţară. Buchetul de plante puse la uscat face legătura între formele vieţii vegetale şi obiecte. Cu alte cuvinte, este viaţa pe cale de reificare. Trecerea de la formele vieţii vegetale la obiectul confecţionat e drumul de la simbol la alegorie.  
Alunecarea din profan înspre sacru se produce insinuant, ca în biografia socială, odată cu înaintarea în vârstă. Praporii transgresează puterea unor simboluri religioase, devenind sinteze ale unui permanent schimb de priviri fugare între divinitate şi om. Numeroase dintre simbolurile profane sunt resemantizate, de data aceasta, într-o ordine mistică: peştii, păsările, scara, crucea florală, pâinea, paharul pe cale să se transforme în pocal şi tot aşa, până ajungem la legiunile îngerilor. O tendinţă de abstractizare se poate constata spre finalul albumului. Iar Marcel Brion ne învaţă că abstractizarea în artă înseamnă o nouă apropiere de divin. În timp ce pictura lui Dan Crecan se abstractizează, transcendentul poate să fie reprezentat prin aproape orice formă: peşte, pasăre, figură umană sau forme de relief stilizate. Mai ales păsările par, ori chiar sunt, supranaturale. Într-un tablou, monumentul natural de la Lancrăm, Râpa Roşie, e văzut dintr-o casă ţărănească, unde atârnă din tavan, alături de legăturile de flori uscate, icoane amestecate printre ardei înşiraţi pe aţă printre care se încurcă şi păsări albastre. Formele umane, surprinse singure în rama tabloului, sunt simple alegorii, având ceva greoi în figură, ca nişte personaje de comedie dialectală.
Perioada 2000-2006 este una distinctă în evoluţia pictorului, fiind marcată de prezenţa tapiseriilor. În noua tehnică de execuţie regăsim acelaşi artist mânat de tendinţa creatoare de a reproduce obiectele care îl înconjoară. Cu observaţia apăsată că, în ilustrarea vieţii spirituale, el inventează semne în locul obiectelor, făcând din ele simboluri. Tapiseriile lui Dan Crecan armonizează ingeniozitatea ivită cândva în atelierele flamande cu meşteşugul decorativ de la noi. Acest album ne vorbeşte convingător nu numai despre un important artist figurativ, ci şi despre condiţia şi statutul actual al cărţii de artă.

Autor: Viorel Mureşan