Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Nelu, eu și fătuțele

Nelu, eu și fătuțele

Mai 2016

...Acuma, Nelule, dacă tu pofteşti, eu ce să spun? Că nu şi nu, deoarece aproape nimic nu-mi mai vine în minte. Da, chiar aşa e. Nu mi-a mai rămas mai nimic în memorie despre acele fătuţe de când noi eram copii şi umblam la şcoală. Şi pe unde nu mai umblam noi atunci!? Hă, hă! Mie îmi pare bine că tu, deşi te-ai dus demult de pe-aici, te ţii bojan şi-ţi baţi capu’ să-ţi aduci aminte de lumea de pe la noi...
...Însă chiar dacă am copilărit noi împreună şi am trecut laolaltă prin multe, nu uita că în mintea fiecăruia s-a închegat o altă vedere, alte chipuri şi alte icoane. Privitor la acele faine fătuţe, cum le zici tu, cu toate că eu mă ţineam tot pe lângă ele, în minte mi-a rămas foarte puţin. Când mă apropiam prea tare, poate ele credeau că mi-i foame şi vreau să muşc şi să mânc cum mânci o strujea de pită unsă cu miere şi apoi îţi sugi degetele cum face viţelu’ cu ţâţele mâne-sa. Mintea mea, ca toate minţile, când e zburdalnică, de numa’ n-o poţi linişti ca pe mieii cei jucăuşi, când e somnuroasă, trăgând către umbră şi întunerec. Aşè or fi fiind şi vederile cele de demult din care oi prinde în cuvinte câte-oi putea şi cum s-or înfăţişa şi îndată ţi le-oi trimete...
...Bine zici tu. Aşè-i şi nu altfel, adecă, oricui şi mai mult nouă, fiindcă eram prunci şi ne ştim bine unii pe alţii, ochii, bată-i ploaia să-i bată, ni se învârteau cum le plăcea lor şi lunecau ba încoace, ba încolo şi tot la frumos şi dulce hodineau, de-aia numa’ icoane de-astea mai vederoase ne-au rămas în cap, iară celelalte, săracile, vorba mătuşii Domniţă a Regăţanului, nu s-au legat deloc, au fugit, gândeşti c-au păpat scripţi, prindă-le norocu’! Aşè că, tune-le să le tune, numa’ alea îmi ies din cap, uite mă, îmi sar ca ăla de-i zice Hopa, Mitică, se sparge, se strică! Îmi sar tomna-n palmă, şi strănută, şi se dau de-a rostogolul ca cei de la circ şi nu alta. Şi cum îmi ţiu eu pălnile deschise în faţa ochilor, simţesc fătuţele ieşindu-mi din ochi, şi, punându-şi podul pălnii stânge în vârful nasului meu şi călcâiu’ în mijlocu’ obrazului şi, una-două le văd jucând în palmă, schimosindu-se şi zgâindu-se cătă mine, deoarece nu le prea place că le-am zgândărit şi scos la şpaţir să le vadă lumea şi să le biciulească mai ales femeile cele meştere la atare treabă...
...N-am cum face, că de le iau pe tăte se naşte prea multă flecăreală, cum mi-a spus un serios prietin de-a’ meu, de aceea zic ce-mi iese din cap, la urmă, totul se cerne să rămâie numa’ miezul cel bun şi mustos...
...Mi-aduc aminte că mai întâi, când eram prin clasa a treia, o fătuţă bălucă mi-a furat ochii. Subţire, mică, puţină şi transparentă ca o umbră, blondă, cum zicem azi, ca o rază de lună, un fel de ingerel, că n-oi zice altfel, semănând tare bine cu ăia de prin icoane, că, vezi bine, aici pe la noi toţi ingeraşii din icoane sunt blonzi, fie ce-a fi, am vrut să zic, căci nu ştiu limpede cum îi cu ei, îs şi fătuţe şi băieţei, c-atunci ar trebui să le zicem cum îi fiecare, după cum vine – inger, ingerel, dacă-i băieţel, şi, mă rog fain-frumos – ingeriţă ori ingerelă, dacă-i fătuţă, da’ nu ştiu nimic despre această treabă, de-aia tac, mai bine tăceam de la început, da’ dacă gându’ nu te lasă, te împunge şi te împinge mereu unde-i mai rău şi dacă te bagi apoi nu mai poţi ieşi afară... Na-na! Na-na-na! Gata cu-asta! Zboare gându’ unnde-a vrea!... Bine, mă, da’ dacă aici pe la noi toţi ingerii-s blonzi, fie, însă şi aici e lucru cu sminteală, că-i făcut după capu’ unora care cred că ei mereu îs fruntea. Ingerii-s blonzi ca o samă de oameni, da’ dacă o iei de la miazănoapte către miazăzi, dracu’ şti de ce, oamenii se tot negresc, şi în Africa mai toţi îs negri ca dracii; acolo poate că ingerii-s negri şi dracii-s blonzi... Asta ar însemna oare că oamenii i-au făcut pe ingeri după chipul lor şi nu? Iartă-mă, Doamne! 
