Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Texte inutile

Texte inutile

Mai 2016

Să judeci mefient lumea a devenit o preocupare de băcan, o flecăreală revărsată în toate direcţiile. Gîndită de troglodiţi, judecată de ţoape, condusă de mitocani – lumea ca jucărie la îndemîna oricui. Într-o lume de o normalitate ternă, letargică, se mai poate conta doar pe nebuni. Prefer oricînd un nebun unui imbecil.
*
Să mărturiseşti cu fervoare o credinţă pe care nu o înţelegi în toate articulaţiile ei teologice, să pui patos în dogmele ei incomprehensibile, să-ţi impui doctoral propriile aproximaţii – cam asta se întîmplă cu toţi cei care cred din reflex. Atitudinea mimetică este pasul fals pus la dispoziţia unei credinţe. Cum să convingi pe cineva cu ceea ce nu poate fi explicat, cum să cucereşti cu ceea ce nu poate fi demonstrat, cum să dobîndeşti posibilul cu imposibilul – aceasta este misiunea oricărei religii. Credem riguros pe bază de aproximări. Preluăm credinţa din ceea ce au înţeles cei apropiaţi din credinţă. O preluăm nu pe bază de înţelegere şi argumente, ci prin simplă imitaţie. Imităm de-ne-înţelesul, după care îl transmitem în mod convingător mai departe. (Recurgînd la o ironie a lui Xenofan, dacă vacile ar fi religioase, zeii lor ar avea copite). Problema e că de Dumnezeu putem afla cîte ceva doar de la oameni. Căci o credinţă nu poate fi doar învăţată, ea fiind mai mult decît simpla învăţătură. Noi putem crede cu adevărat doar din necredinţa noastră. „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (Marcu, 9, 24). 
*
Un autor bun e acela care, citindu-l, ne face să ne re-gîndim unele idei, modul de a percepe realitatea în toate datele ei. De fapt, îl putem citi doar în măsura în care ne re-scriem. Cei care nu ajung la înălţimea ideilor unui autor se apucă vitejeşte de poalele lui biografice, de care nu se lasă nici morţi. Inventariază extaziaţi schelete.
*
Faptul că umanitatea este dusă mai departe de fiecare individ, biologic şi spiritual, rămîne o povară babilonică pe care nimeni nu o conştientizează în mod direct. Nimeni nu este responsabil, personal, de umanitatea lumii. Ne comportăm de parcă umanitatea ar fi ceva de la sine înţeles, pentru care nu trebuie făcut absolut nimic. Umanitatea nu poate exista decît în cuprinderea umanului, nu în excluziunea lui. Un singur om nu poate fi depozitarul întregii umanităţi. După cum aceasta nu poate fi epuizată nici de suma indivizilor care o compun. Umanitatea este sinteza a tot ceea ce este omul cînd uită că este om. Omenirea nu înaintează, ci doar bălteşte progresist în propriile posibilităţi, stagnează în imponderabilitatea tuturor naivităţilor sale antropologizante. Trezită din somn de cîte o revelaţie, ea adoarme la loc în indigenţa propriei comodităţi. Numim istorie toată această scurgere spre nicăieri, iar speranţă – hazardul aşternut înainte. Omul, ca fiinţă individuală, nu poate înainta decît în limitele datelor lui. Umanitatea este doar o scuză pentru ceea ce nu poate fi fiecare individ luat separat. Moralitatea – răul pe care nu a apucat să-l practice. Omul – un accident natural care îşi caută încă o explicaţie, o absurditate plină de mister.
*
Orice căutare încetează în momentul în care ceea ce e căutat este găsit. Doar Dumnezeu trebuie căutat, chiar via negationis, după ce este găsit. Ba chiar nu poate fi căutat cu adevărat decît de către cei care l-au găsit. Sacrul – un văl luminos pus între noi şi realitate. O cezură necesară reliefării profanului. Cînd ne putem argumenta credinţa, nu mai credem. Dumnezeu nu poate fi argumentat din interiorul credinţei, după cum nu poate fi negat din afara ei. Cu un paradox al lui Tertulian, „ceea ce ne face să-l înţelegem pe Dumnezeu este neputinţa de a-l înţelege”.
*
Frînturi de idei îmi trec meteoric prin vise, rupîndu-le cadenţa lor ideală, împotmolindu-se la marginea realităţii, după care se aruncă în nemărginirea onirică a altor incoerenţe. La trezire rămîne un fel de zaţ existenţial-fantasmagoric cu care nu prea ştiu ce să fac. Căci este refuzat şi de vise, şi de realitate. 
*
Orice idee ar trebui gîndită pînă la epuizare, pînă ce nici un os nu-i mai rămîne întreg, pînă se anulează chiar cu propriile date. Poţi scrie cu adevărat atunci cînd te comporţi normal în imposibil, cînd stăpîneşti toate ne-limitele, cînd devii hagiograful inexistenţei, dacă suferi de o „boală a limbajului”. După cum trebuie să fii mai inactiv decît un înger. A gîndi pînă la capăt anumite idei, a le încerca în tăria propriului hău, a le deconstrui în ne-putinţa lor originară, pentru a le re-investi în extazul altor naivităţi – iată încă un motiv de a face umbră hîrtiei, de a te specializa în inefabil, în fascinaţia indefinibilului. Gîndirea e gîndire doar cînd se exersează în inutilitatea sa, în pura posibilitate a posibilului. Căci „gîndurile sînt aici (poate deja mai înainte) şi noi doar sîntem încă în căutarea expresiei lor” (L. Wittgenstein).

Autor: Ioan F.Pop