Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Când ne vom întoarce...

Când ne vom întoarce...

Mai 2016

Plecările nu sunt niciodată întregi, mereu rămâne ceva din noi în fiecare loc pe unde călcăm, în fiecare spaţiu pe care îl ocupăm vremelnic, amprenta noastră energetică vibrează de-a pururi, iar scriitorii au modul lor de a rămâne definitiv prin cărţi, prin felul în care ştiu să construiască punţi de nezdruncinat către arhitectura noastră spirituală şi intelectuală.
O prezenţă discretă în lumea literară clujeană, Radu Mareş a fost un artizan neîntrecut al detaliilor şi al atmosferei, iar acum îşi scrie romanul nemuririi, ascultând „foşnetul cosmic” al atingerii norilor, aşa cum o anticipa în romanul său Deplasarea spre roşu. 
Clujul trebuia să se reafirme cu proza, fusese ideea lui D.R. Popescu, în anii ’70 şi fiecare e purtătorul unei poveşti, au fost ideile pe care s-a construit un proiect în care a fost cuprins şi Radu Mareş. 
„Un scriitor îşi măsoară succesul după comentariile inamicilor sau ale celor care îl antipatizează”, spunea scriitorul în luna februarie a acestui an, într-un interviu acordat lui Horea Poenar, iar la celebra cafenea „Arizona” Ioan Muşlea, Alexandru Vlad, Marius Jucan, Ion Maxim Danciu, Horia Ursu şi Radu Niciporuc îşi discutau cu sinceritate scrierile, într-un fel de cenaclu elitist, la care trăgeau cu ochiul şi cu urechea poeţi mai tineri. Despre ce se întâmpla la „masa dinozaurilor” de acolo s-a scris, s-a vorbit şi va rămâne pentru cei ce am apucat să bem o cafea la Arizona, un moment luminos de convieţuire fecundă de ordin intelectual, în urma căruia cea mai câştigată este şi va rămâne literatura română.
„Romanul solicită un fel de calificare la locul de muncă”, spunea Radu Mareş, pentru care ficţiunea era un fel de drog, un catalizator în punerea pe hârtie a unui text narativ. Legat de Cluj ca Ulise de catarg, după propria afirmaţie, Radu Mareş se baricadase în colivia sa de pe deal, vizavi de Grădina Botanică şi de acolo ne-a lăsat „un nume adunat pe-o carte” şi amintiri cu care ne populăm trecutul pentru a putea face faţă prezentului, fără să ne lăsăm înfricoşaţi pe deplin de viitor.
L-am invitat pe Radu Niciporuc, prozatorul care a preluat, într-un fel, ştafeta de la Radu Mareş, să-l evoce în lumina proaspătului său debut editorial, năşit spiritual de suceveanul adoptat de Cluj.


O amintire

Când în ultimele zile de februarie MAERSK ERIN acosta la Rotterdam pentru descărcarea cisternelor, aveam contractul încheiat și bagajele făcute, dar nu bănuiam că a doua zi, pe drumul de la Otopeni spre centrul orașului, un apel telefonic avea să mă lase împietrit. Mi se strecurase în auz un salve și o întrebare rostită de un glas din care viața părea să fi ajuns la ultimul ei prag: unde-i cartea? 
De când începuseră să-mi apară, la intervale destul de mari, proze maritime în Observator cultural, Radu Mareș – romancier de mare calibru, revenit cu două romane și un volum de povestiri în prim-planul actualității literare românești – m-a socotit brusc un apropiat al său, dându-mi sfaturi prin poșta electronică sau destăinuindu-mi secrete de „bucătărie” în preajma unor cafele lungi, la Klausenburg, amendându-mi, amuzat, „lenea”, sau chiar avansându-mi (cu o vehemență jucată!) termene pentru isprăvirea cărții, cu care, zicea el, „bătrâne, o să dai lovitura”.
Cartea apăruse de câteva zile în librăriile Humanitas, și chiar în după-amiaza aceleași zile am expediat la Cluj, prin curier, exemplarul dorit de glasul stins al prietenului meu. Totuși, unul din nefericitele accidente ale curieratului din România a întârziat cu câteva zile livrarea cărții.
M-a sunat în fiecare zi, când cu voce slabă, când cu una mai bună, după cum învingea boala, sau el însuși, parcă nerăbdător să țină în mâini un copil care era, cumva, și al lui.
L-am cunoscut la Cluj, într-o dimineață ploioasă, îi citisem cărțile, mi-l imaginasem ca pe unul din campionii de categorie grea ai literaturii, și numeroasele lui premii îmi validaseră intuiția. Era un bărbat înalt, vânos, nu prea vorbăreț. Singurul subiect care îl anima era literatura. Câțiva dintre prietenii mei, Alexandru Vlad mai ales, admiratori ai scrisului său, mă avertizau: ai grijă, Mareș e ciufut, sensibil, suspicios. Cu mine, însă, n-a fost așa. A fost generos, deschis și s-a purtat ca un maestru. Interesul lui pentru povestirile mele m-a flatat. De aceea m-am și grăbit să i le trimit.
Îmi vine și acum să râd, aprinzând o lumânare și închinând un pahar, de sfaturile lui glumețe: „pune și tu acolo mai multe curve, mai multe bătăi, furtuni și beții”. 
Mi-am dat seama că sfatul acesta fusese unul, așa, ca-ntre „băieți”, când i-am citit în Observator cultural, și mai târziu în „Sindromul lui Robinson”, O bătaie în ușă, un text de mare rafinament, pe care – producându-i o mare bucurie – i-am spus că l-aș introduce oricând într-o antologie personală de proze perfecte.
Cu chiu cu vai, cartea a ajuns la destinație cu o zi înainte de – aveam să aflu ulterior – ultima lui ședință de chimioterapie.
A doua zi, înainte să plece la spital, mi-a telefonat cu o voce înviorată, să-mi spună că amândoi făcuserăm o treabă bună: eu că am scris-o, iar el că mă bătuse la cap s-o scriu. 
A fost ca un rămas bun. Unul ca atâtea altele. 
Fără să înțeleg că va deveni, brusc, o amintire.

Autor: Alice Valeria Micu