...Da, dragă Nelule, aşa-i viaţa, însă e bine să lăsăm noi ingerii şi ingerelele în treaba lor şi să ne întoarcem la oile noastre, cum bine zice ţăranul, adecă şi noi doi că, deşi am prins câte un pic de carte, tot ţărani am rămas şi din lumea noastră nime, nimic şi niciodată, nici chiar lelea aia cu belele, îmbrăcată în negru şi mereu cu coasa pe umăr, nu ne poate smulge, căci ne-am născut din ţărani, trăim ca ţărani şi vom muri cum trăim...
...Dacă şi tu ţii minte ştii că de la o zi la alta, cum creşteam, ne curgeau tot mai tare balele după fete, că, mă rog frumos, cum zice şi unguru’, cam pe când ne mijeau nouă otăvuri pe sub nas, pe barbă şi... fetele iute se ridicau şi înfloreau ca merii, ca perii cei tineri şi frumoşi din livada de subt Păpuşel. De-amu eram măricei, buni de lucru şi stăpâni pe ceea ce zicem şi facem... nu mai eram acolo nişte copii prăpădiţi care bat grădinile satului şi ziua şi noaptea ca să culeagă ce-i mai proaspăt şi mai bun şi să se înfrupte ei înaintea gazdelor; ... iară dumineca la joc se învărteau ca dracii, cu nişte oglinjoare ţinute la fereală, se apropiau de jucătoare, făceau ei ce făceau şi apoi, între ei, se lăudau că oglinjoara le-ar fi arătat „Clujul” chiar aşa cumu-i el... ha, ha! hă, hă! hî, hî!
...Peste câţiva ani s-a întâmplat că mai toţi ne-am împrăştiat plecând din sat, deoarece aşa erau anii aceia. Unde înainte vreme, fecioraşi ca noi se băgau slugi pe la bojeni înstăriţi ori la bogătanii din Hotaru’ Turzii, oameni cu vite şi pământ mult, acuma alt cântec se cânta... lumea a prins poftă s-o ieie către oraş unde să facă şcoală ori batăr să înveţă o meserie ca să poată lucra acolo. Puţini au fost aceia care au rămas în sat şi s-au însurat cu fătuţele cele frumoase ajunse la vremea măritatului. Mai de nădejde erau cele care aveau lângă ele multe iugăre de pământ şi vite bune de lucru...
...Nănaşu’ şi prietenu’ meu Zirea, de pildă, după ce şi-a încercat puterea un an de zile la un vestit liceu din Cluj, n-a mai rezistat şi a rămas acasă. Nu mi-a fost mie milă de el, căci taică-său, Iacob Bumbuţ avea vreo 60 de iugăre de pământ adunat în două loturi, care venea împărţit numai la doi feciori – Zirea şi Buţu. Ca să aibă de ce să rămâie în sat şi să se poată uita de sus către unii cum eram şi eu, care, zău, nu aveam la ce rămâne acasă şi mă bucuram la gândul că aş putea ajunge învăţător, el a luat-o pe una a lui Moşuţu, un fel de leşinătură ca o piele de iepure întinsă pe gard la uscat, fiindcă aia era „de neam”, avea pământ mult şi bun, casă nouă chiar în mijlocul satului lângă cooperativă şi era singură la părinţi... Însă, ho, ho, prin 1962, iugărele lor au alunecat la C.A.P. şi Zirea s-a făcut tractorist. L-am mai întâlnit o dată prin 1982 şi am schimbat câteva vorbe împreună. Era tare bine hrănit, roşu la obraz ca un drapel sovietic, dar tot simpatic şi zâmbăreţ, mândru de sine cum era el şi ca licean la Cluj, de l-au botezat colegii Haplea...
...Vărul meu Biluca a urmat o şcoală agricolă la Bonţida, s-a făcut agronom şi a muncit multă vreme la G.A.S. Turda, punctul de lucru Crairât, apoi a ajuns activist de partid şi, ca urmare, a sărit din cătunul Crairât chiar în Sibiu, unde vieţuieşte şi azi ca pensionar în stare bună...
...Şi Vasilie a’ Ichii a urmat şcoala de agronomi din Bonţida, însă de el n-am auzit în veci nimica-nimicuţa...
...Găvrilă Răţoiu, într-o duminică, la ieşirea din biserică, i-a furat-o unuia, Todor, pe Nelica Valeriii, a dus-o la el şi gata, a lui a fost. El s-a dat bine cu „tovarăşii” care l-au pus când primar, când preşedinte la C.A.P. Boju. Perechea şi-a făcut casă mare pe Şez, în Drumul Clujului, au păpat mult şi-au băut bine şi pe la 50 de ani s-au mutat „dincolo”... 
...Unu’ Ionel a’ lui Mustea, care avea o mare grădină râpoasă subt Păpuşel, s-a însurat cu surle şi cântece cu una de-a lui Botoş. Nu ştiu cu care anume, căci acela avea două fete, poate că gemene, cu trunchiuri bine clădite: una, cam rătundă, bălă cu ochii verzi-sticloşi cu sclipiri de mâţă ce-ţi iese în cale noaptea; şi una negruţă cu ochii căprii, iscoditori. Lângă fată faină, Ionel a aşteptat să vie şi ceva avere de luat în samă, nu pământ, ci altceva. N-a venit mai nimic în afară de aleasa inimii sale şi o seamă de lucruri trebuitoare oricărei gospodării ţărăneşti începătoare, diferite puţin de ce văzuse şi cunoştea el, căci mireasa avea rădăcini ungureşti. Satul care vede tot, ştie tot, judecă şi cântăreşte tot a slobozit ştirea că la încheierea ospăţului, duminică pe la amiaz, după ce lumea s-a împrăştiat de la prânzu’ miresii, s-ar fi ivit ceva gâlceavă când s-au numărat banii dăruiţi de nuntaşi....
...Fiindcă fata era faină şi-i plăcea, mirele a luat-o de mână şi duşi au fost. Ionel n-a rămas în sat la C.A.P. să fie comandat de oricine care te strigă dimineaţa devreme, te scoală şi te trimete la făcut „puncte” ca pe orice amărât de biriş vinit în sat de pe la hodăile din Hotarul Turzii, ci s-a dus la o mină din Bihor, de unde nu s-a mai întors în sat chiar niciodată...
...Nelule dragă, aci mă opresc, fiindcă să întind lista asta ca gaia maţu’ nu are niciun rost. Eu ţi-am amintit doar câteva nume pentru a te ajuta să vii acasă cu gându’ şi să fugi în vremea aceea de pe la 1950, să zic, şi să numeri tu mai departe de vrei...
Şi totuşi cred că nu trebuie să-l uităm pe vecinul nostru, badea Găvrilă Golu, şi pe cele trei fete a’ lui: Anica, Vitoria şi Maria, pe care o mădăreau spunându-i Mărioară...
Sucită treabă, mă vere! Badea Găvrilă Golu era ’nalt, arăta ca un spânzurat, gândeai că l-a prins Păcală ori cine mai şti cine de amândouă urechile, de fălci sau chiar de moţul cela de păr aţos şi des din vârful capului şi l-a tras în sus cătră nori, unde l-a ţinut atârnat până s-a deşirat ajungând lung de tot, ceea ce se pare că s-a petrecut şi cu ceilalţi fraţi a’ lui, căci pe cel mai bătrân dintre toţi, pe Vasilie, satu’ a început a-l ciufuli, zicându-i Lung şi Lungu i-a rămas numele, lumea uitând că-l cheamă Şolean, Şeulean, mai pe domneşte... Lelea Mărie, muierea lui Golu încă de fată a căpătat ciufala de Păturnică, adecă Potârniche, da’ lungă era şi ea ca badea şi poate de-aia s-au luat că erau asemenea...
...Fetele lor, ţuce-le nenea, erau cum erau, însă nu ca altele, de-aia tot satul le ştia,  le cunoştea de departe şi se mira că mai deloc nu aduceau cu părinţii, numa’ una şi-aia doar un pic şi nu se prea băga în samă.
...Cea dintâi, nu zic cea mai mare, deoarece era mai scundă decât toţi ai familiei, Anica, la care i se zice Nica, pirpirică şi subţire ca un băţ de chibrit, cu capul mic şi lunguieţ, faţa faină, albă cum e obrazul celui sănătos, cu nişte părelnice roze fine la mijloc, nasul subţirel şi ascuţit o lua înainte, urmărit pe mărgini de ochii negri ca noaptea, ascunşi sub dese şi negre sprâncene româneşti, de unde mijesc vicleni ...
...Cea din urmă, Mărioara adunase tot ce era frumos la neamul din care a răsărit, astfel că oricare fecior o vedea rămânea prins în mrejele ei şi ţinut ca priponit prin apropiere. Iar ea îşi cunoştea puterea şi se folosea de acest dar când credea că trebuie... Un secret interior îţi destăinuiesc aci, Nelule. Şi eu, când se nimerea să-i fiu pe aproape, o priveam oblu, nedându-mi seama că aşa ceva nu prea este iertat a face, dar învăţasem a mă feri şi-mi trimiteam luminile către ea numa’ pe ascuns ca hoţul care ştie cine este, ce i-i îngăduit a face şi ce nu. Asta încă se şti că hoţul nu prea scapă neprins, numa’ azi se întâmplă că fură cei ce au de la cei ce n-au şi nimica nu păţesc; ...răsucită apucătură într-o societate „modernă”! ...Odată, când eram mai mulţi „studenţi” în curte la părintele Viorel Cristea, Mărioara mă prinde cu mâţa-n sac şi, dură cum n-o ştiam, se răsteşte la mine:
- Ce vrei, mă, de te holbezi aşa încoace? Vezi-ţi de treabă! Gata! Cu asta m-a lecuit şi m-a alungat definitiv din apropierea ei...
...Aceste două au fost ele cum au fost, dar Toriţa, cea din mijloc, adecă miezul familiei, era altfel, căci poate întâmplarea, ori nenorocul, ori numa’ Dumnezeu şti cine şi cu ce putere şi dorinţă a îngrămădit în ea, săraca, multe din scăderile înaintaşilor, ce erau atât de întunecate, încât acopereau şi alungau tot ceea ce era bun şi folositor ei şi celor cu care era menită să trăiască împreună...
...Tu, dragă vere, trebuie să ştii că şi la mine-i aci iarna, de-aia mă mişc încet şi aducerile aminte vin rar, cu tare multă întârziere, şi-s subţirele ca strujeaua cea de pită pe care o primeşte sluga de la stăpână, aşè de subţirè, că poţi să vezi soarele prin ea...
...Despre subţirimea lucrurilor pe care gazdele au obişnuinţa de le dau slugilor îmi amintesc cum odată, prin mai, când iarba era mărişoară şi eu păşteam nişte miei, am auzit că lelea Sâie se sfădea cu nănaşa Tuţă. Care era cuiul împungaci? Un fecioraş de-a’ Sâii era slugă la Zirea Bărăcii. După obicei şi după înţelegerea dintre ei, stăpânii trebuia să le dea slugilor şi anumite haine. Cum venea vara, nănaşa i-a făcut lui Vasilie, feciorul Sâii, nişte izmene din pânză de cânepă ţesută în casă, da’ Sâiei nu i-au plăcut şi a învinuit-o pe găzdoaie că nu vede bine, ori numa’ se face că nu prea vede cum trebuie, altfel nu i-ar fi dat feciorului aşè izmene care l-ar putea face de ruşine.
- Da’ di ce, tu Sâie, di ce să se facă de ruşine cu izmenele di la mine? a întrebat nănaşa tare supărată.
- Cum di ce? De-aia! Tu n-ai bilit pânza? N-ai întins-o pe iarbă la soare? N-ai văzut că trece iarba prin iè? Nu te-ai gândit cum a mere fecioru’ meu cu aşè izmene prin sat să-l vadă muierile şi fetele, că de-amu el, orice crezi tu, nu-i copil? La astea, mai zic o dată, nu te-ai gândit?
La auzul acestor vorbe, s-a roşit nănaşa la obraz ca creasta cocoşului, a tăcut şi iute s-a băgat în casă...
...După cum îi vedea, Neluţule, din subţirimea aducerilor aminte care or veni acuma, în miezul iernii, ţi-oi scrie cât s-a putea şi despre Toriţa, la care încă nu ştiu de ce lumea s-a învăţat să-i zică Greblă...
...Şi tu ştii că eu eram tare departe de Toriţa, şi chiar nimica nu ni se potrivea ca să ne apropiem laolaltă... Ea era lungă şi deşirată, că, dacă se înălţa o ţâră ajungea oriunde ca Păsărilă. La Sânziene, de pildă, se întindea numa’ un pic şi cu mâna ei punea cununile pe acoperiş unde zicea fiecare. Fata era de-a lui Golu, familie cu podină ţapână în sat, pă când io eram un scundac de prunc amărât de-a lui Todoru Hoanchii din Părău. Şi-apoi la nime’ nu-i trece prin cap oricât de mare şi păduros i-ar fi să spuie că noi ne uităm aşè, fie şi numa’ la nimereală unu’ la altu’ – mai limpede zis – unu’ la una, una la unu’, ori încrucişat, unu’ cătră altu’ deodată...; hei, numa’ dracu’ şti cum ar fi mai acătărilea!...
...Amu eu, vrând să fiu de bună credinţă şi să-ţi spun cât mai bine şi mai limpede tot ceea ce-mi vine pe limbă despre acea vreme tare dragă nouă, văd că s-ar putea să cad şi să mai şi flecăresc, c-aşè-i cu vorba, când te ia gura pe dinainte, te taie-n jos şi gata. De-aia de-aci încolo oi ţine mai strâns depleiele cailor şi-oi zice mai de-a dreptu’ ce şi cum a fost. Oi găta mai degrabă că mai bine a fi aşè – mai rămâie de spus şi pe mai încolo, de-oi mai fi p-aici şi tu îi avea vreme să-ţi tomneşti bine ocherii şi să citeşti cu sănătate, cu voie bună şi în pace găvărelile mele cam lungite...
...De-amu fii blând şi citeşte fără nicio grabă...
...De Toriţa asta a lui Golu mai nimica n-am ştiut până ce m-am ridicat şi io un pic printre fecioraşii satului şi am început a merge duminica la joc, nu ca să mă scutur acolo, să bat din pălni şi să strig până mi se bătuceşte gura de colb, ci numa’ aşè să mai văd lumea, că acolo era mare strânsură, haloimăs de oamini: bărbaţi jucând cărţi pe marginea şanţului la umbra unui nuc, muieri, adecă – mame, bunice, mătuşi, surori, cumnate etc. – a’ jucăuşilor stau umăr lângă umăr roată – roată pe lângă joc să-i vadă şi judece pe toţi ca să spuie ce şi cum, că tinerii satului trebuie învăţaţi cele bune; ...iară mai pă dedesubt, împrăştiaţi peste tot, asudaţi şi plini de colb foşgăiam noi, copiii, zgâindu-ne mai ales la fetele din joc şi făcând fel de fel de mişcorănţii ca să vedem şi noi ceea ce nu s-arată ş-apoi să râdem şi să ne lăudăm c-am văzut tot „oraşu`”, ia, ca aci în palmă...
...La joc totdeauna, când era vreme bună, venea lume multă. Fetele se aşezau aşè într-un fel de jumătate de cerc, se ţineau de braţe, vorbeau, îşi făceau poftă de râdeau şi ochii şi-i lipeau de fecioru’ dorit, aşteptând să li se facă semn cu mâna ca să intre în joc. Atunci iute se smulgeau din mânurile vecinelor şi fugeau la feciori cu ochii închişi de bucurie şi plăcere, c-au fost alese şi chemate şi tot satul le-a vedea jucând...
...Odată mă cuibărisem la umbră pe laviţa ţiganilor din Cara: doi ceteraşi, un glanetaş şi un gordonaş, da’ stând jos nu prea vedeam bine aşè că m-am ridicat în picioare pe laviţă, m-am răzmat cu spatele de pălantul badii Vasilie a Vilului de unde arătam mai ’nalt decât toată strânsura aceea de oameni şi-i vedeam pe toţi. În câteva duminici, totdeauna am văzut-o pe Toriţa lui Golu rămasă la margine cu alte cinci-şase fete care aşteptau cu nădejde că da de s-a nimeri vriun fecior de treabă şi le-a striga şi pe ele să le joace...
...Într-o vară, la vreo trei ani după război, când au început să se întoarcă acasă prizonierii din Rusia, fecioru’ cel mai mare a’ mătuşii Cătrină a lui Lia, ciufulit, pe sfânta dreptate, Ştefănoi, s-a apropiat în câteva rânduri de Toriţa, a chiar jucat cu ea şi zic fetele că seara o striga la poartă să se vadă şi să vorbească. Da’ lelea Mărie, mama fetii, vrând să ştie tot, ieşea în târnaţ, se aşeza jos pe foale, ochea printre scândurile târnaţului să-i vadă ce fac apoi punea urechea s-audă ce-şi povestesc tinerii, da’ vântu’, că ceia una-două după ce se întâlneau se şi trăgeau după colţu’ găbănaşului pe o bancă veche, mai degrabă o scândură lată şi înnegrită de vreme, unde îi umbreau crengile unui nuc bătrân şi-i ameţea mirosul tare a’ frunzelor legănate uşor de aerul serii de vară târzie... Însă din acele întâlniri s-a ales nimica. Cum au pornit fără nicio veste aşa s-au şi oprit fără să fi lăsat vreo urmă...
...După ani şi ani, la un păhar de voie bună şi poveşti cu prietenii, tetea Ştefan (da, io chiar aşè îi ziceam, că era văr de-al doilea cu tata, şi-şi amintea că eu am fost primul bojan, şi, pe deasupra şi neam, cu care s-a întâlnit la Cluj în primăvara lui 1948 când se întorcea din Rusia, unde a fost prizonier patru ani întregi; ar fi putut să nu steie atâta, da’ n-a ascultat de ruşi, de-aia l-au mai ţinut; bine că nu l-au slobozit odată cu caii în ceva mină, unde ar fi putrezit demult); atunci, tetea Ştefan, zic, şi-a adus aminte de serile petrecute cu Toriţa şi, cu glas blând şi scăzut, de parcă îi părea rău că şi acele seri au trecut, ne-a spus cum a fost. Din vorbele lui noi am înţeles că Toriţa cu care el a crezut că s-ar potrivi, deoarece era înaltă ca el, când o prindeai în braţe te apucau toate sperieturile... ea, săraca, era mai degrabă un sac de cioante uscate decât o fată pe care o strângi în braţe cu plăcere... pieptul, de care sunt atraşi feciorii, nu exista, ci în loc de sâni avea nişte cârpe foştomogite; în altă seară se pare că îşi pusese câte un măr şi la urmă el, pipăind, a simţit că pe dosul cămăşii, fata şi-a cusut nişte punguţe din pânză subţire pe care le-a umplut şi îndesat bine cu tărâţe...
...- Când m-am nădăit, ne zise Ştefănoi, la început mi-o vinit greaţă, mi-am tras mâna şi am stat ca de lemn, apoi m-o prins mila, am strâns-o blând în braţe, am dus-o până la uşa târnaţului, am sărutat-o pe obraz, i-am spus să vorbească cu mă-sa şi cu alte muieri, poate că ştiu ele ce trebuie făcut... pe drum cătră casă, mă legănam când într-o parte, când în cealaltă, picioarele mi se împleticeau, de mi se părea că aş călca mereu în gropi, mi se îndoiau în jos de la genunchi şi capul mă durea cumplit…
...Din seara aceea pe Toriţa lui Golu nimeni n-a mai văzut-o niciodată; ...dup-aia pe seama ei s-au scornit destule poveşti...
...Şi-amu, sănătate, Nelule, şi poate că odată, când le-a veni vremea, s-a spune şi din acele poveşti...

 

Autor: Augustin Mocanu